II.

FAMILIA CASCABEL

— Cascabel este nume celebru, ba chiar ilustru în cele cinci părţi ale lumii şi „în alte locuri”, spunea cu mândrie cel care-l purta cu atâta cinste.

César Cascabel, originar din Pontorson, în inima Normandiei, era dedat la toate vicleniile, şiretlicurile şi dibăciile ţinutului normand, însă, oricât de şmecher şi de abil ar fi fost, rămâne ca un om cinstit şi nu trebuia confundat cu membrii, deseori suspecţi, ai corporaţiei scamatorilor. Cap de familie, compensa prin virtuţi proprii originea sa umilă şi mizeriile profesiei sale. În timpul acela, domnul Cascabel avea exact etatea pe care o arăta, patruzeci şi cinci de ani, nici mai mult, nici mai puţin. Copil pribeag, în toată puterea cuvântului, leagăn îi fusese bocceaua pe care taică-său o purta pe umeri, alergând de la un bâlci la altul şi de la un iarmaroc la altul prin provincia normandă. Murindu-i mama la scurt timp după ce el văzuse lumina zilei, fu primit de milă într-o trupă de bâlci câţiva ani mai târziu, când îi murise şi tatăl. Acolo îşi petrecu copilăria, făcând tumbe, răsuciri şi salturi periculoase, stând cu capul în jos şi picioarele în aer. Mai târziu deveni, pe rând, clovn, gimnast, acrobat, fărâmător de lanţuri, până în clipa când, ajuns tată a trei copii, s-a numit director al acestei mici familii pe care o crease împreună cu doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, din Martigues, în Provenţa. Inteligent şi ingenios, plin de o remarcabilă vitalitate, de o iscusinţă ieşită din comun – calităţile sale morale nu erau deloc mai prejos decât cele fizice. Fără îndoială că pe piatra care se rostogoleşte nu creşte muşchiul, dar în schimb ea se freacă de drumul aspru, se şlefuieşte, îşi toceşte părţile ascuţite, se face rotundă şi lucioasă. Aşa şi cu César Cascabel: de patruzeci şi cinci de ani, de când se vântura prin lume, se frecase, se şlefuise şi se rotunjise atât de bine, încât ştia tot ce se poate şti despre viaţă, nu se mira de nimic şi nimic nu-l încânta peste măsură, întrucât prin Europa umblase dintr-un bâlci în altul şi se simţise în America la fel de bine ca în coloniile olandeze şi spaniole, înţelegea aproape toate limbile, le vorbea mai mult sau mai puţin corect, „până şi pe cele pe care nu le cunoştea”, cum obişnuia să spună el însuşi, căci nu se jena să se exprime prin gesturi atunci când îi lipseau cuvintele.

César Cascabel avea cu ceva peste medie ca înălţime, piept viguros, picioare suple, o faţă cu maxilarul inferior proeminent – semn de energie, cap puternic cu părul aspru şi încâlcit, marcat de arsura soarelui şi a vânturilor de pretutindeni, mustaţă scurtă sub nasul bine clădit, favoriţi retezaţi pe jumătate pe obrajii cu pielea roşiatică, ochi albaştri, foarte vii şi pătrunzători, cu privirea excelentă. În sfârşit, o gură care îşi păstrase toţi dinţii, în faţa publicului era un Frederic Lemaâtre ( Frederic Lemaâtre (1800 – 1876), actor francez de dramă romantică, foarte popular în timpul lui Jules Verne) cu gesturi largi şi poze fanteziste, cu fraze declamatorii, dar în particular un om foarte simplu, foarte natural, adorându-şi familia.

Se bucura de o sănătate perfectă şi, dacă etatea nu-i mai îngăduia acum să practice meseria de acrobat, rămânea remarcabil în exerciţiile de forţă, care „solicită bicepşii”. În plus, avea un extraordinar talent de ventriloc, aşadar în acea veche îndeletnicire de comediant, care, după cum susţine episcopul Eustache, ajunge până la prezicătoarea din Endor (oraş din vechea Palestina, unde o prezicătoare celebră i-a prezis regelui Saul înfrângerea în bătălie şi moarte). Atunci când Cascabel voia, vocea îi cobora din gât în stomac. Ar fi putut, oare, să cânte singur un duet? Eh! Era destul să fie provocat!

