II.

Fie că-i vorba de stânci îngrămădite de natură în epocile geologice, după cele din urmă convulsii ale solului, sau de construcţii datorate mâinii omeneşti, peste care a trecut suflarea timpului, privite de la o depărtare de câteva mile ele seamănă cumva. Piatra brută sau ceea ce a fost piatră cioplită se confundă cu uşurinţă. De departe, aceeaşi culoare, aceleaşi trăsături, aceleaşi devieri ale liniilor, în perspectivă, aceeaşi uniformitate de nuanţă sub patina cenuşie a secolelor.

Aşa era şi cu cetăţuia, cu alte cuvinte, Castelul din Carpaţi. Nu era cu putinţă să-i deosebeşti formele nedesluşite în vârful dealului Gorgan, pe care-l încunună la stânga pasului Vulcan. Nu se desprinde în relief pe fundalul munţilor. Ceea ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, poate, decât un stâlp de piatră. Privitorul crede că zăreşte crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverşilor turişti, Castelul din Carpaţi nu există decât în închipuirea locuitorilor din comitat.

Fireşte, cel mai simplu mijloc de a te lămuri ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau Vereştj, să urci prin chei, să te caţări pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai că o călăuză e mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre Castelul din Carpaţi, oricare i-ar fi răsplata. Cum-necum, iată ce s-ar fi putut zări din această veche locuinţă în câmpul unei lunete mai puternice şi mai bine centrate decât instrumentul de duzină, cumpărat de ciobanul Frig pentru jupânul Colţ.

Cu opt sau nouă sute de picioare îndărătul pasului Vulcan, o incintă de culoarea gresiei, căptuşită cu un hăţiş de plante de stâncă, şi care se rotunjeşte pe o circumferinţă de patru-cinci sute de stânjeni, însoţind denivelările podişului; la fiecare extremitate, două bastioane de colţ, dintre care cel din dreapta, pe care creştea faimosul fag, mai poartă o măruntă cuşcă sau gheretă cu acoperiş ţuguiat; la stânga, câteva laturi de zid întărite de contraforturi în relief, purtând clopotniţa unei bisericuţe, al cărei clopot dogit se pune în mişcare pe furtuni puternice, spre marea spaimă a oamenilor din partea locului; la mijloc, în sflrşit, încununat de o platformă cu creneluri, un donjon greoi, cu trei rânduri de ferestre alcătuite din ochiuri de sticlă prinse cu plumb şi al cărui prim etaj e înconjurat de o terasă circulară; pe platformă, o lungă tijă metalică împodobită cu semnul feudal, un fel de morişcă de vânt, sudată de rugină şi pe care o ultimă rafală de galernă a înţepenit-o în poziţia sud-est.

Cât priveşte ceea ce se afla dincolo de zidul de incintă, spart în nenumărate locuri, dacă adăpostea vreo clădire bună de locuit, dacă o podişcă şi o poartă îngăduiau intrarea, nu se mai ştia de ani de zile. De fapt, deşi Castelul din Carpaţi era mai bine păstrat decât părea, o spaimă molipsitoare, îndoită de superstiţie, îl apăra nu mai puţin decât o puteau face odinioară pivele, săcăluşele, bombardele, balimezele şi celelalte piese de artilerie ale veacurilor de demult.

Castelul din Carpaţi ar fi meritat totuşi să fie vizitat de către turişti şi iubitori de antichităţi. Poziţia lui, pe creasta dealului Gorgan, e deosebit de frumoasă. De pe platforma superioară a donjonului priveliştea se întinde până la ultima limită a munţilor. În spate unduie lanţul înalt şi atât de capricios ramificat care alcătuieşte hotarul cu Valahia. În faţă se adânceşte sinuosul pas Vulcan, singurul drum practicabil între provinciile limitrofe. Dincolo de valea celor două Jiuri se ivesc târguşoarele Livezeni, Lonea, Petroşeni, Petrila, strânse la gura puţurilor slujind exploatării acestui bogat bazin carbonifer.

