Capitolul XVI.

FLACĂRA RĂTĂCITOARE.

Timp de o lună de zile, între l2 martie şi l2 aprilie, Nana Sahib a rămas ascuns în pal. Voia ca în vremea asta autorităţile engleze să se lase trase pe sfoară şi, fie să renunţe la cercetări, fie s-o apuce pe o pistă falsă.

Însă, dacă în timpul zilei cei doi fraţi nu ieşeau din casă, tovarăşii lor credincioşi străbăteau valea, treceau prin sate şi cătune şi vesteau pe ocolite apropiata venire a unui mulţi de temut – pe jumătate zeu, pe jumătate om – şi pregăteau spiritele pentru o revoltă naţională.

La căderea nopţii, Nana Sahib şi Balao Rao se încumetau să-şi părăsească ascunzătoarea. Ei se aventurau până pe malurile Nerbuddei. Mergeau din sat în sat, din pal în pal, în aşteptarea orei când aveau să poată străbate în oarecare siguranţă domeniul rajahilor înfeudaţi englezilor. Dealtfel, Nana Sahib ştia că mulţi dintre ei, pe jumătate independenţi, nerăbdători să scuture jugul străin, i se vor alătura de îndată ce-i vor auzi vocea. Însă în clipa de faţă nu era vorba decât despre populaţiile din Gondwana.

Atunci când cei doi fraţi se întorceau în palul Tandit, îşi dădeau socoteală unul celuilalt despre toate cele auzite, văzute şi făcute. Li se adăugau atunci şi tovarăşii, care aduceau din toate părţile ştirea că spiritul revoltei bătea ca un vânt vestitor de furtună prin valea Nerbuddei. Gonzii nu cereau nimic altceva decât să scoată din gâtlej acel kisri, strigătul de război al muntenilor, şi să se năpustească asupra cantonamentelor militare ale guvernământului.

Nu sosise însă momentul potrivit.

Într-adevăr, n-ar fi fost de ajuns ca întreg ţinutul dintre munţii Satpura şi Vindhya să fie cuprins de flăcări. Mai trebuia ca pojarul să se poată întinde din aproape în aproape. De unde şi nevoia de a îngrămădi elemente inflamabile în provinciile învecinate văii Nerbuddei, care se găseau direct sub stăpânirea engleză. Se cuvenea să facă din fiecare sat sau târguşor din Bhopal, Malwa, Bundelkund, ca şi din acel întins regat al Sindului un uriaş focar gata să se aprindă. Însă, pe bună dreptate, Nana Sahib voia să ia asupra lui grija de a-i vizita pe foştii partizani ai insurecţiei de la l857, pe toţi aceşti nativi care, rămaşi credincioşi cauzei sale şi necrezând niciodată în ştirea morţii lui, se aşteptau de pe o zi pe alta să-l vadă că-şi face iarăşi apariţia.

La o lună după sosirea sa la palul Tandit, Nana Sahib a crezut că poate să acţioneze în deplină siguranţă. Gândea că ştirea reapariţiei sale prin provincie fusese recunoscută drept falsă. Persoane de încredere îl ţineau la curent cu tot ceea ce făcuse guvernatorul Bombay-ului spre a-l putea captura. Ştia astfel că, în primele zile, autorităţile întreprinseseră cercetări dintre cele mai energice, însă fără nici un rezultat. O săptămână mai târziu zvonurile se potoliseră, cei ce năzuiau la premiul de două mii de lire sterline pierduseră orice speranţă, iar numele lui Nana Sahib căzuse din nou în uitare.

Nababul a putut aşadar să acţioneze personal şi, fără teama de a fi recunoscut, şi-a început iar campania în vederea provocării insurecţiei. Când deghizat în pars, când umblând îmbrăcat ca un simplu raiot, într-o zi singur, în alta însoţit de fratele lui, a început să se îndepărteze de palul Tandit, să urce iarăşi spre nord, de cealaltă parte a Nerbuddei, ba chiar şi dincolo de povârnişul septentrional al munţilor Vindhya.

Un spion care ar fi vrut să-l urmărească în toate peregrinările sale l-ar fi găsit la Indore cu începere de la l2 aprilie.