În fine, ca să-i încheiem portretul, să mai reţinem faptul că César Cascabel avea slăbiciune pentru marii cuceritori – îndeosebi pentru Napoleon. Da! îl stima pe eroul primului imperiu tot atât de mult pe cât îi ura pe călăii săi, pe urmaşii lui Hudson Lowe ( (1769 – 1844 general englez însărcinat cu paza lui Napoleon după exilare insula Sfânta Elena în1815), John Bull (poreclă dată englezului în general, semnificând: greoi şi încăpăţânat) pe ticăloşii de John Bull. Napoleon era „omul lui.” Aşa că n-ar fi dat niciodată spectacole în faţa reginei Angliei, „cu toate că-l rugase prin majordomul ei”, după cum povestea cu plăcere şi atât de des, că până la urmă ajunsese s-o creadă şi el. Şi totuşi, domnul Cascabel nu era un veritabil director de circ, un Franconi, un Rancy ori un Loyal, în fruntea vreunei trupe de călăreţi şi călăreţe, de clovni, de jongleri. Era un simplu comediant care se producea în pieţe, în aer liber pe timp bun, sub prelată când ploia. Cu meseria aceasta, căreia îi încercase şansele schimbătoare timp de un sfert de secol, câştigase, se spune, suma rotunjoară ce era acum închisă în lada cu cifru. Câtă muncă, efort şi uneori mizerie însemna suma aceea! Dar ce era mai greu trecuse. Familia Cascabel se pregătea să se întoarcă în Europa. După ce cutreierase Statele Unite, urma să se îmbarce pe un pachebot francez sau american; pe unul englezesc –niciodată!

În fond, César Cascabel nu era neliniştit în nici o privinţă. Pentru el nu existau piedici, existau cel mult dificultăţi. Eschivarea şi priceperea de a se descurca în viaţă, erau punctul lui tare. Ar fi repetat bucuros după ducele de Dantzig, unul dintre mareşalii marelui său bărbat:

— Faceţi-mi o crăpătură, şi pătrund!

Şi reuşise, într-adevăr, în destule situaţii dificile.

— Doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, o provensală pur sânge, n-are egal în ghicirea viitorului, regina femeilor excentrice, înzestrată cu toate graţiile sexului său, cu toate virtuţile ce fac cinste unei mame de familie, ieşită victorioasă din mari întreceri feminine, la Chicago, unde s-au înfruntat cele mai bune atlete din lume. Cu aceste cuvinte şi-o prezenta de obicei domnul Cascabel pe consoarta sa. Se căsătorise cu ea în urmă cu douăzeci de ani, la New York. Se consultase oare cu propriul său tată în legătură cu această căsătorie? Nu. Mai întâi pentru că nici tatăl său nu-i ceruse părerea când se însurase, zicea el, iar apoi fiindcă acel om de treabă nu mai era pe lume. Aşa că isprava aceea, trebuie s-o credem, s-a făcut simplu, fără formalităţile preliminare care în bătrâna Europă întârzie în chip atât de supărător unirea a două fiinţe făcute una pentru alta.

Într-o seară, la teatrul Barnum de pe Broadway, unde se afla ca spectator, César Cascabel a fost uluit de farmecul, de graţia cu care evolua o tânără acrobată franceză, domnişoara Cornelia Vadarasse, în exerciţiul de la bara fixă. Să-şi alăture propriile talente de cele ale unei persoane încântătoare, să facă din două existenţe una singură, să întrezărească în perspectivă o familie de mici Cascabeli demni de tatăl şi de mama lor, toate acestea i s-au părut fireşti onestului saltimbanc. Iar să se repeadă pe scenă într-o pauză, să se prezinte Corneliei Vadarasse, să-i facă propunerile cele mai convenabile privitoare la căsătoria dintre un francez şi o franţuzoaică, să înştiinţeze un onorabil pastor aflat în sală, să-l conducă în foaier şi să-l roage să oficieze o căsătorie atât de potrivită, iată ce a mai urmat, împlinindu-se pe loc în preafericita ţară a Statelor Unite ale Americii!

