I.

O ADEVĂRATĂ AVERE

— Care-mi mai daţi ceva bănuţi? Hai, copii, scotociţi-vă prin buzunare!

— Ţine, tată, spuse fetiţa.

Şi scoase din buzunar o hârtie verzuie, mototolită şi murdară. Pe ea se putea citi cu greu: United States Frac t ional Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura respectabilă a unui domn în redingotă, iar cifra 10 se repeta de şase ori. Hârtia valora zece cenţi, adică vreo 50 de centime franţuzeşti.

— De unde îi ai? Întrebă mama.

— Atâta mi-a mai rămas de la ultima încasare, răspunse Napoléone.

— Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic?

— Nu, tată.

— Nici tu, Jean?

— Nici eu.

— Cât ne mai trebuie, César? Îl întrebă Cornelia pe soţul ei.

— Ne lipsesc doi cenţi, ca să avem o sumă rotundă, răspunse domnul Cascabel.

— Poftim, patroane! Zise Cuişoară, jucându-se cu o monedă mică de aramă pe care tocmai o scosese din fundul buzunarului de la vestă.

— Bravo, Cuişoară! Strigă fetiţa.

— Bun!… S-a făcut! Constată domnul Cascabel.

Şi „se făcuse,” ca să vorbim pe limba acelui saltimbanc de treabă, în total erau aproape două mii de dolari, adică zece mii de franci.

Oare zece mii de franci nu sunt o avere, când scoţi bani din generozitatea publică, numai prin propriile-ţi talente?

Cornelia îşi îmbrăţişa bărbatul, copiii îl îmbrăţişară şi ei.

— Acum, zise domnul Cascabel, – trebuie să cumpărăm o casă de bani, o lădiţă. frumoasă cu cifru, în care să ne punem averea.

— Chiar trebuie s-o cumpărăm? obiectă doamna Cascabel, pe care această cheltuială o speria puţin.

— Trebuie, Cornelia!

— N-ar fi bună o casetă?

— Ah, femeile astea, exclamă domnul Cascabel.

— Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau măcar un cufăr zăvorât, acestea sunt pentru bani. Şi, cum avem de făcut o călătorie lungă cu cele zece mii de franci…

— Bine, du-te şi cumpără-ţi casa de bani, dar să te tocmeşti pentru ea, îl sfătui Cornelia. Capul familiei deschise uşa acelui vehicul „superb şi impozant” ce-i servea drept casă umblătoare, coborî scăriţa laterală, din fier, şi o apucă pe străzile ce duceau spre centrul oraşului Sacramento.

În februarie e frig în California, cu toate că acest stat e situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul său căptuşit cu blană, ce dădea impresia că ar fi fost de jder şi având căciula trasă până peste urechi, domnului Cascabel puţin îi păsa de frig. Mergea sprinten. O casă de bani, să aibă o casă de bani fusese visul vieţii lui. Iar visul era pe cale de a se realiza, în sfârşit! Era pe la începutul anului 1867.

Cu nouăsprezece ani în urmă, locul pe care se afla acum oraşul Sacramento nu era decât o întinsă câmpie pustie, în mijlocul ei se înălţa o mică fortăreaţă, un fel de blochaus ridicat de descălecători, primii traficanţi, cu scopul de, a-şi proteja aşezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. De atunci încoace, însă, după ce California „pierdută de mexicani” intrase în stăpânirea americanilor, aspectul ţinutului s-a modificat extrem de mult. În locul fortăreţei a apărut un oraş, devenit unul dintre cele mai importante din Statele Unite, cu toate că incendiul şi inundaţiile distruseseră, în mai multe rânduri, această localitate în formare.

Aşadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea de ce să se teamă de năvălirile triburilor indiene şi nici măcar de atacurile bandelor de tâlhari de toate neamurile care invadaseră ţinutul în 1849, când fuseseră descoperite minele de aur, situate ceva mai spre nord-est, pe platoul de la Grass Valley, şi celebrul zăcământ de la Allison Ranch.