Aici, în capitala regatului Holkar, Nana Sahib, păstrând în continuare cel mai strict incognito, a intrat în legătură cu numeroasa populaţie rurală, folosită pentru cultivarea câmpurilor de mac. Se găsea printre rihillaşi, mekranişi, valayalişi, oameni înfocaţi, curajoşi, fanatici, cea mai mare parte dintre ei fiind şipai care dezertaseră din armata nativă, ascunşi sub veşmântul ţăranului hindus.

Apoi Nana Sahib a trecut râul Betwa, afluent al Jumnei, care curge către nord pe graniţa de vest a Bundelkundului şi, străbătând o vale măreaţă, plină de curmali şi manghieri, la l9 aprilie ajungea la Suari.

Acolo se înalţă nişte construcţii ciudate, având o foarte mare vechime. Sunt tope, un fel de tumuli47 având în creştet câte o boltă emisferică şi care alcătuiesc grupul principal de la Saldhara, în partea de nord a văii. Din aceste monumente funerare, din aceste sălaşuri ale morţilor, ale căror altare sunt adăpostite de umbrele de soare dăltuite din piatră, de prin mormintele acestea golite de atâtea secole, la auzul glasului lui Nana Sahib au ieşit sute de fugari. Ascunşi printre ruine pentru a scăpa de înspăimântătoarele represalii ale englezilor, le-a fost de ajuns un singur cuvânt ca să înţeleagă ce aştepta de la ei nababul; iar el, în clipa cuvenită, n-ar fi avut nevoie să facă decât un gest spre a-i arunca în masă asupra cotropitorilor.

La 24 aprilie, Nana Sahib se găsea la Bhilsa, capitala unui district însemnat al Malwei şi, în ruinele vechiului oraş, strângea elemente gata să se revolte, pe care nu le-ar fi găsit în cartierele noi.

La 27 aprilie Nana Sahib ajungea la Raygurh, în apropiere de graniţa regatului Panna, iar la data de 30 poposea lângă rămăşiţele vechii cetăţi Sanghar, în apropierea locului în care generalul sir Hugh Rose a purtat o bătălie sângeroasă cu insurgenţii, câştigând, odată cu trecătoarea Maudanpore, cheia defileurilor lanţului Vindhya.

Aici, nababului i s-a alăturat fratele lui care venise însoţit de Kalagani. Amândoi şi-au dezvăluit identitatea şefilor principalelor triburi în care aveau deplină încredere. În timpul consfătuirilor, au discutat şi au hotărât pregătirea unei insurecţii generale. În vreme ce Nana Sahib şi Balao Rao aveau să opereze în sud, aliaţii lor urmau să manevreze dincolo de povârnişul septentrional al munţilor Vindhya.

Înainte de a se întoarce în valea Nerbuddei, cei doi fraţi au vrut să viziteze şi regatul Panna. Ei s-au aventurat de-a lungul râului Keyne, pe sub acoperământul giganticilor arbori de teck, al bambuşilor uriaşi, la adăpostul nenumăraţilor multiplianţi, a căror menire pare a fi aceea de a invada întreaga Indie. Au fost înrolaţi acolo numeroşi şi dârji adepţi din rândul muncitorilor sărmani care exploatează, în folosul rajahului, bogatele mine de diamante din ţinut. Rajahul acesta, spune domnul Rousselet, „înţelegând poziţia în care îi pune dominaţia engleză pe prinţii din Bundelkund, a preferat să joace rolul unui mare proprietar funciar, decât pe acela al unui prinţişor neînsemnat”. El este într-adevăr un mare proprietar! Regiunea diamantiferă pe care o posedă se întinde pe o lungime de treizeci de kilometri în nordul regatului Panna, iar pentru exploatarea minelor sale de diamante, cele mai apreciate pe pieţele din Benares şi Allahabad, sunt folosiţi un mare număr de hinduşi. Însă, printre aceşti nenorociţi, supuşi la cele mai grele munci şi cărora rajahul pune să li se taie capul de îndată ce randamentul minei scade, Nana Sahib avea să găsească mii de partizani gata să se lase ucişi pentru independenţa ţării lor, lucru care s-a şi întâmplat.

