Capitolul XV.

PALUL TANDIT.

Trebuie să-i părăsim o clipă pe colonelul Munro şi pe tovarăşii săi, inginerul Banks, căpitanul Hod şi francezul Maucler şi să întrerupem pentru câteva pagini povestirea acestei călătorii, a cărei primă parte, cuprinzând itinerarul de la Calcutta până la frontiera indo-chineză, ia sfârşit la poalele munţilor Tibetului. Ne reamintim de întâmplarea petrecută în timpul trecerii Casei cu aburi pe la Allahabad. Un număr al ziarului local, purtând data de 25 mai, îl încunoştiinţa pe colonelul Munro despre moartea lui Nana Sahib. Ştirea aceasta, răspândită adesea şi dezminţită întotdeauna, va fi fost acum adevărată? După nişte amănunte atât de precise, mai putea oare sir Edward Munro să se îndoiască? N-avea el să renunţe în sfârşit să se mai răzbune pe răsculatul de la l857?

Veţi judeca singuri.

Iată ce se mai petrecuse cu începere din noaptea aceea de 7 spre 8 martie, în timpul căreia Nana Sahib, însoţit de fratele său Balao Rao, escortat de cei mai credincioşi tovarăşi de arme şi urmat de hindusul Kalagani, părăsise peşterile de la Ajanta.

Şaizeci de ore mai târziu, nababul ajungea la defileurile înguste ale munţilor Satpura, după ce traversase fluviul Topi care vine să se arunce pe coasta de vest a peninsulei, în apropiere de Surat. Se găsea atunci la o sută de mile depărtare de Ajanta, într-o porţiune mai puţin umblată a regiunii, lucru care, pentru moment, îi asigura o oarecare securitate.

Locul era într-adevăr bine ales.

Din munţii Satpura, mijlocii ca înălţime, ia naştere bazinul fluviului Nerbudda, a cărui limită septentrională este încununată de munţii Vindhya. Cele două lanţuri, aflate aproape paralel unul faţă de celălalt, îşi împletesc ramificaţiile şi închipuie, în ţinutul acesta accidentat, ascunzători greu de dibuit. Dar dacă munţii Vindhya, în dreptul paralelei de douăzeci şi trei de grade latitudine nordică, taie aproape întreaga Indie de la vest la est formând una dintre laturile mari ale triunghiului central al peninsulei, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre lanţul Satpura, care nu trece dincolo de meridianul de şaptezeci şi cinci grade longitudine vestică şi vine să se alipească muntelui Kaligong.

Aici, Nana Sahib se afla la intrarea în ţara gonzilor, triburi de temut din seminţiile acelea de rasă veche şi supuse numai pe jumătate, pe care el voia să le aţâţe la revoltă.

Ţinutul Gondwana este un teritoriu de două sute de mile pătrate şi cu o populaţie de trei milioane de locuitori, pe care domnul Rousselet îi consideră băştinaşi şi în rândul cărora fermenţii răscoalei sunt totdeauna gata să dospească. Aici se află o însemnată parte a Hindustanului şi, la drept vorbind, ea nu se găseşte decât cu numele sub dominaţia engleză. Calea ferată Bombay-Allahabad străbate ţinutul dinspre sud-vest spre nord-est şi trimite chiar o ramificaţie până în centrul provinciei, la Nagpur, însă triburile au rămas ostile, nerăbdătoare să scuture jugul european, într-un cuvânt foarte greu de supus în munţii lor – şi Nana Sahib ştia acest lucru foarte bine.

Aici a vrut el mai întâi să caute adăpost spre a scăpa de urmărirea poliţiei engleze, în aşteptarea clipei în care să provoace mişcarea insurecţională.

Dacă nababul ar fi izbutit să facă ce-şi pusese în gând, dacă gonzii s-ar fi răsculat la chemarea lui şi l-ar fi urmat, revolta ar fi putut să capete în scurtă vreme o extindere foarte mare.

După cum se vede, Nana Sahib făcuse o alegere bună. În această regiune centrală a peninsulei, în locul unei simple insurecţii militare, el trăgea de astă dată nădejde să provoace o mişcare naţională, la care să ia parte hinduşii din toate castele.