Aşa e! Timpurile de îmbogăţire nemăsurată, de prăbuşire în cea mai înspăimântătoare ruină, şi de nesfârşite mizerii, trecuseră. Nu mai existau căutători de aur nici măcar în acea parte a Columbiei engleze, Caribů, care se află mai la nord de teritoriul Washington şi unde mii de mineri năvăliseră prin anul 1863. Domnul Cascabel n-avea de ce să se teamă că mica sa avere, câştigată, s-ar putea spune, cu sudoarea frunţii sale şi pe care o purta în buzunarul de la palton, o să-i fie furată pe drum. În realitate, cumpărarea unei case de bani ca să-şi pună suma la adăpost nu era chiar atât de necesară; dar, dacă ţinea totuşi la asta, o făcea având în vedere o lungă călătorie prin teritoriile din Far West, mai puţin păzite decât zona californiană, drum ce avea să-l readucă în Europa. Domnul Cascabel mergea nepăsător de-a lungul străzilor largi şi curate ale oraşului. Ici-colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, încă desfrunziţi, apoi hoteluri şi vile, elegante şi confortabile, edificii publice cu arhitectură anglo-saxonă, nenumărate biserici monumentale ce dau un aer măreţ acestei capitale a Californiei. Pretutindeni, erau oameni preocupaţi, negustori, armatori, industriaşi, unii aşteptând sosirea vapoarelor care urcă şi coboară pe fluviul cu apele dirijate spre Pacific, alţii luând cu asalt drumul de fier „Folson”, pe unde trenurile pleacă spre interiorul Confederaţiei. Fluierând o melodie franţuzească pentru fanfară, domnul Cascabel se îndrepta spre High Street (Strada Înaltă). Pe strada aceea ştia că se află magazinul unui rival al lui Pichet şi Huret, celebrii fabricanţi parizieni de case de bani. Acolo, William J. Morlan vindea marfă bună şi nu prea scumpă „cel puţin în aparenţă,” dat fiind preţul exagerat al tuturor mărfurilor în Statele Unite ale Americii.

William J. Morlan era în magazin la apariţia domnului Cascabel.

— Domnule Morlan, îi zise, – am onoarea… Aş vrea să cumpăr o casă de bani.

William J. Morlan îl cunoştea pe César Cascabel, dar cine oare nu-l cunoştea la Sacramento? Nu încânta el publicul, de trei săptămâni încoace? Aşa că respectabilul fabricant îi dădu replica:

— O casă de bani, domnuler Cascabel? Vă rog să primiţi felicitările mele…

— Pentru ce?

— Fiindcă, atunci când cumperi o casă de bani, înseamnă că ai nişte saci cu dolari, numai buni de zăvorât în ea.

— Chiar aşa, domnule Morlan.

— Ei bine, luaţi-o pe asta, propuse negustorul, arătându-i o ladă masivă ce şi-ar fi avut locul potrivit în birourile fraţilor Rothschild ori ale altor bancheri, cărora afacerile în general le mergeau strună.

— O… O… O clipă! făcu domnul Cascabel. Mi-aş putea instala acolo toată familia! O adevărată comoară, de acord, dar deocamdată nu pe ea vreau s-o pun sub cheie.

— Ei, domnule Morlan, cam cât ar putea încăpea în lada asta atât de mare?

— Câteva milioane, în aur.

— Câteva milioane? Atunci… o să mai trec… mai târziu, când le voi avea. Nu! Îmi trebuie un cufăr mic, foarte rezistent, pe care să-l pot duce sub braţ şi să-l vâr în fundul rulotei, când călătoresc.

— Am ce vă trebuie, domnule Cascabel.

Şi fabricantul îi arătă un cufăr prevăzut cu broască de siguranţă. Nu era mai greu de zece kilograme, iar interiorul îl avea aranjat la fel cum sunt, în bănci, casele de bani ori cele pentru acţiuni.