Şi oare sunt mai puţin reuşite căsătoriile făcute în mare grabă? În orice caz, a lui César Cascabel cu Cornelia Vadarasse, urma să fie una dintre cele mai reuşite câte s-au celebrat vreodată în întreaga lume.

Pe timpul când începe această povestire, doamna Cascabel avea patruzeci de ani. O ţinută frumoasă, talia poate nu tocmai subţire, păr negru, ochi negri, gură surâzătoare şi plină de dinţi, ca şi a bărbatului său. Cât despre excepţionala sa vigoare, aceasta putea fi judecată după memorabilele lupte de la Chigaco, unde Cornelia obţinuse „cocul de aur”. Să mai adăugăm că ea îşi iubea şi acum soţul ca în prima zi, având o încredere totală şi de neclintit în geniul acelui om ieşit din comun, una din cele mai remarcabile fiinţe pe care le-a dat vreodată pământul normand.

Primul născut dintre băieţii acestui cuplu de artişti ai circului era Jean, ajuns acum la nouăsprezece ani. Lipsit de aptitudini pentru exerciţiile de forţă, pentru gimnastică, acrobaţii şi clovnerii, avea în schimb mâni de o nemaipomenită abilitate şi o privire ageră ce făceau din el un jongler graţios, elegant, deloc îngâmfat de propriile lui succese. Era blând şi meditativ, negricios ca maică-sa, dar cu ochi albaştri. Studios şi rezervat, încerca să-şi lărgească instrucţia unde şi când putea. Cu toate că nu se ruşina de meseria părinţilor săi, înţelegea că se puteau face şi lucruri mai bune decât demonstraţiile menite să distreze publicul şi îşi propunea să abandoneze circul îndată ce aveau să ajungă în Franţa. Dintr-o profundă stimă pentru tatăl şi mama sa, era însă deosebit.de rezervat cu privire la acest subiect. Şi, de altfel, cum şi-ar fi putut face o altă situaţie în lume?

Al doilea băiat – ah, acesta, penultimul născut, gimnastul trupei, era produsul logic al cuplului Cascabel. Doisprezece ani, iute ca o pisică, sprinten ca o maimuţă, vioi ca un ţipar, un mic clovn cu înălţimea de trei picioare şi şase degete, venit pe lume făcând saltul mortal – dacă e să-l credem pe tată – un ştrengar vârât în tot felul de glume şi de farse, gata oricând să dea replică, dar bun din fire, chiar şi atunci când îşi merita scatoalcele primite cu zâmbetul pe buze, findcă nu i se dădeau niciodată din prea multă supărare. S-a băgat de seamă că pe băiatul cel mare al familiei Cascabel îl chema Jean. De ce acest nume? Pentru că aşa dorise mama, în amintirea unuia dintre înaintaşii ei, Jean Vadarasse, marinar din Marsilia înghiţit de Marea Caraibilor – şi de care ea era tare mândră. Fireşte că tatăl; având norocul să-l cheme César, ar fi preferat alt nume, mai istoric, mai potrivit cu admiraţia lui secretă pentru războinici. Dar n-ar fi vrut să-şi contrazică soţia la naşterea primului lor copil şi acceptase numele Jean, propunându-şi săşi ia revanşa dacă va mai avea un băiat. Asta s-a şi întâmplat, jar al doilea fiu a fost botezat Alexandre, după ce era cât pe ce săl cheme Hamilcar Attila sau Hannibal. În familie i se spunea Sandre. După primul şi al doilea băiat, familia s-a mărit cu o fetiţă, iar pe această fetiţă, căreia doamna Cascabel ar fi vrut să-i spună Hersilla, au botezat-o Napoléone, în cinstea martirului din insula Sfânta Elena.

