Castelul din Carpaţi, azi

(postfaţă)

Iată, aşadar, vestitul roman al lui Jules Verne, care a făcut cunoscută regiunea carboniferă a „celor două Jiuri” şi oamenii ei, mai mult, poate, decât celebrele lucrări ale lui Elisée Reclus şi Gérando, a contribuit în mod hotărâtor la învăluirea într-o aură romantică a ţinutului carpatin şi a atras atenţia Europei nu numai asupra frumuseţilor unui peisaj legendar, ci şi asupra dramei naţionale desfăşurată în Transilvania secolului trecut!

Ecoul romanului, surprinzător de puternic în rândurile contemporanilor, pare azi atenuat. Această povestire, cum mai modest o intitulează Jules Verne, să fi îmbătrânit oare mai repede decât atâtea dintre operele scriitorului? Ea a fost totuşi selecţionată printre cele zece lucrări, considerate drept cele mai reprezentative, pe care populara colecţie Livre de Poche le-a editat în 1966 într-un tiraj record de 1 000 000 exemplare, cu prilejul sărbătoririi Anului Jules Verne… Caracterul întrucâtva desuet al micului roman să ne izbească oare mai degrabă pe noi, cititorii români, scăpând cititorilor de limbă franceză? Să încercăm a ne lămuri.

Tot ceea ce putea părea „neverosimil” în întâmplările narate la 1892, când Castelul din Carpaţi a văzut lumina tiparului – şi chiar „într-unul din ultimii ani ai secolului al XlX-lea”, când ele se petrec – a devenit azi nu numai verosimil, ci realmente banal, tocmai datorită acelor „resurse ştiinţifice” invocate de Jules Verne şi care, în cazul dat, nu mai constituie de mult „zestrea viitorului”, ci moştenirea trecutului. Minunile electrice ale lui Orfanik ne fac să zâmbim, spaimele vereştenilor ni se par naive din cale-afară.

Ni s-ar putea obiecta că observaţia e valabilă pentru cele mai multe dintre anticipaţiile lui Jules Verne (fară să ştirbească prea mult din farmecul lucrărilor sale, ce rămân an de an în fruntea listelor de traduceri făcute în toate limbile pământului). Dar am aminti atunci că o călătorie în submarin, ocolul lumii sau zborul cosmic, deşi perfect posibile, nu sunt totuşi nici azi la îndemâna oricui, în vreme ce electricitatea a intrat în viaţa noastră în asemenea măsură şi ne-a devenit atât de familiară, încât ne vine greu să ne mai minunăm de utilizarea ei, fie şi în scopuri excentrice. Limitându-se la o anticipare de numai câţiva ani cu privire la folosirea unei invenţii căreia pare să nu-i fi prevăzut colosala extindere, scriitorul a grăbit îmbătrânirea naraţiunii sale şi sentimentul acesta îi încearcă desigur pe toţi cei care o descoperă azi.

Ceea ce n-a pierit însă pentru cititorii din lumea întreagă e parfumul exotic, culoarea locală, farmecul „îndepărtatei” Transilvanii, această provincie a „Extremei Europe” cum o numeşte Jules Verne cu o expresie menită să sugereze distanţa pe care o evocă Extremul-Orient. Vai! farmecul acesta dispare pentru cei ce cunosc mai bine decât el locurile, obiceiurile şi traiul oamenilor din Valea Jiului. În cazul nostru, magia exotismului nu poate opera. De aceea, poate, povestirea a îmbătrânit mai vizibil pentru noi, de aceea îi detectăm mai degrabă suflul scurt, necompensat de factorii care-l ascund cititorilor pentru care România a rămas o ţară depărtată, chiar dacă nu necunoscută. Şi ne putem întreba cu oarecare melancolie cum apare Patagonia în ochii unui patagonez ce parcurge Copii căpitanului Grant…

Ne rămâne oare atunci atât de puţin din cunoscuta povestire a lui Jules Verne? Din fericire, nu. Pentru că am vorbit de optica noastră, se cuvine să subliniem cu putere, în primul rând, datoria de recunoştinţă pe care noi, românii, am contractat-o faţă de cel ce a scris cu atâta dragoste despre oamenii văii Jiului, îmbrăţişându-le fără reticenţe idealul naţional. Nedezminţindu-se nici de astă dată, Jules Verne şi-a îndreptat întreaga simpatie către un popor asuprit şi dornic de libertate, pe care l-a înfăţişat cu o consecventă căldură. Toţi eroii principali ai romanului sunt români şi toţi sunt oameni de treabă, până şi lăudărosul Paţac. În ciuda tendenţioaselor mijloace de informare care-i stăteau la îndemână, Jules Verne a înţeles tragedia urmaşilor vechilor daci, supuşi „la cea mai nedemnă asuprire” şi a notat că „viitorul le aparţine”. Acest mic roman a creat un val de simpatie pentru „valahi” şi a contribuit astfel – fie şi indirect – la formarea unei opinii publice favorabile aspiraţiilor către unitatea naţională a românilor. Numai această împrejurare, singură, ar justifica interesul de care Castelul din Carpaţi e firesc să se bucure în România. Dar am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte şi calităţile literare ale lucrării şi, în primul rând, atmosfera romantică pe care Jules Verne s-a priceput s-o creeze în jurul negurosului său erou principal.

