I.

Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanţioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare şi neadevărată? Ar fi o greşeală. Aparţinem unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, graţie resurselor ştiinţifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. Dealtminteri, la capătul acestui practic şi pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ţinutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoţia, pământul brownielor şi al gnomilor, nici în Norvegia, patria asilor, a elfilor, a silfilor şi a valkiriilor1, nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitoreşti. E cazul să notăm, totuşi, că ţara transilvană e încă foarte legată de superstiţiile începuturilor2.

Dl. de Gérando3 a descris aceste provincii ale extremei Europe, Elisée Reclus4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. Au luat oare cunoştinţă de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i sunt pătrunse însemnările din călătorii.

De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi încerca s-o fac eu, în locul lor.

În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban îşi veghea turma la marginea unui podiş înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte şi îmbogăţită de holde mănoase. Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea locului se spune atunci că-şi potriveşte barba – şi uneori tare din scurt.

Ciobanul n-avea nimic arcadian5 în felul cum era înţolit şi nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu6. Nu râul Lignon7 îi şoptea la picioarele încălţate în galenţi de lemn, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin meandrele romanului Astreea.

Frig8, Frig din satul Vereşti – aşa se numea rusticul păcurar. Lungit pe o movilă căptuşită cu iarbă, dormea cu un ochi şi veghea cu celălalt, ţinându-şi luleaua mare în gură, şuierând pentru a-şi chema dulăii, când vreo oaie se depărta de păşune, sau suflând în bucium şi scoţând un sunet împrăştiat de multiplele ecouri ale munţilor.

Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceaţă plutitoare, erau luminate către răsărit. Spre miazăzi şi apus două curmături ale lanţului muntos lăsau să treacă pieziş câte un snop de raze, ca nişte şuvoaie de lumină strecurate printr-o poartă întredeschisă.

Această descriere orografică ţine de porţiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului9.

Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică „ţara pădurilor”! Se mărgineşte cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest10. Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare – cam a noua parte din Franţa – e un fel de Elveţie, dar cu jumătate mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa şi mândra Dunăre, ale cărei Porţi de Fier, la câteva mile11 spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu imperiul otoman.

Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creştine.

Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaş al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în neorânduială, faţa mânjită, barba încâlcită, sprâncenele groase ca două perii cu fire roşcovane, ochii de culoare nehotărâtă, între verde şi albastru, al căror colţ umed era cuprins de cearcănul bătrâneţii. Doar are şaizeci şi cinci de ani – cel puţin aşa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub cojocul gălbui şi mai puţin lăţos decât i-e pieptul, iar un pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfăţişarea, atunci când, împodobit cu o pălărie împletită – adevărat dop de paie – şi încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul încovrigat la capăt.

În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-şi mâna pe jumătate închisă la ochi, îşi făcu un fel de lunetă – aşa cum ar fi dus o pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare – şi privi cu multă luare-aminte.

În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar mult micşorate din pricina depărtării, se profilau formele unei cetăţui.

Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Dealul Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detaşau net, cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o mare putere pentru a desluşi vreunul dintre amănuntele grămezii îndepărtate.

Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap:

— Bătrână cetăţuie!… Bătrână cetăţuie!… Degeaba te propteşti în temelie!… Încă trei ani şi vei fi încetat să dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci!

Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţuii, fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaş din hârtie, şi, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de către oricine, în afara lui Frig.

— Da, repetă el, trei crăci!… Erau patru ieri, dar a patra a căzut azi-noapte… I-a rămas numai ciotul… Acolo unde se desfac de trunchi nu mai număr decât trei… Numai trei, bătrână cetăţuie… numai trei!

Dacă-l priveşte din punct de vedere ideal, închipuirea face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare şi contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu stelele; citeşte în cer. De fapt, e îndeobşte o brută ignorantă şi încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie lesne daruri supranaturale; ştie să vrăjească; după cum îi trăsneşte, înlătură farmecele sau le ţese în jurul oamenilor şi al dobitoacelor, ceea ce – într-un asemenea caz – e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori şi descântece.

Nu merge oare până acolo încât face sterpe brazdele, aruncând în ele pietre descântate, şi oile – numai uitându-se la ele cu ochiul stâng?

