XVIII.

De vreme ce tânărul ban avea minţile rătăcite, nimeni, fară îndoială, n-ar fi aflat vreodată explicaţia ultimelor întâmplări petrecute în decorul Castelului din Carpaţi, fără unele revelaţii făcute în următoarele împrejurări:

Aşa cum se înţeleseseră, Orfanik aşteptă timp de patru zile ca boierul Gorj să-l întâlnească în târguşorul Bistriţa. Văzând că nu se iveşte, se întrebase dacă nu fusese cumva răpus de explozie. Atunci, împins deopotrivă de curiozitate şi de nelinişte, părăsise târguşorul, o luase spre Vereşti şi începuse să bântuie prin preajma cetăţii.

Rău îi prii, că agenţii poliţiei nu întârziară să pună mâna pe el, după indicaţiile lui Roşca, de vreme ce-l cunoştea de mult.

Odată ajuns în capitala comitatului şi aflat în prezenţa magistraţilor, Orfanik nu se împotrivi să răspundă la întrebările puse în cursul anchetei cu privire la catastrofa.

Vom mărturisi, chiar, că tristul sfârşit al boierului Radu Gorj nu păru să-l mişte pe savantul egoist şi maniac, căruia nu-i stăteau la inimă decât invenţiile lui.

Mai întâi şi întâi, la cererile stăruitoare ale lui Roşca, Orfanik declară că Stilla murise, murise de-a binelea şi că – sunt propriile lui cuvinte – „era îngropată de cinci ani, şi bine îngropată, în cimitirul Campo Santo Nuovo din Neapole”.

Această declaraţie nu trezi cea mai mică dintre mirările pe care ciudata aventură avea să le stârnească.

Într-adevăr, dacă Stilla murise, cum se făcea că Frâncu îi auzise glasul în sala mare a hanului, că o văzuse apoi ivindu-se pe movila de pământ a bastionului, că se îmbătase apoi cu cântecul ei, pe când era închis în criptă?… Cum de o regăsise în viaţă în încăperea din donjon?

Iată explicaţia acestor felurite fenomene, ce păreau menite a rămâne neexplicate:

Nu s-a uitat ce deznădejde îl cuprinsese pe boierul Gorj ca urmare a răspândirii zvonului că Stilla părăsea teatrul pentru a deveni băneasa Teleac. Urma să-i lipsească minunatul talent al artistei, adică toate bucuriile lui de dilettante.

Orfanik îi propuse atunci să culeagă, cu ajutorul aparatelor fonografice, cele mai de seamă bucăţi ale repertoriului, pe care cântăreaţa avea de gând să le cânte la reprezentaţiile ei de adio. Aparatele erau admirabil perfecţionate la vremea aceea şi Orfanik le desăvârşise până într-atât, încât glasul omenesc nu era alterat de ele nici în farmecul şi nici în puritatea sa.

Boierul Gorj primi oferta fizicianului. Pe rând şi în taină, în ultima lună a stagiunii, nişte fonografe fură instalate în fundul lojii zăbrelite.

Aşa fură gravate pe plăcile lor cavatinele, romanţele din opere sau concerte, printre altele melodia lui Stefano şi aria finală din Orlando, înteruptă de moartea cântăreţei.

Iată împrejurările în care boierul Gorj venise să se închidă în Castelul din Carpaţi, unde, seară de seară, putea auzi cântecele culese de minunatele aparate. Şi nu numai că o asculta pe Stilla ca şi cum s-ar fi aflat în loja lui, dar – ceea ce poate părea cu totul de neînţeles – o şi vedea înaintea ochilor, de parcă ar fi fost vie.

Era un simplu artificiu de optică.