— În plus, rezistă la foc, adăugă domnul William J. Morlan. Garantez în scris.

— Perfect… perfect! răspunse domnul Cascabel. Asta îmi convine, dacă răspundeţi de încuietoarea cufărului.

— Încuietoare cu cifru, adăugă fabricantul.

— Patru litere… un cuvânt de patru litere, alese din patru alfabete, asta înseamnă aproape patru sute de mii de combinaţii. Până când hoţul şi-ar bate capul să le găsească, ai avea timp să-l spânzuri de un milion de ori.

— De un milion de ori! Domnule Morlan, e într-adevăr minunat. Dar preţul? O casă de bani e prea scumpă, mă înţelegeţi, când costă mai mult decât ceea ce pui în ea.

— Foarte corect, domnule Cascabel. Aşa că am să v-o vând pe asta cu numai şase dolari şi jumătate.

— Şase dolari şi jumătate, se miră Cascabel.

— Nu-mi place preţul ăsta de şase dolari şi jumătate! Haide, domnule Morlan, în afaceri trebuie să rotunjeşti. Ne înţelegem cu cinci dolari?

— Pentru dumneata, fie, domnule Cascabel.

Târgul se făcu, preţul fu achitat, iar William J. Morlan îi propuse saltimbancului să-i trimită cufărul la locuinţa lui pe roţi, ca să nu care el însuşi o asemenea povară.

— Ei, domnule Morlan! Un om ca mine, care jonglează cu greutăţi de douăzeci de kilograme!

— Haida de! Cât cântăresc exact greutăţile dumitale de douăzeci, întrebă râzând domnul Morlan.

— Exact şapte kilograme, dar să nu spuneţi nimănui, răspunse domnul Cascabel. Cu acestea, cei doi se despărţiră încântaţi unul de altul.

După o jumătate de oră, fericitul posesor al cufărului sosea în piaţa circului unde staţiona vehiculul său. Cu amorul propriu satisfăcut, aducea „casa de bani” a familiei Cascabel.

Ah, de câtă admiraţie avu parte, în micul său univers, această casa de bani! Şi cât de fericită şi de mândră era familia, că o posedau! Trebuiră s-o deschidă, s-o închidă la loc. Tânărul Sandre ar fi vrut să intre înăuntru, din pură distracţie. Dar nu se putea, căci era prea mică pentru a-l cuprinde.

Cât despre Cuişoară, acesta nu văzuse niciodată ceva atât de frumos, nici măcar în vis.

— Aşa ceva trebuie că se deschide greu, aprecie el. Numai să nu se deschidă prea uşor, dacă se închide prost.

— Niciodată n-ai spus ceva mai corect decât acum, replică domnul Cascabel. Apoi, pe un ton poruncitor, ce nu admitea contrazicere şi cu unul din gesturile lui categorice, care nu-ţi permitea să stai pe gânduri, ceru:

— Hai, copii, ştergeţi-o cât mai repede şi aduceţi ceva de mâncare pentru o masă… Împărătească. Iată un dolar pe care vi-l pun la dispoziţie. Fac cinste!

Ce om minunat! Ca şi cum nu tot el „făcea cinste” în fiecare zi! Dar îi plăcea genul acesta de glumă şi o însoţea mereu de un râs zgomotos.

Într-o clipă, Jean, Sandre şi Napoléone dispărură împreună cu Cuişoară, care ducea sub braţ un coş de paie, pentru provizii.

— Şi acum, că suntem singuri, Cornelia, să discutăm puţin, zise domnul Cascabel.

— Despre ce, César?

— Despre ce? Despre parola pe care o s-o alegem pentru încuietoarea cufărului. Nu că naş avea încredere în copii! Dumnezeule mare! Sunt nişte îngeri! Am încredere până şi în prostănacul de Cuişoară, care-i cinstea întruchipată. Dar cuvântul acela trebuie să fie secret.

— Alege ce-ţi place, spuse Cornelia.

— Mă încred în tine.

— N-ai nici o preferinţă?