Eresurile acestea ţin de toate timpurile şi de pretutindeni. La ţară, chiar în mijlocul unor ţinuturi mai civilizate, nimeni nu trece pe dinaintea unui cioban fară a-i adresa un cuvânt prietenesc sau bineţe pline de tâlc, salutându-l cu numele de „păstor”, la care ţine. A-ţi ridica pălăria în faţa lui îţi îngăduie să scapi de puteri vătămătoare, şi pe drumurile Transilvaniei nu eşti scutit de una ca asta, mai mult decât aiurea.

Frig era luat drept vrăjitor, în stare să işte vedenii fantastice. Cutare zicea că vampirii şi strigoii i se supuneau; altul, că putea fi întâlnit când luna era în descreştere, în nopţi întunecoase cum sunt cele din alte ţinuturi în marele bisext12, călare pe stăvilarul morilor, la taifas cu lupii sau visând la stele.

Frig îi lăsa să trăncănească, fiind în câştig. Vindea farmece şi contrafarmece. Dar, fapt vrednic de luat în seamă, era el însuşi la fel de naiv ca muşteriii lui şi, dacă nu credea în propriile-i farmece, dădea cel puţin crezare legendelor ce bântuiau ţinutul.

Nu-i de mirare, aşadar, că ajunsese să prezică apropiata pieire a bătrânei cetăţui – de vreme ce fagul era împuţinat la trei crăci – şi nici că se zorea să ducă vestea la Vereşti.

După ce-şi adunase turma, mugind din fundul bojocilor printr-un lung bucium de lemn alb, Frig apucă drumul spre sat. Dulăii, doi semigrifoni corciţi, arţăgoşi şi sălbatici, mai degrabă buni să înghită oile decât să le păzească, îl urmau, hărţuind dobitoacele. Erau acolo vreo sută de berbeci şi de oi, dintre care o duzină de miei de un an, ceilalţi de trei şi de patru ani, cu patru şi şase dinţi.

Turma era a judecătorului din Vereşti, birăul Colţ, care plătea comunei o sumă grasă pentru păşunat şi-l preţuia foarte pe păcurarul său Frig, ştiindu-l tare îndemânatic la tuns şi tare priceput la vindecarea bolilor, umflături, streche, gălbează, râie, dalac şi alte afecţiuni de provenienţă ovină.

Turma înainta în masă compactă, cu berbecul conducător în frunte, jsunându-şi tălăngile în mijlocul behăielilor.

La ieşirea de pe izlaz, Frig apucă o potecă largă, trecând pe lângă câmpuri fară capăt. Unduiau acolo minunatele spice ale unui grâu cu paiul foarte lung; se întindeau acolo câteva lanuri de cucuruz13, porumbul din partea locului. Drumul ducea către marginea unei păduri de pini şi brazi, cu adâncuri răcoroase şi întunecate. Mai jos, Jiul îşi plimba apele luminoase, limpezite de prundişul de pe fund, şi pe care pluteau buştenii tăiaţi de joagărele de pe deal.

Câinii şi oile se opriră pe partea dreaptă a râului, la nivelul malului, şi se puseră să bea cu lăcomie, mişcând tufişurile crescute alandala.

Vereştii nu mai erau decât la trei bătăi de puşcă, dincolo de un şir des de sălcii, alcătuit de copaci zdraveni şi nu dintre cei tunşi şi închirciţi, care fac coroană la câteva picioare deasupra rădăcinilor.

Şirul sălciilor se desfăşura până către povârnişurile pasului Vulcan, al cărui sat, purtând acelaşi nume, ocupă o ridicătură pe versantul meridional al masivului Pleşa.

La ceasul acela, câmpiile erau pustii. Plugarii se întorc doar la căderea nopţii la căminele lor şi Frig nu apucase să schimbe cu nimeni pe drum tradiţionalele bineţe. Odată turma adăpată, când să se afunde în cutele văii, cineva se ivi la întorsătura Jiului, cu vreo cincizeci de paşi mai la vale.

— Hei, prietene! îi strigă el păcurarului.

Era unul dintre negustorii de bâlci ce vizitează pieţele comitatului, îi întâlneşti în oraşe, în târguşoare, până şi-n cele mai umile sate. Nu li-e greu să se facă înţeleşi: vorbesc toate limbile. Cel de acum era italian, sas sau valah? Nimeni n-ar fi putut Spune; dar era evreu, evreu polonez, mare, slab, cu nas arcuit, barbă ascuţită, frunte boltită, ochi foarte ageri.