Boierul Gorj, se ştie, cumpărase un minunat portret al cântăreţei. Portretul o înfăţişa în picioare, în costumul alb al Angelicăi din Orlando şi cu părul despletit. Iar, cu ajutorul unor oglinzi înclinate după un anume unghi calculat de Orfanik, atunci când puternice raze luminau portretul aşezat în faţa unei oglinzi, Stilla se ivea, datorită reflectării, la fel de „reală” ca în vremea când era plină de viaţă şi în toată splendoarea frumuseţii ei. Mulţumită acestui aparat, mutat noaptea pe movila de pământ a bastionului, Radu Gorj o făcuse să se ivească atunci când voise să-l momească pe Frâncu Teleac; mulţumită aceluiaşi aparat o văzuse tânărul ban pe Stilla în sala donjonului, pe când fanaticul ei admirator se îmbăta cu glasul şi cântecele ei.

Acestea sunt, pe scurt, informaţiile pe care Orfanik le împărtăşi mai amănunţit în cursul interogatoriului. Şi trebuie spus că, plin de o mândrie fără pereche, se declarase autorul acestor invenţii geniale pe care le dusese până la cel mai înalt grad de perfecţiune.

Cu toate acestea, dacă Orfanik lămurise din punct de vedere material atâtea fenomene, sau mai degrabă „trucuri”, pentru a folosi un termen consacrat, nu înţelegea nici el de ce, înainte de explozie, boierul Gorj nu avusese răgazul de a fugi prin tunelul făcând legătura cu pasul Vulcan. Dar, când află că un glontesfărâmase obiectul pe care Radu Gorj îl ducea în braţe, înţelese. Obiectul era aparatul fonografic cuprinzând ultimul cântec al Stillei, cel pe care Radu Gorj dorise să-l mai asculte o dată în sala donjonului, înaintea prăbuşirii. Iar distrugerea aparatului însemna şi distrugerea vieţii boierului Gorj, care – înnebunit de deznădejde – voise să se îngroape sub ruinele cetăţuii.

Boierul Radu Gorj a fost înmormântat în cimitirul din Vereşti, cu cinstea cuvenită vechiului neam ce sfârşea odată cu el. Cât despre tânărul ban Teleac, Roşca l-a dus în castelul de lângă Craiova, unde-şi închină viaţa îngrijirii stăpânului său. Orfanik i-a dăruit cu dragă inimă fonografele pe care sunt culese celelalte cântece ale Stillei şi, când aude glasul marei artiste, Frâncu devine cumva atent, îşi regăseşte luciditatea de odinioară, de parcă sufletul său încearcă să retrăiască în amintirile unui trecut de neuitat.

Într-adevăr, tânărul ban avea să-şi recapete peste câteva luni judecata şi, prin el, au fost cunoscute amănuntele ultimei nopţi a Castelului din Carpaţi.

Să spunem că nunta fermecătoarei Mioriţe şi a lui Nicu Deac a avut loc la o săptămână de la catastrofă. După ce primiră binecuvântarea popii din Vulcan, mirii se înapoiară la Vereşti. unde jupânul Colţ le pregătise cea mai frumoasă încăpere a casei.

Dar să nu ne închipuim că, dacă feluritele întâmplări au fost lămurite în chip firesc, tânăra femeie nu mai crede în fantasticele năluci din cetăţuie. Degeaba-şi bate gura Nicu Deac – şi chiar Ionas, care ţine să-şi vadă din nou muşteriii la Regele Matei – ea nu se dă bătută, după cum nu se vor da, dealtfel, nici jupânul Colţ, ciobanul Frig, dascălul Homorod şi ceilalţi vereşteni. Vor mai trece încă mulţi ani până ce oamenii ăştia de treabă se vor dezbăra de credinţele lor superstiţioase.

Măcar că doctorul Paţac, care şi-a reluat obişnuitele lăudăroşenii, nu încetează să spună cui vrea să-l asculte:

— Ei bine!… N-am zis eu?… Duhuri în cetăţuie!… Parcă există duhuri!

Dar nimeni nu-l ia în seamă şi, dacă batjocurile-i depăşesc măsura, e chiar poftit să tacă din gură.

Dealtfel, dascălul Homorod n-a încetat să-şi întemeieze lecţiile pe studiul legendelor transilvănene. Tânăra generaţie din satul Vereşti va crede încă multă vreme de acum înainte că ruinele Castelului din Carpaţi sunt bântuite de duhuri venite de pe lumea cealaltă.