Radu Gorj se integrează în galeria personajelor scumpe lui Jules Verne, eroi îndrăgostiţi de libertate şi care au sacrificat totul pentru ni a-i asigura victoria, eroi învinşi de împrejurări potrivnice şi care au devenit „ciudaţi”, s-au închis în ei, refuzând contactul cu o lume ce i-a dezamăgit acceptând – pe ruinele speranţelor de ieri – instaurarea unor rânduieli nedrepte. Mândri, neînfrânţi şi singuri, aceşti eroi au supravieţuit idealului lor şi s-au cantonat într-o mizantropie care nu reprezintă decât un ultim răspuns la marea lor dragoste înşelată, expresia ireversibilei lor dezamăgiri.

În această ordine de idei e interesant de subliniat faptul că, dacă banul Teleac pare a juca în roman rolul. eroului pozitiv în luptă cu maleficul stăpân al Castelului din Carpaţi, o lectură atentă demonstrează că lucrurile nu sunt atât de simple. Singurul punct comun între cei doi protagonişti – în afara originii lor naţionale şi sociale, evident – e singurătatea. Amândoi au rămas de timpuriu orfani. Dar, în vreme ce boierul Radu şi-a consacrat viaţa luptei pentru libertatea poporului său, banul Frâncu a dus existenţa unui boier de ţară şi s-a mulţumit cu plăcerile vânătorii. Amândoi se întâlnesc apoi în admiraţia faţă de Stilla. Radu Gorj n-a manifestat însă niciodată dorinţa de a o răpi, de a o avea numai pentru el – deşi o admiră dinaintea lui Teleac, nici n-a încercat s-o cunoască – pe când visul tânărului ban e s-o ducă în castelul lui de lângă Craiova pentru a se bucura singur de farmecul şi arta cântăreţei.

Eroul înfrânt pe câmpurile de luptă unde se disputa libertatea nu mai e acum decât un iubitor de muzică, printre alţii, tot ce i-a rămas, tot ce-l ţine în viaţă e arta incomparabilă a Stillei, în care recunoaşte o valoare absolută, nobilă şi generoasă ca libertatea. Dar, consecvent cu altruismul trecutului său, nu-i trece prin minte s-o răpească nici celui din urmă dilettante şi se mulţumeşte s-o asculte din loja în fundul căreia se ascunde pentru a nu vedea publicul compus din oameni pe care-i dispreţuieşte, fără a le contesta totuşi dreptul de a se împărtăşi – ca şi el – din comorile artei. Numai un fatal concurs de împrejurări – strania depresiune a Stillei, inconştientul egoism de îndrăgostit al lui Frâncu şi tragicul accident al cântăreţei – îl determină să se retragă definitiv din lumea oamenilor, după o neizbutită încercare de sinucidere. Oamenii l-au dezamăgit din nou, înregistrările făcute de Orfanik sunt tot ce i-a rămas şi, cu ele, se închide în uriaşul mormânt al castelului său părăginit.

Frâncu intervine atunci pentru a doua oară în tragica existenţă a lui Radu Gorj, ale cărui fantasmagorice mijloace de apărare alimentau cronica Vereştilor, dar nu făceau rău, în fond, nimănui. Fireşte, sfârşitul boierului Radu ilustrează convingerea lui Jules Verne că, oricât de perfect organizată, izolarea de societate nu-i cu putinţă şi nu poate constitui o soluţie. Stima lui se îndreaptă totuşi către sumbrul erou care nu ezită să meargă până la distrugere pentru a-şi apăra inviolabilitatea ultimului refugiu, răzbunându-se totodată asupra celui ce a retezat cel din urmă fir ce-l mai lega de lume, răzbunându-se asupra omenirii în genere, pentru a pieri sub ruinele castelului său într-o tragică apoteoză, înfrânt şi biruitor. Într-adevăr, dacă maniacul îmbătrânit şi cu minţile întunecate de suferinţă a fost înfrânt, omul liber a înregistrat o ultimă victorie, căreia nu-i poate supravieţui. Un Radu Goij delincvent de drept comun, proscris, fugărit de poliţie şi nevoit să se coboare la toate compromisurile inerente unei vieţi la marginea societăţii nu e de conceput. Mândru şi demn până la excentricitate, eroul moare ca un simbol intransigent al independenţei, iar romantica lui figură continuă să impresioneze peste ani, stăruind în conştiinţa cititorului, în ciuda naivului ei anarhism. Cea mai însemnată cauză care asigură succesul Castelului din Carpaţi rămâne astfel memorabila realizare a acestui complex personaj, frate bun cu căpitanul Nemo şi cu atâţia eroi romantici, deveniţi demoni pentru că nu li s-a îngăduit să fie îngeri.