Marchitanul vindea lunete, termometre, barometre şi ceasuri mărunte. Ceea ce nu se afla închis în sacul prins de umerii lui cu curele zdravene îi spânzura de gât şi de brâu: un adevărat galantar, un soi de tarabă ambulantă.

Evreul era pesemne stăpânit de respectul sau poate de teama salutară pe care o inspiră ciobanii. De aceea îl salută pe Frig, făcându-i semn cu mâna. Apoi, în limba română, spuse cu un accent străin:

— Îţi merge precum doreşti, prietene?

— Da… după vreme, răspunse Frig.

— Atunci îţi merge bine azi, că-i frumos.

— Şi-o să-mi meargă rău mâine, c-are să plouă.

— Are să plouă?… strigă marchitanul. Păi aici, la voi, plouă fără nori?

— Au să vină şi norii, la noapte… şi încă de-acolo… din partea rea a muntelui.

— De unde ştii?

— După lâna oilor, care-i ţeapănă şi uscată ca o piele argăsită.

— Atunci, cu atât mai rău pentru cei ce bat drumurile…

— Şi cu atât mai bine pentru cei rămaşi în pragul caselor lor.

— Doar că pentru asta trebuie să ai casă, păstorule.

— Ai copii? spuse Frig.

— Nu.

— Eşti însurat?

— Nu.

Şi Frig punea toate întrebările astea pentru că pe-acolo e obiceiul să-i iscodeşti pe cei cu care te întâlneşti.

Apoi, adăugă:

— De unde vii, marchitane?

— De la Sibiu.

Sibiul e unul dintre cele mai de seamă târguşoare ale Transilvaniei. Părăsindu-l, dai de valea Jiului transilvănean, ce coboară până-n târgul Petroşeni.

— Şi te duci…?

— La Cluj.

Pentru a ajunge la Cluj e de ajuns să urci către valea Mureşului, apoi, prin Alba Iulia, urmând cele dintâi rânduri ale munţilor Bihor, dai de capitala comitatului. Cale de cel mult douăzeci de mile14.

La drept vorbind, negustorii ăştia de termometre, barometre şi hodoroage te duc întotdeauna cu gândul la nişte fiinţe aparte, de factură cumva hoffmanescă15. Faptul ţine de meseria lor. Vând timp sub toate formele, cel trecut, cel care este, cel care va fi, aşa cum alţi coropcari vând coşuri, împletituri său pânzeturi. S-ar zice că sunt comis-voiaj orii Casei Saturn et Co., având firma La nisiparniţa de aur.

Şi a fost fără îndoială impresia pe care evreul i-a făcut-o şi lui Frig, care privea nu fără mirare galantarul de obiecte, noi pentru el, cărora nu le cunoştea rostul.

— Hei, marchitane, întrebă el, întinzând mâna, la ce slujesc vechiturile care-ţi zăngăne la brâu ca oasele unui bătrân spânzurat?

— Îs lucruri de preţ, răspunse negustorul, lucruri folositoare oricui.

— Oricui, strigă Frig clipind, chiar şi unor ciobani?

— Chiar şi unor ciobani.

— Şi şurubăria asta…?

— Şurubăria asta, răspunse evreul, făcând să joace între mâinile lui un termometru, îţi spune dacă-i cald sau dacă-i frig.

— Păi, frate, o ştiu şi singur când năduşesc sub cojoc, sau tremur sub şubă.

De bună seamă, atât îi era de ajuns unui păcurar, care nu-şi bătea capul cu întrebările pe care şi le pune ştiinţa.

— Şi ditai hodoroaga asta cu ac? adăugă el, arătând un barometru aneroid.

— Nu-i o hodoroagă, ci un instrument care-ţi spune dacă mâine-i frumos sau dacă va ploua…

— Zău?

— Zău.

— Bine! i-o trânti Frig, nu l-aş vrea nici pentru un crăiţar. Oare numai văzând norii târându-se pe munte sau gonind peste piscurile cele mai înalte nu ştiu, cu douăzeci şi patru de ore înainte, cum va fi vremea? Uite, vezi negura aia care pare să se ridice din pământ?…

Ei bine, ţi-am mai spus, înseamnă că mâine ne plouă.

De fapt, ciobanul Frig, mare observator al vremii, se putea lipsi de barometru.

— N-am să te mai întreb dacă n-ai trebuinţă de un orologiu, adăugă marchitanul.