Pornind de aici, cei doi fraţi au coborât din nou spre Nerbudda, ca să se întoarcă la palul Tandit. Totuşi, mai înainte de a provoca o răscoală în sud – care trebuia să înceapă odată cu aceea din nord – au vrut să se oprească la Bhopal. Acesta este un important oraş musulman, capitala islamismului din India; beguma de aici a rămas credincioasă englezilor în toată perioada insurecţională.

Nana Sahib şi Balao Rao, însoţiţi de vreo doisprezece gonzi, au ajuns la Bhopal la 24 mai, ultima zi a sărbătorilor Moharum, menite să celebreze începutul noului an musulman. Amândoi se îmbrăcaseră ca nişte joghi, siniştri cerşetori religioşi înarmaţi cu pumnale lungi cu lama rotunjită, cu care se lovesc din fanatism, însă fără a-şi pricinui vreodată prea mult rău.

Cei doi fraţi, care deghizaţi astfel erau de nerecunoscut, urmaseră procesiunea pe străzile oraşului, printre numeroşii elefanţi care cărau în spinare tadzia, un fel de mici temple înalte de douăzeci de picioare; se putuseră amesteca printre musulmanii înveşmântaţi în tunici brodate cu aur şi purtând toci de muselină; se pierduseră printre şirurile de muzicanţi, de soldaţi, de baiadere, de tineri travestiţi în femei – îngrămădire ciudată care dădea ceremoniei un aspect de carnaval. Cu hinduşii aceştia de toată mâna, printre care aveau numeroşi oameni de încredere, ei izbutiseră să-şi facă un soi de semne cabalistice, bine cunoscute foştilor răsculaţi de la l857.

La căderea serii, toată mulţimea se îndreptase către lacul care scaldă mahalaua dinspre răsărit a oraşului.

Acolo, printre ţipetele asurzitoare, în mijlocul detunăturilor armelor de foc, al trosniturilor de petarde şi la lucirea a mii de torţe, credincioşii au prăvălit acele tadzia în apele lacului. Sărbătorile Moharum luaseră sfârşit.

În aceeaşi clipă, Nana Sahib a simţit cum o mână i se aşază pe umăr. S-a întors pe dată. Lângă el se afla un bengalez.

Nana Sahib a recunoscut în acel hindus pe unul dintre foştii săi tovarăşi de arme de la Lucknow. L-a întrebat din priviri ce s-a întâmplat.

Bengalezul s-a mărginit să-i şoptească următoarele cuvinte, pe care Nana Sahib le-a ascultat fără să-şi trădeze emoţia prin cel mai mic gest:

Colonelul Munro a părăsit Calcutta.

Şi unde-i acum?

Ieri era la Benares.

Unde se duce?

Spre graniţa cu Nepalul.

În ce scop?

Ca să şadă acolo câteva luni.

Şi după aceea?

Merge la Benares.

A răsunat atunci o şuierătură. Strecurându-se prin mulţime, un hindus s-a apropiat de Nana Sahib. Era Kalagani.

Pleci niunaidecât, i-a spus nababul. Îl ajungi din urmă pe colonelul Munro, care merge spre nord. Ţine-te scai de el. Caută să i te impui făcându-i un serviciu oarecare, la nevoie primejduieşte-ţi chiar şi viaţa. Să nu-l părăseşti până nu apucă să coboare dincoace de munţii Vindhya, până în valea Nerbuddei. Atunci şi numai atunci vino să-mi dai de ştire unde se află.

Kalagani s-a mulţumit să răspundă printr-un semn afirmativ şi s-a pierdut în mulţime. Un gest al nababului însemna pentru el un ordin. După zece minute, părăsise oraşul Bhopal.

În clipa aceea, Balao Rao s-a apropiat de fratele său.

Este timpul s-o pornim, i-a spus el.

Da, i-a răspuns Nana Sahib, până la ziuă trebuie să ajungem la palul Tandit.

La drum.