Napoléone avea atunci opt ani. Era un copil drăguţ, care promitea să devină o fată foarte frumoasă şi de fapt avea să-şi şi ţină promisiunea. Blondă, cu pielea roz, cu o fizionomie mobilă, plină de vioiciune, era deosebit de graţioasă şi de isteaţă. Exerciţiile pe sârmă nu mai aveau secrete pentru ea; picioruşele îi alunecau şi jucau pe firul întins de parcă fetiţa, uşoară ca un fulg, ar fi avut aripi, s-o susţină în aer. Se înţelege că Napoléone era răsfăţata familiei. Toţi o adorau, şi era într-adevăr adorabilă. Mamei îi plăcea să-şi închipuie că fetiţa va face într-o bună zi o partidă excelentă. Nu-i oare şi aşa ceva înscris în sorţii unei vieţi nomade, de saltimbanc?

N-ar putea, prin urmare, Napoléone, ajunsă o domnişoară tânără şi frumoasă, să întâlnească un prinţ dispus să se îndrăgostească de ea şi s-o ia de soţie?

— Ca în basme? Întreba domnul Cascabel, mai realist decât nevastă-sa.

— Nu, César, ca în realitate.

— Vai, Cornelia, a trecut timpul când regii se însurau cu păstoriţele şi, de altminteri, nu ştiu dacă astăzi păstoriţele ar mai vrea să se mărite cu nişte regi.

Asta era familia Cascabel, tata, mama şi trei copii. Poate că n-ar fi stricat să-l aibă şi pe al patrulea, pentru acele piramide umane în care artiştii se caţără unii pe umerii celorlalţi într-un număr cu soţ. Dar al patrulea n-a mai venit.

Din fericire, era acolo Cuişoară, gata să-şi dea concursul în spectacolele extraordinare. De fapt, Cuişoară completa bine echipa Cascabel. Trupa era familia lui. Făcea parte din ea cu drepturi depline, cu toate că era american de origine. Unul dintre nenorociţii fără părinţi, născuţi nu se ştie pe unde – abia dacă ştiu şi ei – şi crescuţi prin mila lumii, mâncând pe apucate, sfârşind bine când sunt firi sănătoase, când o natură cinstită îi ajută să reziste exemplelor rele din jur şi proastei influente a mizeriei. N-ar trebui oare să avem puţină îndurare faţă de aceşti sărmani dacă de cele mai multe ori sunt împinşi să facă rău ori să sfârşească rău ei înşişi?

Nu era cazul lui Ned Harley, căruia domnul Cascabel găsise de cuviinţă să-i dea porecla de Cuişoară. De ce? Mai întâi pentru că era subţire ca un cui, şi apoi, fiindcă avea sarcina de a primi în deschiderea spectacolului mai multe „floricele” cu cinci degete decât cresc într-un an întreg pe vreun arbust din familia cruciferelor!

Cu doi ani în urmă, când domnul Cascabel îl întâlnise pe acest nefericit, Ned Harley era muritor de foame. Trupa de acrobaţi din care făcea parte tocmai se destrăma, după ce fusese abandonată de director. El era unul dintre „menestreli”. Tristă ocupaţie, chiar dacă „îi dă să mânce” mai mult sau mai puţin celui care o practică. Să te mâzgăleşti cu cremă de ghete ca să te faci „negru”, cum se spune, să te îmbraci în costum negru, cu vestă albă şi cravată la fel, şi să cânţi cântece groteşti zdrăngănind dintr-o vioară caraghioasă în compania a patru sau cinci indivizi de aceeaşi teapă, ce servici mai era şi ăsta? Ei bine, Ned Harley tocmai şi-o pierdea şi fusese cât se poate de fericit când se întâlnise cu Providenţa în persoana domnului Cascabel.

Mai exact, acesta tocmai îşi concedia măscăriciul, cel ce juca îndeosebi rolurile de prostănac din scenele de paradă. Aţi putea crede? Bufonul acela se dăduse drept american şi era de fapt englez! Un John Bull în trupa ambulantă! Un compatriot de-al călăilor care… Cunoaşteţi povestea, într-o zi, domnul Cascabel a aflat întâmplător de ce naţionalitate era intrusul.

— Domnule Waldurton, i-a spus, întrucât eşti englez, ai s-o ştergi imediat, dacă nu vrei să-ţi trag un picior în spate, cât îi fi de măscărici!