— Un orologiu?… Am unul care merge singur şi se leagănă peste capul meu. E soarele de colo. Vezi tu, prietene, când se opreşte în vârful Haiducului se cheamă că s-a făcut de prânz, şi când priveşte prin curmătura lui Anghel înseamnă că-i ceasul şase. Oile o ştiu la fel de bine ca şi mine, câinii la fel de bine ca oile. Păstrează-ţi, aşadar, hodoroagele!

— Fie, răspunse marchitanul, mi-ar fi greu să fac avere de n-aş avea şi alţi muşterii, afară de păstori! Prin urmare nu-ţi lipseşte nimic…?

— Nici măcar nimic.

Dealtfel, toată marfa aceea ieftină era de fabricaţie tare proastă, barometrele neînţelegându-se între ele în privinţa variabilului sau a timpului frumos, acele orologiilor arătând ceasuri prea lungi sau minute prea scurte, în sfârşit, lucru de mântuială. Poate că ciobanul bănuia una ca asta şi nu ţinea deloc să facă pe cumpărătorul. Totuşi, în clipa când era gata să-şi apuce din nou toiagul, iată-l că scutură un soi de tub atârnat de breteaua marchitanului, zicând:

— La ce-i bună ţeava asta…?

— Ţeava asta nu-i o ţeavă.

— Să fie o lătrătoare?

Şi ciobanul înţelegea prin asta un fel de pistol vechi, cu ţeava răsfrântă.

— Nu, zise evreul, e o lunetă.

Era una dintre lunetele de rând, care măresc de cinci-şase ori obiectele sau le apropie în egală măsură, ceea ce produce acelaşi rezultat.

Frig desprinsese instrumentul, îl privea, îl pipăia, îl întorcea, făcea să-i lunece, unul peste altul, cilindrele.

Apoi, dând din cap:

— O lunetă? spuse.

— Da, păstorule, ba încă una straşnică şi care-ţi lungeşte binişor vederea.

— Păi am ochi buni, prietene. Pe timp senin văd ultimele stânci până la capătul Retezatului şi cei din urmă copaci din fundul pasului Vulcan.

— Fără să clipeşti…?

— Fără să clipesc. Roua m-a învrednicit de una ca asta, că dorm de cu seară până dimineaţa sub cerul liber. Iacă ce-ţi curăţă de minune lumina ochiului.

— Cum… roua? răspunse marchitanul. Ar trebui mai degrabă să te orbească…

— Nu pe ciobani.

— Fie! Dar, chiar dacă ai ochi buni, ai mei sunt şi mai buni, atunci când îi potrivesc la capătul lunetei.

— Oare…

— Priveşte, potrivindu-i pe ai tăi…

— Eu?

— Încearcă.

— Şi nu mă costă nimic? întrebă Frig, de felul lui tare neîncrezător.

— Nimic… dacă nu te hotărăşti să-mi cumperi şurubăria.

Liniştit în privinţa asta, Frig luă luneta, căreia marchitanul îi potrivi tuburile. Apoi, închizând ochiul stâng, duse vizorul la ochiul drept.

Privi mai întâi în direcţia pasului Vulcan, urcând spre Pleşa. După asta coborî instrumentul şi-l îndreptă spre satul Vereşti.

— He-he, spuse el, e totuşi adevărat!… Bate mai departe decât ochii mei… Uite uliţa mare… Recunosc oamenii… Hait, Nicu Deac, pădurarul, se-ntoarce din inspecţie, cu raniţa-n spinare şi puşca pe umăr…

— Dacă ţi-am spus! îi atrase marchitanul luarea-aminte.

— Da… da… e chiar Nicu! adăugă ciobanul. Şi cine-i fata care

— iese din casa jupânului Colţ, în fustă roşie şi bluză neagră, ca pentru a-i veni în întâmpinare?…

— Priveşte, păstorule, ai să recunoşti fata la fel de bine ca pe flăcău.

— Păi da!… E Mioriţa… frumoasa Mioriţa! Of, îndrăgostiţii…

Îndrăgostiţii!… De data asta cată să se ţină bine, că-i ţin şi eu în vârful ţevii şi nu pierd niciuna dintre fandoselile lor!

— Ce zici de scula mea?

— He-he… că te face să vezi departe!

Pentru faptul că Frig nu apucase să privească niciodată printr-o lunetă, satul Vereşti merita să fie aşezat printre cele mai înapoiate din comitatul Clujului. Şi aşa şi era, precum se va vedea curând.