O problemă care-l interesează în mod firesc pe cititorul român priveşte sursele documentării lui Jules Verne. Abundenţa numelor geografice şi a cuvintelor româneşti, pomenirea unor obiceiuri şi mai ales precizia cu care descrie peisajele Văii Jiului au dus la presupunerea că ar fi vizitat locurile despre care vorbeşte. Nu avem din păcate nici o dovadă în acest sens şi, cum pare greu de crezut că vizita în Transilvania a unui scriitor celebru ca autorul Castelului din Carpaţi putea trece neînregistrată de numeroşii gazetari ai vremii, care s-ar fi socotit onoraţi să obţină de la el interviuri şi declaraţii,” trebuie să credem că Jules Verne a folosit în primul rând cele două izvoare (Reclus şi Gérando), menţionate, dealtfel, la începutul romanului, unele surse mai greu de identificat, precum şi relatările unei prietene originară din Transilvania şi proprietară a unui mic „castel din Carpaţi”, amplasat pare-se cam prin regiunea unde se desfăşoară acţiunea romanului. Amintirile acestei prietene îi vor fi fost deosebit de utile, după cum miniaturalul ei castel, amplificat până la dimensiunile celui de la Hunedoara, a putut deveni, pentru circumstanţă, sumbra cetăţuie a lui Radu Gorj. (Cititorul dornic să cunoască mai bine împrejurările în care Jules Verne şi-a conceput romanul poate acum consulta cu mult folos remarcabila lucrare a lui Ion Hobana 20 000 de pagini în căutarea lui Jules Verne (Ed. Univers, 1979) şi îndeosebi pasionantul capitol intitulat „Cântecul amintirii”.)

În sfârşit, o ultimă precizare. După cum se ştie, către sfârşitul secolului al XlX-lea singurele surse de informaţie referitoare la Translivania şi accesibile unui străin nu puteau fi decât de provenienţă austro-ungară. Cum, datorită unor dificultăţi explicabile, Jules Verne a transcris greşit cuvintele româneşti pe care le citează şi cum ni s-a părut firesc să-i corectăm ortografia (un singur exemplu: Românul nu piere devine în transcrierea lui Roman ne pere), am considerat tot atât de necesară restabilirea vechilor nume geografice româneşti indicate de el în echivalente maghiare sau germane, conform surselor cercetate şi hărţilor oficiale ale vremii. Dacă operaţia aceasta nu comportă dificultăţi şi am menţionat-o mai mult pentru a-l preveni pe cititorul căruia i-ar cădea în mâini textul original, lucrurile se schimbă atunci când e vorba de numele unor personaje de origine română, cărora romanul le atribuie sonorităţi cu totul bizare. A fost nevoie astfel de oarecare efort pentru a reconstitui o categorie de nume alterate şi a înţelege, de pildă, că fata numită de Jules Verne Miriota e Mioriţa (Miriota, adică mieluşeaua, precizează el la pag. 27) sau pentru a detecta o altă categorie de nume, echivalate cu corespondentul lor francez, ca Rodolphe, numele dat castelanului din Carpaţi, care nu reprezintă decât transcrierea numelui Radu (ceea ce reiese din faptul că Jules Verne menţionează la pag. 19 un personaj istoric Rodolphe le Noir, alias Radu Negru, şi palatul său de la Curtea de Argeş). Nu vom prelungi lista exemplelor menite să ilustreze felul în care am procedat pentru restabilirea numelor corecte, fără de care povestirea Castelului din Carpaţi ni s-ar fi părut, în româneşte, falsă. Trebuie totuşi să menţionăm faptul că, pentru ediţia de faţă, am profitat de cercetările lui Ion Hobana materializate în studiul amintit şi – pentru precizarea câtorva nume ale personajelor – am revenit asupra soluţiilor anterioare acceptând sugestiile acestui excelent cunoscător al operei verniene şi dând astfel banului de Craiova numele Teleac, învăţătorului pe cel de Homorod etc. Menţiunea aceasta, evident, e menită să acorde Cezarului ce-i al Cezarului, dar şi să lămurească eventualele nedumeriri ale celui ce ar avea curiozitatea să compare prezenta ediţie cu aceea din 1967…

VLADIMIR COLIN.