Însă, înainte de orice, s-a hotărât să se stabilească în ţinut spre a putea înrâuri mai cu folos populaţia, în măsura în care împrejurările i-ar fi îngăduit-o. De unde şi nevoia de a găsi, măcar pentru moment, un adăpost sigur, chiar dacă avea să-l părăsească mai târziu în cazul când ar fi devenit suspect.

Iată lucrul de care s-a îngrijit mai întâi Nana Sahib. Hinduşii care veniseră împreună cu el de la Ajanta puteau să umble încolo şi încoace prin tot guvernământul. Chiar şi Balao Rao, pe care comunicatul guvernatorului nu-l privea în nici un fel, s-ar fi putut bucura de acelaşi privilegiu, dacă n-ar fi semănat atât de mult cu fratele său. Încă de pe vremea când fugise până la graniţele Nepalului, nimeni nu mai atrăsese atenţia asupra persoanei lui şi existau motive ca lumea să-l creadă mort. Însă, dacă era luat drept Nana Sahib, ar fi fost cu siguranţă arestat, lucru pe care trebuia să-l evite cu orice preţ.

Aşadar, cei doi fraţi, uniţi de acelaşi gând şi păşind spre acelaşi ţel, erau nevoiţi să stea laolaltă în acelaşi adăpost. N-aveau nici mult de căutat şi nici nu era greu să şi-l găsească prin defileurile munţilor Satpura.

Şi, într-adevăr, adăpostul acesta le-a fost pomenit de la bun început de către unul dintre hinduşii din trupă, un gond, care ştia până şi cele mai tăinuite ascunzişuri din acea vale.

Pe malul drept al unui mic afluent al Nerbuddei se găsea un pal părăsit, şi anume, palul Tandit.

Un pal este o aşezare mai mică decât un sat, abia un cătun alcătuit din câteva colibe, ba adesea este vorba doar de o locuinţă izolată, îl ocupă o familie nomadă care a venit să se stabilească aici numai pentru o vreme. După ce a dat foc câtorva copaci, a căror cenuşă întremează pământul pentru un scurt sezon, gondul şi ai săi îşi clădesc locuinţa. Dar, întrucât ţinutul nu este nici pe departe sigur, casa capătă înfăţişarea unei mici fortăreţe. Înconjurată de un şir de palisade, ea se poate apăra împotriva unui atac prin surprindere. Dealtfel, ascunsă cum este într-un desiş, îngropată, ca să spunem aşa, sub o boltă de cactuşi şi mărăciniş, nu-ţi este deloc uşor s-o descoperi.

De cele mai multe ori, palul încununează un muncel, în spatele unei văi înguste, între două povârnişuri, în mijlocul unor codri de nepătruns. Nici n-ai crede că nişte fiinţe omeneşti au venit aici să caute adăpost. De drumuri care să ducă până acolo, nici pomeneală; de cărări care să-ţi îngăduie să te apropii, nici urmă. Ca să ajungi la pal este uneori nevoie să păşeşti pe fundul râpos al albiei unui torent, a cărui apă şterge orice urmă. Cine o străbate nu lasă după el nici un semn. În timpul sezonului cald te uzi până la glezne, în timpul sezonului rece până la genunchi şi nimic nu arată că o fiinţă vie a trecut pe acolo. Mai mult, o avalanşă de stânci, care poate fi stârnită chiar şi de mâna unui copil, l-ar strivi pe orişicine ar încerca să ajungă la pal împotriva voinţei celor ce-l locuiesc.

Cu toate acestea, oricât de răzleţi s-ar afla ei în cuiburile lor de vulturi, gonzii pot comunica iute de la un pal la altul. Din înaltul spinărilor inegale ale munţilor Satpura, semnalele lor se răspândesc prin ţinut la douăzeci de leghe depărtare. Fie un foc aprins pe creasta unei stânci ascuţite, fie un copac preschimbat într-o torţă gigantică, fie o simplă dâră de fum care împodobeşte ca un panaş vârful unui povârniş, toată lumea ştie ce înseamnă acest lucru: duşmanul, adică un detaşament de soldaţi din armata regală sau o patrulă de agenţi ai poliţiei engleze, a pătruns în vale, urcă pe cursul Nerbuddei, cercetează cu de-amănuntul prin trecătorile lanţului muntos în căutarea vreunui urmărit, căruia acest ţinut îi oferă cu dragă inimă găzduire. Strigătul de război, cu care auzul muntenilor este atât de deprins, devine acum strigăt de alarmă. Un străin l-ar confunda cu ţipătul păsărilor de noapte sau cu şuieratul reptilelor. Gondul, însă, nu se înşeală niciodată. Dacă este nevoie să stea de veghe, veghează, dacă trebuie să fugă, fuge. Palurile suspecte sunt părăsite, ba chiar li se dă foc. Nomazii se refugiază în alte ascunzători, părăsindu-le şi pe acelea, dacă sunt urmăriţi îndeaproape, şi, pe terenurile acoperite cu cenuşă, agenţii autorităţilor nu mai găsesc decât ruine.