— Nu.

— Atunci, eu aş vrea să fie un nume propriu.

— Perfect. Numele tău, César.

— Nu se poate! E prea lung. Trebuie să fie un nume din patru litere.

— În cazul ăsta, scoate o literă din numele tău. Ai putea scrie César fără r! Presupun că avem voie să facem cum ne place.

— Bravo, Cornelia! E o idee… una dintre ideile care-ţi vin deseori, draga mea. Dar, dacă ne hotărâm să scoatem o literă dintr-un nume, mi-ar plăcea mai mult să scoatem patru dintr-al tău.

— Din numele meu?

— Da! Şi să le luăm pe cele de la urmă: „elia”… Găsesc chiar că e mai distins.

— Ah, César!

— Aşa-i că o să-ţi facă plăcere să ştii că poţi deschide casa de bani cu numele tău?

— Fiindcă se află şi în inima ta, răspunse Cornelia cu destulă afectare, dar şi cu tandreţe.

Apoi, plină de bucurie, îl îmbrăţişă cu putere pe minunatul ei om. Şi uite-aşa, ca urmare a acelei combinaţii de litere, cine nu cunoştea cuvântul Elia n-ar fi putut deschide niciodată casa de bani a familiei Cascabel.

După o jumătate de oră, copiii erau înapoi cu proviziile, şuncă şi.pastrama de vacă, tăiate în bucăţi apetisante, şi cu câteva dintre uluitoarele legume crescute în solul californian – nişte verze arborescente, cartofi – mari cât pepenii, morcovi lungi de o jumătate de metru şi, cum spunea cu încântare domnul Cascabel, „care n-au pereche decât în cei pe care-i scoţi fără să te mai oboseşti să-i cultivi”. Cât priveşte băutura, greutatea era doar să alegi dintre sorturile oferite de natură şi arta gâtlejurilor americane. De data asta, fără să mai punem la socoteală o stacană de bere spumoasă, fiecare urma să-şi aibă partea sa, la desert, dintr-o sticlă de sherry fin.

Cât ai clipi din ochi, Cornelia, secondată de Cuişoară, obişnuitul ei ajutor, pregăti prânzul. Masa fu pusă în cel de-al doilea compartiment al vehiculului, aşa-zisul salon al familiei, unde temperatura era menţinută la o valoare convenabilă de soba din bucătărie, aflată în compartimentul vecin. Dacă în ziua aceea „ca în toate zilele, de altfel” tatăl, mama şi copiii mâncară cu o poftă nemaipomenită, lucrul era cât se poate de justificat de împrejurări.

După masă, domnul Cascabel le spuse cu o voce solemnă, pe care o folosea pentru reclamele sforăitoare, destinate publicului:

— Mâne, copii, părăsim Sacramento, acest oraş remarcabil, şi pe distinşii săi locuitori, cu care nu putem decât lăuda, oricare le-ar fi coloarea, roşie, neagră sau albă. Dar Sacramento e în California şi California e în America, iar America nu-i în Europa. Of, patria e patrie, iar Europa înseamnă Franţa, şi nu-i prea din timp ca Franţa să ne revadă „între zidurile ei”, după o absenţă prelungită ani şi ani. Am făcut avere? La drept vorbind, nu! Şi totuşi, avem ceva dolari care o să facă bună impresie în cufărul nostru, atunci când o să-i schimbăm în aur ori în argint franţuzesc. O parte din sumă o s-o folosim pentru traversarea Atlanticului cu vasele rapide de sub pavilionul nostru tricolor, odinioară purtat de Napoleon din capitală în capitală… În sănătatea ta, Cornelia!

Doamna Cascabel se înclină în faţa acestei dovezi de prietenie pe care i-o dădea adesea soţul ei, ca pentru a-i mulţumi că-i dăruise nişte copii de talia lui Hercule şi Alcide. Apoi el reluă:

— Beau şi pentru reuşita călătoriei noastre. Fie ca vânturi favorabile să ne umfle pânzele!