Apoi, în ultimele planuri, o minunată răvăşeală de forme împădurite la bază, înverzite pe coaste, sterpe în vârf, pe care le domină piscurile abrupte ale Retezatului şi Parângului. În sfârşit, dincolo de valea Haţegului şi de albia Mureşului se ivesc îndepărtatele profiluri, înecate în neguri, ale Alpilor Transilvaniei centrale.

În fundul acestei pâlnii, depresiunea solului alcătuia odinioară un lac în care se vărsau cele două Jiuri, înainte de a fi găsit o trecere prin lanţul muntos. Acum depresiunea nu mai e decât o exploatare carboniferă, cu inconvenientele şi avantajele ei; marile coşuri de cărămidă se îmbină cu ramurile plopilor, ale brazilor şi fagilor; fumurile întunecate strică aerul, plin cândva de mireasma pomilor fructiferi şi a florilor. Măcar că industria ţine districtul minier sub mâna-i de fier, atunci când se petrece povestirea noastră el n-a pierdut, cu toate acestea, încă nimic din caracterul sălbatic pe care-l datorează naturii.

Castelul din Carpaţi datează din cel de al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voevozilor16 mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani trebuiau să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela, şi la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.

Dacă în jurul arhitectului mai stăruie îndoieli, nu există niciuna cu privire la familia care stăpânea cetăţuia. Boierii Gorj stăpâneau ţinutul din vremi imemorabile. Au fost amestecaţi în toate războaiele care au însângerat provinciile transilvane; au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele17 şi doinele18unde se perpetuează amintirea acestor nenorocite perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă valahă: Dă până la moarte19! şi pentru cauza independenţei îşi dădură, îşi vărsară sângele, acest sânge care le venea de la romani, străbunii lor.

Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuinţele: Românul nu piere20!

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în Castelul din Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui încă din primii ani ai tinereţii. La douăzeci şi doi de ani se pomeni singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum crăcile fagului secular de care superstiţia populară lega însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul său? Care-i erau gusturile, înclinaţiile, aptitudinile? Nu i se cunoştea niciuna, în afara unei patimi nestăvilite pentru muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. Atunci, lăsând în grija câtorva bătrâne slugi castelul, de pe-atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află mai târziu a fost că-şi întrebuinţa averea, care era foarte însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi Italia, unde-şi putea astâmpăra nesătulele pofte de dilettante21. Era un excentric, pentru a nu spune un maniac. Ciudăţenia felului său de viaţă îngăduia formularea unor asemenea păreri.

Amintirea patriei rămăsese totuşi adânc întipărită în inima tânărului boier Gorj. În vremea îndepărtatelor sale peregrinări nu-şi uitase ţara transilvană. De aceea se înapoie pentru a lua parte la una dintre sângeroasele răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare.

Descendenţii vechilor daci fură învinşi, iar pământul lor împărţit între biruitori.

Tocmai în urma acestei înfrângeri şi-a părăsit pentru totdeauna boierul Radu Castelul din Carpaţi, din care unele părţi începuseră să cadă în ruină. Moartea nu întârzie să lipsească cetăţuia de ultimii slujitori, şi ea fu cu desăvârşire părăsită. Cât despre boierul Gorj, se zvonea că i se alăturase vestitului haiduc Rozsa Sândor, care luptase pentru independenţă. Din fericire pentru el, Radu Gorj se despărţise după sflrşitul luptei de betyar22, şi înţelept făcu, căci acesta sfârşise prin a cădea în mâinile poliţiei, care îl închisese în temniţa din Gherla.