Într-unul dintre aceste paluri, şi anume în palul Tandit, veniseră să se ascundă Nana Sahib şi ai săi. Acolo îi condusese dintru început credinciosul gond, devotat persoanei nababului. Acolo s-au instalat cu toţii în ziua de l2 martie.

Prima grijă a celor doi fraţi, de îndată ce au pus stăpânire pe palul Tandit, a fost să facă o recunoaştere atentă a împrejurimilor. Au observat astfel în ce direcţie şi până unde puteai ajunge cu privirea. Au întrebat care erau locuinţele cele mai apropiate şi s-au interesat de persoanele care le ocupau. Au studiat poziţia acestei culmi izolate, încununată de palul Tandit şi aflată în mijlocul unui desiş, şi şi-au dat până la urmă seama că era cu neputinţă să ajungi până acolo fără a urma albia unui torent numit Nazzur, albie prin care, de fapt, urcaseră şi ei.

Palul Tandit oferea deci toate condiţiile de siguranţă, cu atât mai mult cu cât era înălţat deasupra unei subterane ale cărei ieşiri tainice se deschideau pe panta muntelui şi le îngăduiau, la nevoie, să scape cu fuga.

Nana Sahib şi fratele său n-ar fi putut găsi un adăpost mai sigur.

Însă lui Balao Rao nu-i ajungea să ştie ce era acum palul Tandit. Voia să afle şi ce fusese el mai înainte, astfel încât, în timp ce nababul vizita interiorul micii fortăreţe, el continua să-l interogheze pe gond:

Îţi mai pun câteva întrebări. De câtă vreme a fost părăsit acest pal?

De mai bine de un an de zile, i-a răspuns gondul.

Cine locuia aici?

O familie de nomazi, care n-a rămas decât câteva luni.

Şi de ce l-a părăsit?

Pentru că pământul care trebuia să-i hrănească nu le mai putea asigura hrana.

Dar, după plecarea lor, n-ai cunoştinţă dacă a mai căutat cineva refugiu aici?

Nimeni.

N-a călcat niciodată pe aici picior de soldat din armata regală sau de poliţist?

Niciodată.

Nu l-a vizitat nici un străin?

Niciunul. i-a răspuns gondul, afară numai de o femeie.

O femeie? a întrebat cu vioiciune Balao Rao.

Da, o femeie care de vreo trei ani rătăceşte prin valea Nerbuddei.

Cine este femeia asta?

Ce-i cu ea, habar n-am, i-a răspuns gondul. De unde vine, n-aş putea spune şi, în toată valea, nimeni nu ştie mai mult decât mine în ceea ce-o priveşte! C-o fi străină, c-o fi hindusă, n-a putut afla nimeni, niciodată!

Balao Rao a căzut o clipă pe gânduri, apoi a reluat:

Ce face această femeie?

Vine, se duce… i-a răspuns gondul. Trăieşte numai din pomeni. Toată lumea de pe vale are faţă de ea un soi de veneraţie superstiţioasă. În mai multe rânduri am primit-o în palul meu. Nu vorbeşte niciodată. Ai putea crede că este mută şi nici nu m-aş mira dac-ar fi. O vezi noaptea plimbându-se cu o creangă răşinoasă, aprinsă, în mână. Aşa că nu este cunoscută decât sub numele de „Flacăra Rătăcitoare”!

Bine, a întrebat Balao Rao, dar dacă această femeie cunoaşte palul Tandit n-ar putea să se întoarcă aici şi în timp ce locuim noi în el? Şi chiar n-avem deloc a ne teme de ea?