Si, cât era el de măscărici, domnul Waldurton ar fi căpătat piciorul în locul vizat, dacă nu se grăbea s-o şteargă.

Cuişoară fusese primit în locul lui. Fostul menestrel se angaja să facă de toate, de la parada în scenă până la ţesălatul cailor şi gătit, atunci când era nevoie să i se dea o mână de ajutor Corneliei. Se înţelege că vorbea franţuzeşte, dar cu un accent destul de pronunţat. Pe scurt, era un băiat care-şi păstrase inocenţa, cu toate că ajunsese la treizeci şi cinci de ani; pe cât de vesel când atrăgea publicul cu caraghioslâcurile sale, pe atât de melancolic în viaţa de toate zilele. Vedea mai ales partea neplăcută a lucrurilor şi nimic nu-l surprindea cu adevărat, căci era greu să-l socoţi printre fericiţii acestei lumi. Capul ascuţit, faţa prelungă şi trasă, părul gălbui, ochii rotunzi şi copilăroşi, nasul peste măsură de lung, pe care putea pune şase perechi de ochelari –număr comic de mare efect – urechile clăpăuge, gâtul de bâtlan, corpul slab aşezat pe două picioare scheletice făceau din el o fiinţă bizară. De fapt, nu se plângea, cu condiţia ca – asta era corecţia făcută mereu când spunea ceva – cu condiţia ca nenorocul să nu-i dea motiv să se plângă. În plus, de când intrase în serviciu la familia Cascabel, se ataşase puternic de ei, iar aceştia nu s-ar fi putut lipsi de Cuişoară.

Asta era, dacă putem spune aşa, partea umană a trupei de saltimbanci. Cât priveşte partea animală, ea era reprezentată de doi câni buni, unul prepelicar, foarte priceput la vânătoare şi cât se poate de folositor la paza casei pe roţi, celălalt un pudel, isteţ şi spiritual, menit să devină membru al Institutului, atunci când va exista un Institut pentru rasa canină.

După cei doi câni se cuvine să prezentăm publicului o mică maimuţă care, în concursurile de strâmbături, se putea întrece nu fără succes cu însuşi Cuişoară, de multe ori spectatorilor fiindu-le destul de greu să hotărască imparţial căruia din doi să-i dea premiul. Mai era apoi un papagal, Jako – originar din Jawa, care vorbea, flecărea, cânta şi cârâia zece ore din douăsprezece ca urmare a lecţiilor primite de la prietenul său Sandre. În fine, doi cai, doi cai buni şi bătrâni trăgeau vehiculul de bâlci şi Dumnezeu ştie dacă nu cumva picioarele lor, cam înţepenite de etate, se lungiseră din cauza atâtor mii de mile străbătute!

Vreţi să ştiţi cum le chema pe aceste minunate animale? Pe unul Vermout, ca pe trăpaşul victorios al domnului Delamarre, pe celălalt Gladiator, ca pe armăsarul contelui de Lagrange. Da! Purtau aceste nume ilustre pe hipodromul francez, fără să se fi gândit să se înscrie pentru marele premiu al Parisului.

Cât despre cei doi câni, prepelicarul se numea Wagram, iar pudelul Marengo (Marengo şi Wagram: localităţi în Italia şi, respectiv, Austria, unde în 1800 şi 1809 Napoleon a purtat lupte victorioase împotriva austriecilor şi se poate ghici cu uşurinţă cine îi botezase cu aceste nume celebre în istorie).

Maimuţei i s-a spus John Bull, pur şi simplu, din pricina urâţeniei. Ce vreţi? Trebuie să-i trecem domnului Cascabel cu vederea această mânie pornită, la urma urmei, dintr-un patriotism perfect scuzabil, chiar şi într-un timp în care asemenea simpatii nu-şi mai aveau nici o justificare.

— Cum să nu-l adori, spunea, pe omul care striga sub o ploaie de gloanţe:

— Luaţi-vă după panaşul meu alb – o să-l găsiţi întotdeauna!

Iar când i se atrăgea atenţia că acela care pronunţase frumoasele cuvinte pomenite era Henric al IV-lea, răspundea:

— Se prea poate, dar şi Napoleon ar fi fost în stare să le spună.