Amândoi, urmaţi de gonzii care-i însoţeau, au mers de-a lungul malului de nord al lacului până la o fermă izolată. Îi aşteptau acolo cai pentru ei şi pentru cei din escortă. Erau nişte cai din aceia iuţi, hrăniţi cu nutreţuri foarte pipărate şi care pot să străbată cincizeci de mile într-o singură noapte. La ora opt seara, ei galopau pe şoseaua dintre Bhopal şi munţii Vindhya.

Dacă nababul voia să ajungă până în zori la palul Tandit, o făcea numai ca o măsură de prevedere. Ar fi fost mai bine, într-adevăr, ca întoarcerea lui în valea Nerbuddei să treacă neobservată.

Mica trupă a mers aşadar cu toată iuţeala de care erau în stare caii.

Unul lângă altul, Nana Sahib şi Balao Rao nu-şi vorbeau, dar erau însufleţiţi de acelaşi gând. Din excursia aceasta dincolo de lanţul Vindhya ei se întorceau nu cu o simplă speranţă, ci asiguraţi că nenumăraţi partizani se alăturau cauzei lor. Podişul central al Indiei se găsea în întregime în mâinile celor doi fraţi. Cantonamentele militare, răspândite pe acest teritoriu întins, nu puteau ţine piept primelor asalturi ale insurgenţilor. Nimicirea lor ar fi dat cale liberă revoltei, care n-ar fi întârziat să înalţe, de la un ţărm la celălalt, un zid de hinduşi hotărâţi, dinaintea căruia ar veni să se zdrobească armata regală.

Dar, în acelaşi timp, Nana Sahib se gândea la întâmplarea fericită care avea să i-l dea pe mână pe Munro. Colonelul părăsise în sfârşit Calcutta, unde ar fi fost greu să ajungă până la el. De acum înainte, nababului n-avea să-i mai scape nici o mişcare a acestuia. Fără ca el să-şi poată închipui măcar, mâna lui Kalagani urma să-l călăuzească spre ţinuturile sălbatice ale munţilor Vindhya şi, odată ajuns acolo, nimeni nu l-ar mai fi putut scăpa de răzbunarea pe care i-o menise ura lui Nana Sahib.

Balao Rao încă nu ştia nimic despre cele vorbite de bengalez cu fratele său. Abia în apropiere de palul Tandit, în timp ce opriseră caii să mai răsufle un pic, Nana Sahib s-a mărginit să-l încunoştiinţeze, folosind următoarele cuvinte:

Munro a părăsit Calcutta şi se îndreaptă spre Bombay.

Şoseaua către Bombay, a strigat Balao Rao, duce până la ţărmul Oceanului Indian!

De astă dată, drumul către Bombay se va opri în munţii Vindhya, i-a răspuns Nana Sahib.

Răspunsul acesta spunea totul.

Caii au pornit-o din nou la galop, străbătând în goană desişul care se înălţa pe marginea văii Nerbudda.

Era ora cinci dimineaţa. Începea să se lumineze de ziuă. Nana Sahib, Balao Rao şi însoţitorii lor tocmai ajunseseră pe calea râpoasă a torentului Nazzur care urca spre pal.

Caii s-au oprit în acel loc şi au fost lăsaţi în grija a doi gonzi care aveau să-i ducă în satul cel mai apropiat. Ceilalţi gonzi i-au urmat pe cei doi fraţi, care suiau treptele nesigure de sub apa torentului.

Domnea o linişte desăvârşită. Primele zgomote ale zilei încă nu întrerupseseră tăcerea nopţii. Deodată a răsunat o împuşcătură, urmată de multe altele. În acelaşi timp se auzeau strigăte:

Ura! Ura! înainte!

Un ofiţer, mergând în fruntea a vreo cincizeci de soldaţi din armata regală, s-a ivit pe creasta pe care era înălţat palul.

Foc! Niciunul să nu ne scape! a mai strigat el.

A urmat o nouă salvă, ţintind aproape direct grupul de gonzi care-i înconjurau pe Nana Sahib şi pe fratele lui.

Au căzut cinci sau şase hinduşi. Ceilalţi, aruncându-se în albia torentului Nazzur, au dispărut îndărătul primilor copaci din pădure.