Deloc, i-a răspuns gondul. Femeia asta este cu minţile rătăcite. Capul parcă nici n-ar mai fi al ei; ochii nu privesc la ceea ce văd, urechile nu ascultă la ce aud; limba ei nu mai ştie să rostească nici un cuvânt! Este ca şi cum ar fi oarbă, surdă şi mută pentru toate lucrurile din afară. Este nebună şi o nebună este o moartă care continuă să rămână în viaţă.

În limbajul specific hinduşilor de la munte, gondul zugrăvise portretul unei făpturi ciudate, foarte cunoscută în acea vale, Flacăra Rătăcitoare a Nerbuddei.

Era o femeie a cărei figură palidă, încă frumoasă, nici tânără dar nici bătrână, însă lipsită de orice expresie, nu-i arăta nici originea şi nici vârsta. Ai fi spus că privirile sale rătăcite s-au închis pentru viaţa conştientă, rămânând aţintite asupra cine ştie cărei scene înfiorătoare, şi nu mai vedeau în continuare decât „înăuntru”.

Muntenii îi făcuseră o bună primire făpturii acesteia inofensive şi cu minţile pierdute. Pentru gonzi, ca dealtfel pentru toate populaţiile de aici, nebunii sunt fiinţe sfinte, ocrotite cu un respect superstiţios. Astfel încât, Flacăra Rătăcitoare era întâmpinată cu ospitalitate pretutindeni pe unde se înfăţişa. Nu i se închidea uşa nici unui pal. I se dădea să mănânce când îi era foame, era poftită să se culce atunci când pica de oboseală, fără ca să aştepte cineva vreun cuvânt de mulţumire, pe care gura ei nu mai era în stare să-l rostească.

De câtă vreme ducea ea acest fel de viaţă? De unde venea femeia? Cam în ce timp apăruse ea prin Gondwana? Ar fi fost greu de aflat. Pentru ce se plimba cu o flacără în mână? Pentru ca să vadă pe unde merge? Ori pentru ca să alunge fiarele sălbatice? Nu s-ar fi putut spune. Se întâmpla să dispară luni în şir. Ce se petrecea cu ea atunci? Pleca oare de prin defileurile munţilor Satpura ca să colinde trecătorile lanţului Vindhya? Rătăcea oare dincolo de Nerbudda, până în Malwa sau în Bundelkund? Nu ştia nimeni. În mai multe rânduri lipsise atât de multă vreme, încât s-ar fi putut crede că trista-i viaţă luase sfârşit. Nici vorbă! O vedeai întorcându-se, mereu aceeaşi, de parcă nici oboseala, nici boala sau lipsa de îmbrăcăminte n-ar fi pus la încercare această fiinţă atât de plăpândă în aparenţă.

Balao Rao îl ascultase pe hindus cu foarte mare atenţie. Se tot întreba dacă faptul că Flacăra Rătăcitoare cunoştea palul Tandit, că aflase adăpost aici şi că era posibil ca instinctul s-o mai călăuzească încoace, nu putea fi primejdios.

S-a întors deci la acest subiect şi l-a întrebat pe gond dacă el sau ai săi nu ştiu pe unde se află în clipa de faţă nebuna.

— Habar n-am, i-a răspuns gondul. Sunt mai bine de şase luni de când nimeni n-a mai văzut-o prin vale. Se prea poate deci să fi murit. Dar, la urma urmelor, dacă s-ar ivi din nou şi s-ar întoarce la palul Tandit, n-am avea de ce ne teme de prezenţa ei. Nu-i decât o statuie însufleţită. Nici nu v-ar vedea, nici nu v-ar auzi, n-ar şti cine sunteţi. Ar intra, s-ar aşeza în faţa vetrei pentru o zi, pentru două zile, poate, apoi şi-ar aprinde din nou torţa de răşină, v-ar părăsi şi ar începe iar să rătăcească din casă în casă. Asta-i toată viaţa ei. De altminteri, lipseşte acum de atâta vreme, încât este cu putinţă să nu se mai întoarcă niciodată. Cea care şi-a pierdut minţile se prea poate să-şi fi pierdut acum şi viaţa.

Balao Rao n-a crezut că este nevoie să-i vorbească despre aceste lucruri lui Nana Sahib şi el însuşi nu le-a mai dat în scurt timp nici cea mai mică importanţă.

La o lună după ce ajunseseră la palul Tandit, încă nu se auzise nimic pe valea Nerbuddei despre întoarcerea Flăcării Rătăcitoare.