Cu toate acestea, o versiune fu îndeobşte acceptată de către oamenii comitatului, şi anume: că boierul Radu fusese ucis în timpul unei întâlniri între Rozsa Sândor şi vameşii de la hotar. Nu era adevărat, măcar că boierul Gorj nu se mai arătase de atunci în cetăţuie şi că nimeni nu se îndoia de moartea lui. Dar e mai prevăzător să primim cu rezervă zvonurile născute din credinţa populară.

Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii. Imaginaţiile vii şi arzătoare l-au populat curând cu fantome, acolo se ivesc strigoi, iar duhurile se întorc la ceasuri de noapte. Tot aşa se petrec lucrurile în unele ţinuturi superstiţioase ale Europei, iar printre ele Transilvania poate năzui la un loc de frunte.

Dealtfel, cum s-o fi putut rupe satul Vereşti de credinţele supranaturale? Popa şi învăţătorul, ultimul însărcinat cu educaţia copiilor, celălalt îndrumând religia credincioşilor, propovăduiau asemenea poveşti cu atât mai vârtos cu cât le credeau din toată inima.

Amândoi afirmau „întemeiaţi pe dovezi” că vârcolacii bântuie prin ţară, că vampirii, numiţi strigoi pentru că strigă, se adapă cu sânge omenesc, că stafiile23 rătăcesc printre ruine şi devin răufăcătoare dacă uiţi să le duci seară de seară băutură şi mâncare. Există iele, babele24, cărora se cuvine să te păzeşti să le ieşi în cale marţea şi vinerea, cele mai rele zile de peste săptămână. Ia pătrundeţi în adâncurile pădurilor din comitat, păduri fermecate, în care se ascund balauri25, dragoni uriaşi ale căror fălci se cască până-n nori, sau zmei26 cu aripi nemăsurate, care răpesc fecioarele de viţă împărătească, ba şi pe cele de neam prost, dacă-s chipeşe! Iată destui monştri cumpliţi, pare-se, şi care-i geniul cel bun pe care li-l opune închipuirea poporului?

Nimeni altul decât şarpele casei27, ce trăieşte prietenos în fundul vetrei şi căruia ţăranul îi cumpără puterea binefăcătoare, hrănindu-l cu fruntea laptelui.

Iar dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea oare Castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, accesibil numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără îndoială balauri, iele, strigoi şi poate chiar câteva stafii din neamul boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul îndreptăţită, după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie miasme pestilenţiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la şcoala dascălului Homorod.

Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în clipa când din vechea fortăreaţă a boierilor Gorj nu va mai fi rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea legenda.

După cei mai autorizaţi fruntaşi din Vereşti, existenţa cetăţuii era legată de cea a bătrânului fag ale cărui ramuri se crispau pe bastionul de colţ, aflat la dreapta zidului.

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crăcile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru cea din urmă oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare cracă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe dealul Gorgan rămăşiţele Castelului din Carpaţi.

De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi, mai întâi, bătrânul fag era oare într-adevăr ciuntit de câte o cracă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme, el care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe izlazul Jiului. Cu toate acestea, şi măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe „fagul ocrotitor” nu se mai puteau număra decât trei crăci.

Ciobanul se pregătea, aşadar, să apuce drumul spre sat pentru a duce marea noutate, când se petrecu întâmplarea cu luneta.

Mare noutate, foarte mare, zău aşa! O şuviţă de fum în vârful donjonului… Cu instrumentul marchitanului Frig văzuse desluşit ceea ce ochii lui n-ar fi putut zări… Nu era abur, ci un fum care se pierdea în nori… Cu toate astea cetăţuia e părăsită… De tare multă vreme nimeni nu i-a trecut poarta, fără îndoială închisă, nici podişca, de bună seamă ridicată. Dacă-i locuită, numai făpturi supranaturale o locuiesc… Dar duhurile în ce or fi făcut focul într-unui din apartamentele donjonului?… într-o sobă, în cuhnie?… Era, într-adevăr, de neînţeles.