Nana Sahib! Nana Sahib! au strigat englezii, apucând-o şi ei prin râpa îngustă.

Atunci, unul dintre aceia care fuseseră împuşcaţi mortal s-a ridicat, aţintindu-i cu mâna.

Moarte cotropitorilor! a strigat el cu o voce ameninţătoare şi a căzut nemişcat la pământ.

Ofiţerul s-a apropiat de cadavru şi a întrebat:

Este într-adevăr Nana Sahib?

El este, i-au răspuns doi soldaţi din detaşament care, întrucât fuseseră în garnizoană la Kanpur, îl cunoşteau bine pe nabab.

După ceilalţi, acum! a strigat ofiţerul.

Şi întregul detaşament s-a năpustit în pădure pe urmele gonzilor. Abia dispăruseră ei şi o umbră s-a strecurat pe panta abruptă care înconjura palul.

Era Flacăra Rătăcitoare, înfăşurată într-o bucată lungă de pânză cafenie, strânsă la brâu cu cordonul unui langouti48.

Cu o seară înainte, nebuna îl călăuzise, fără să-şi dea seama, pe ofiţerul englez cu oamenii lui. Se întorsese pe vale încă din ajun şi se îndreptase maşinal către palul Tandit, spre care o aducea înapoi un fel de instinct. Însă, de astă dată, ciudata fiinţă, despre care se credea că este mută, a lăsat să-i scape de pe buze un nume, doar unul singur, acela al nababului!

— Nana Sahib! Nana Sahib! repeta ea, de parcă, prin cine ştie ce presimţire de neexplicat, i-ar fi răsărit în minte chipul nababului.

Numele acesta îl făcuse pe ofiţer să tresară. S-a luat deci după nebună. Ea nu părea nici măcar să-i vadă, nici pe el, nici pe soldaţii care-au urmărit-o până la pal. Oare aici să se fi ascuns nababul, pe al cărui cap se pusese un premiu? Ofiţerul a luat măsurile necesare şi a pus să fie păzită valea Nazzur, aşteptând să se lumineze de ziuă. Atunci când Nana Sahib şi gonzii săi au luat-o prin albia torentului, i-au întâmpinat cu o salvă care a doborât pe câţiva dintre ei, printre care şi pe conducătorul insurecţiei şipailor.

Aşa s-a desfăşurat ciocnirea care, în aceeaşi zi, a fost adusă telegrafic la cunoştinţa guvernatorului Bombay-ului. Textul telegramei s-a răspândit în întreaga peninsulă, ziarele l-au reprodus numaidecât şi în acest fel a putut lua cunoştinţă de el colonelul Munro, din Gazeta Allahabadului, la 26 mai.

De astă dată, moartea lui Nana Sahib nu mai putea fi pusă la îndoială. Identitatea lui fusese stabilită şi, pe bună dreptate, ziarul putea scrie următoarele: „Regatul Indiei nu mai are a se teme de acum înainte de crudul rajah care a făcut să-l coste atâta sânge!”

Între timp nebuna, după ce părăsise palul, cobora prin albia torentului Nazzur. Privirile sale rătăcite erau parcă luminate de strălucirea unui foc lăuntric, aprins pe neaşteptate şi, în mod mecanic, de pe buze i s-a desprins iarăşi numele nababului.

A ajuns astfel în locul unde zăceau cadavrele şi s-a oprit dinaintea aceluia recunoscut de către soldaţii din Lucknow. Figura contractată a mortului părea încă să ameninţe. Ai fi zis că, după ce nu trăise decât pentru răzbunare, ura lui supravieţuia încă.

Nebuna a îngenuncheat şi a atins cu mâinile trupul acela ciuruit de gloanţe, mânjindu-şi cu sânge cutele veşmântului de pânză. L-a privit îndelung, apoi, ridicându-se şi clătinând din cap, a coborât încet-încet albia torentului Nazzur.

Numai că, atunci, Flacăra Rătăcitoare căzuse din nou în nepăsarea obişnuită şi gura ei nu mai repeta numele lui Nana Sahib.