— Hai, păstorule, reluă negustorul, priveşte încă o dată… şi mai departe de Vereşti… Satu-i prea aproape de noi… Priveşte dincolo de el, mult dincolo, dacă-ţi spun!

— Şi n-are să mă coste mai scump…?

— Nu mai scump.

— Bine!… Caut înspre Jiul transilvănean!… Da… uite clopotniţa din Livezeni… O recunosc după crucea ciungită de un braţ. Şi, dincolo de ea, în vale, printre brazi, zăresc clopotniţa din Petroşeni, cu cocoşul ei de tablă care-şi ţine ciocul căscat de parcă şi-ar striga găinuşele!… Şi-acolo, turla care împunge din mijlocul copacilor… trebuie să fie turla din Petrila… Dar, ia stai, marchitane, stai aşa, de vreme ce preţul e acelaşi…

— Acelaşi, păstorule.

Frig se răsucise către dealul Gorgan; apoi urmări cu vârful lunetei perdeaua pădurilor întunecate de pe povârnişurile masivului Pleşa, iar câmpul obiectivului încadră silueta îndepărtată a cetăţuii.

— Da, strigă el, craca a patra e la pământ!… Am văzut bine…!

Şi nimeni n-are să meargă s-o culeagă pentru a-i da foc în cinstea lui Sân-Ion… Nu, nimeni… nici măcar eu!… Ar însemna să-ţi pui la bătaie şi trupul, şi sufletul. Dar nu te necăji!… Careva s-o pricepe s-o vâre-n noaptea asta în mijlocul focului lui din iad… Necuratul!

Necuratul, aşa i se spune diavolului, când e pomenit prin partea locului.

Poate că evreul ar fi cerut să i se desluşească vorbele, de neînţeles pentru cineva care nu era din satul Vereşti sau din împrejurimi, când Frig strigă cu un glas în care teama se împletea cu mirarea:

— Dar ce-i negura aia care ţâşneşte din donjon?… Să fie negură…?

Nu!… S-ar zice că-i un fum… Nu-i cu putinţă!… Hornurile cetăţuii nu mai fumegă de ani şi ani de zile!

— Dacă vezi acolo fum, păstorule, înseamnă că e fum.

— Nu… marchitane, nu!… S-o fi aburit sticla sculei.

— Şterge-o.

— Şi chiar de-aş şterge-o…

Frig întoarse luneta şi, după ce-i frecă sticlele cu mâneca, o duse din nou la ochi.

Într-adevăr, o şuviţă de fum se desfăşura în vârful donjonului.

Urca drept în văzduhul liniştit, iar panaşul i se pierdea în norii din înălţimi.

Frig, încremenit, nu mai scotea o vorbă. Toată atenţia i se concentra asupra cetăţuii, pe care umbra suitoare începea s-o cucerească, la nivelul dealului Gorgan.

Deodată lăsă luneta şi, ducându-şi mâna la straiţa ce-i spânzura sub cojoc:

— Cât face ţeava? întrebă.,

— Un florin jumate, răspunse marchitanul.

Şi-ar fi dat luneta şi pe un florin, numai să-şi fi arătat Frig dorinţa de a se tocmi. Dar ciobanul nici nu clipi. Aflat vădit sub puterea unei uluiri, pe cât de neaşteptată, pe atât de inexplicabilă, vârî mâna în fundul straiţei şi scoase din ea banii.

— Pentru dumneata cumperi luneta asta? întrebă marchitanul.

— Nu… pentru stăpânul meu, judecătorul Colţ.

— Atunci are să-ţi dea banii îndărăt…

— Da… doi florini, cât mă costă…

— Cum aşa… doi florini…?

— Păi, de bună seamă!… Şi, cu asta, seara bună, prietene.

— Bună seara, păstorule.

Iar, şuierându-şi câinii şi îndemnându-şi turma, Frig urcă degrabă în direcţia satului Vereşti.

Văzându-l cum se duce, evreul clătină din cap, de parcă ar fi avut de-a face cu un scos din minţi:

— Dacă aş fi ştiut, murmură el, i-aş fi vândut luneta mai scump!

Apoi, potrivindu-şi marfa la brâu şi pe umeri, apucă spre Alba Iulia, coborând din nou pe malul drept al Jiului.

Încotro? Puţin ne pasă. Nu face decât să treacă prin povestirea noastră. Nu-l veţi mai revedea.