Frig îşi zorea oile către strungă. La porunca lui, dulăii hărţuiau turma pe drumul ce suia şi al cărui praf se aşternea odată cu umezeala serii.

Câţiva ţărani întârziaţi pe ogoare îl salutară pe când trecea, şi abia dacă le răspunse la bunăcuviinţă. De aici o adevărată îngrijorare, că, dacă vrei să ocoleşti farmecele, nu-i de ajuns să-i dai bineţe ciobanului, se cuvine să-ţi şi răspundă. Dar cu ochii rătăciţi, cu înfăţişarea-i ciudată şi mişcările nesăbuite, Frig nu prea părea să se îndemne la una ca asta. Dacă lupii şi urşii i-ar fi răpit jumătate din oi, şi tot n-ar fi fost mai pierit. Ce ştire rea aducea, de bună seamă?

Cel dintâi care a aflat-o a fost judecătorul Colţ. De cum îl zări, Frig îi strigă de departe:

— Foc la cetăţuie, stăpâne!

— Ce spui, Frig?

— Spun ce e.

— Ai înnebunit?

Într-adevăr, cum să se fi aprins un foc în vechiul morman de pietre? Aşa puteai admite că Negoiul, cel mai înalt vârf din Carpaţi, era mistuit de flăcări. Şi n-ar fi fost mai absurd.

— Zici, Frig, zici că arde cetăţuia?… repetă jupânul Colţ.

— Dacă nu arde, fumegă.

— Or fi nişte aburi…

— Nu, e fum… Ia să vezi.

Şi amândoi se îndreptară către mijlocul uliţei mari a satului, unde se afla o terasă dominând prăpăstiile trecătorii şi de pe care se putea desluşi castelul.

Odată ajunşi acolo, Frig îi întinse jupânului Colţ luneta.

Fireşte, modul de întrebuinţare al instrumentului nu-i era mai cunoscut decât ciobanului său.

— Ce-i asta? zise el.

— O şurubărie pe care ţi-am luat-o cu doi florini, stăpâne, şi care face patru!

— De la cine?

— De la un marchitan.

— Şi de ce?

— Potriveşte-o la ochi, ocheşte cetăţuia de colo, priveşte şi ai să vezi.

Judecătorul îndreptă luneta în direcţia castelului şi-l cercetă îndelung.

Da! O şuviţă de fum pornea de la unul dintre hornurile donjonului.

Chiar atunci, împinsă de o boare, se târa pe coasta muntelui.

— O şuviţă de fum! repetă jupânul Colţ, uluit.

În vremea asta, şi Frig şi el fuseseră ajunşi de Mioriţa şi de pădurarul Nicu Deac, care se întorseseră acasă de câteva clipe.

— La ce-i bună? întrebă flăcăul, apucând luneta.

— Ca să vezi departe, răspunse ciobanul.

— Glumeşti, Frig?

— Glumesc atât de puţin, pădurare, că-i abia un ceas de când te-am putut recunoaşte, pe când coborai drumul spre Vereşti, şi pe tine…

Nu-şi isprăvi vorba. Mioriţa se îmbujorase, plecându-şi ochii frumoşi. Măcar că o fată cinstită avea dreptul să-şi întâmpine logodnicul.

Şi ea şi el luară unul după altul faimoasa lunetă şi o îndreptară spre castel.

Între timp sosiseră pe terasă vreo şase vecini şi, întrebând despre ce era vorba, se folosiră rând pe rând de lunetă.

— Fum! O şuviţă de fum la cetăţuie!… spuse unul.

— Poate a căzut trăsnetul pe donjon!… le atrase altul luareaaminte.

— A trăsnit cumva?… întrebă jupânul Colţ, adresându-se ciobanului.

— De opt zile, defel, răspunse ciobanul.

Şi oamenii ăştia de ispravă n-ar fi fost mai uluiţi dacă li s-ar fi spus că gura unui crater se căscase în vârful Retezatului, pentru a face loc aburilor de sub pământ.