Se opri ca să mai toarne fiecăruia câte un ultim pahar din excelentul sherry.

— Tu, Cuişoară, poate o să-mi spui că după ce plătim drumul n-o să ne mai rămână nimic în casa de bani?

— Nu, patroane… dacă nu cumva biletele de vapor, adăugate biletelor pe căile ferate…

— Eh, căile ferate, aceste rail roads, cum spun yankeii! exclamă domnul Cascabel.

— Doar nu suntem atât de naivi şi de necugetaţi încât să mergem pe calea ferată! Am de gând să economisesc cheltuielile de transport de la Sacramento la New York, folosindumă de casa noastră pe roţi. Presupun că vreo câteva-sute de leghe nu sunt în stare să sperie familia Cascabel, care are obiceiul să hoinărească peste tot prin lume.

— De bună seamă! răspunse Jean.

— Şi cu ce bucurie o să revedem Franţa! zise doamna Cascabel.

— Franţa noastră, pe care voi, copii, n-o cunoaşteţi, reluă domnul Cascabel, căci voi v-aţi născut în America. Frumoasa noastră Franţă, o s-o vedeţi în sfârşit! Ah, Cornelia, ce plăcere pentru tine, o provensală, şi pentru mine, un normand, după douăzeci de ani de absenţă!

— Aşa-i, César, aşa-i!

— Vezi tu, Cornelia, acum aş refuza chiar şi un angajament la teatrul Barnum, de mi s-ar oferi. Să amân întoarcerea? Niciodată! Aş pleca până şi în mâni. Suntem bolnavi de dorul ţării şi doar întorcându-ne în ţară o să ne vindecăm. Nu cunosc alt leac.

César Cascabel spunea adevărul. El şi soţia lui n-aveau decât un singur gând: să se întoarcă în Franţa, şi ce bucurie că puteau s-o facă acum, când banii nu le lipseau!

— Aşadar, plecăm mâne, spuse domnul Cascabel.

— Şi poate că asta o să fie ultima noastră călătorie, adăugă Cornelia.

— Eu nu ştiu decât o singură ultimă călătorie, Cornelia! Răspunse soţul ei cu demnitate. Aceea pentru care nu primeşti bilet de întoarcere.

— Fie, César, dar înaintea aceleia nu ne mai şi odihnim, după ce facem avere?

— Să ne odihnim, Cornelia? Niciodată! Nu vreau avere, dacă averea duce la trândăvie!

Crezi cumva că ai dreptul să laşi nefolosite talentele cu care natura te-a binecuvântat din plin? Îţi închipui că eu pot trăi cu braţele încrucişate, riscând să-mi pun în pericol elasticitatea articulaţiilor? Îi vezi tu pe Jean lăsându-şi baltă exerciţiile de echilibristică, pe Napoléone renunţând la dansul pe sârma întinsă, cu sau fără balansier, pe Sandre lipsind din vârful piramidei umane, ori chiar pe Cuişoară nemaiîncleştându-şi la comandă palmele ca să distreze publicul? Nu, Cornelia! Spune-mi mai bine că ploaia o să stingă soarele, că peştii au să sece mările, dar nu-mi spune că va veni vreodată ora de odihnă pentru familia Cascabel!

De-acum, mai rămâneau doar de terminat pregătirile, ca să poată porni la drum a doua zi, de cum avea să răsară soarele în Sacramento.

Asta şi făcură toată după-amiaza. Nu-i nevoie să mai spunem că faimosul cufăr fusese pus la loc sigur, în ultimul compartiment al vehiculului.

— În felul acesta, spuse domnul Cascabel, – o să-l putem păzi zi şi noapte.

— Hotărât, César, cred că ai avut o idee bună, aprecie Cornelia.

— Nu-mi pare rău după banii pe care i-ai dat pe cufăr.

— Poate că-i un pic cam mic, draga mea, dar o să cumpărăm unul mai mare… dacă i se umflă prea mult conţinutul!