XIV.

DEZNODĂMÂNT MULT APLAUDAT DE SPECTATORI.

Piesa cu un titlu pe cât de nou, pe atât de ispititor, Bandiţii din Pădurea Neagră, era o operă remarcabilă. Scrisă după vechile canoane ale artei dramatice, respecta unitatea de timp, de loc şi de acţiune. Introducerea descria precis personajele, intriga lega puternic acţiunea, deznodământul o ducea cu pricepere la bun sfârşit şi, deşi îl puteai prevedea, asta nu însemna că i-ar fi lipsit acelaşi considerabil efect. Avea până şi „scena surpriză” cerută de cei mai dârji critici moderni, şi încă bine făcută… De altfel, nu era cazul să-i ceri lui César Cascabel o piesă la modă, unde toate amănuntele vieţii particulare sunt transpuse în teatru – una din piesele acelea în care, dacă nu triumfă crima, înseamnă că nici virtutea nu-i în suficientă măsură răsplătită. Nu! în ultimul act al Bandiţilor din Pădurea Neagră, inocenţa era apreciată, conform formulei, iar răutatea era pedepsită în chipul cel mai convenabil. Jandarmii îşi făceau apariţia exact atunci când totul părea pierdut, iar când îl înhăţau de guler pe trădător, sala izbucnea în aplauze.

— Fără îndoială că această piesă ar fi fost scrisă într-un stil simplu, clar, personal, corect din punct de vedere gramatical, fără neologisme pretenţioase, fără expresii de epocă, fără cuvintele de un realism dur ale noii şcoli dramatice – dacă ar fi fost scrisă vreodată. Dar nu era. Prin urmare, pantomima putea fi jucată pe toate scenele şi la toate bâlciurile din cele două lumi. Iată imensul avantaj al pieselor mimate, ca să nu mai vorbim de greşelile gramaticale şi de alte lucruri uşor de evitat în acest gen de literatură. Am spus mai înainte: lui César Cascabel n-ar trebui să-i ceri etc. etc. Pentru că, într-adevăr, domnul Cascabel era autorul acelei capodopere de calci. Capodoperă este cuvântul potrivit, căci atât pe vechiul, cât şi pe noul continent, piesa fusese atât de jucată, încât se afla la a trei mii o sută şaptezeci şi şaptea reprezentaţie. Numai Ursul şi santinela de la circul Franconi – cel mai mare succes cunoscut în analele artei dramatice – depăşise pomenita cifră. Neîndoielnic, însă, valoarea literară a acelei opere olimpice este inferioară celei prezentate de Bandiţii din Pădurea Neagră.

La urma urmei, piesa fusese făcută ca să scoată în evidenţă talentele speciale ale trupei Cascabel, talente atât de reale şi atât de variate, încât niciodată vreun director de trupă sedentară ori ambulantă nu mai prezentase publicului lin asemenea grup de artişti. Maeştrii dramei contemporane au formulat pe bună dreptate principiul: „La teatru, întotdeauna trebuie să-i faci pe spectatori fie să râdă, fie să plângă, altfel cască”. Ei bine, dacă arta dramatică se reduce la atâta, atunci Bandiţii din Pădurea Neagră merită de o sută de ori calificativul de capodoperă. Se râde cu lacrimi şi se plânge – tot cu lacrimi. Nu există o scenă sau măcar o frântură de scenă în care spectatorul cel mai indiferent să simtă nevoia să caşte. Şi chiar de-l apucă vreun căscat, din pricina digestiei defectuoase, căscatul i s-ar termina într-un hohot de plâns sau de râs.

Ca orice piesă bine gândită, şi aceasta era clară, sprintenă, condusă cu simplitate. Faptele ei se înlănţuiau logic. Mai că-ţi venea să spui: „Asta nici nu putea să nu se întâmple!”

Vă daţi seama, din această prezentare, că majoritatea criticilor ar fi de dorit s-o ia drept model.

Era povestea foarte dramatică a doi îndrăgostiţi care se iubeau nespus. Pentru a uşura povestirea, e cazul să ştiţi că Napoléone juca rolul fetei, iar Sandre pe cel al băiatului. Din nefericire, Sandre e sărac, iar mama Napoléonei, trufaşa Cornelia, nici nu vrea să audă de căsătorie.

Un lucru cu totul şi cu totul nou: această iubire e deranjată de prezenţa unui mare nătărău, Cuişoară, pe cât de avut la chimir, pe atât de sărac cu spiritul, care s-a înamorat de Napoléone şi vrea s-o ia de soţie. Iar mama, căreia îi plac teribil banii – şi poate că aici străluceşte geniul inventiv al autorului – ţine cu tot dinadinsul să i-o dea pe fată. Ar 11, într-adevăr, greu să născoceşti o acţiune mai bună şi s-o faci mai interesantă. Se înţelege că nătângul de Cuişoară nu deschide gura fără să spună o prostie. E cât se poate de caraghios, stângaci, cu un nas lung pe care obişnuieşte să şi-l vâre peste tot. Iar când apare cu cadourile de nuntă – maimuţa John Bull care se strâmbă cât poate de tare şi Jako, papagalul, singurul artist vorbitor din întreaga piesă – te prăpădeşti pur şi simplu de râs.

Însă râsetele se potolesc curând în faţa durerii profunde a celor doi tineri, care nu se pot vedea decât în secret, adică „pe furate”.

Şi iată că soseşte ziua căsătoriei impuse de Cornelia fiicei sale. Napoléone îmbracă veşmintele cele mai frumoase, însă o face plângând, mereu disperată. E cu adevărat îngrozitor să vezi cum găinuşa aceea plină de farmec e promisă unui clapon – oribil!

Scena se joacă în piaţa bisericii. Clopotul bate, porţile se deschid, perechea urmează să intre înăuntru. Sandre stă în genunchi pe trepte. Vor trebui să treacă peste trupul lui!

Nimic nu poate fi mai sfâşietor.

Deodată – şi în tot repertoriul dramatic al Comediei Franceze, ori al Teatrului Ambigu, nu credem să fi existat o asemenea lovitură de teatru – deodată apare un tânăr militar, făcând să tremure pânza fundalului. Este Jean, fratele nefericitei logodnice. Se întoarce din război, unde şi-a învins inamicii – inamici ce pot fi mereu alţii, în funcţie de ţara unde se joacă piesa: englezi în America, francezi în Germania etc.

Curajosul şi simpaticul Jean a sosit tocmai la timp. Va şti să-şi impună voinţa. A aflat că Sandre o iubeşte pe Napoléone şi Napoléone îl iubeşte pe Sandre. Aşa că, după ce-l împinge zdravăn pe Cuişoară, îl provoacă la duel, iar neghiobul e cuprins într-atâta de frică, încât se grăbeşte să renunţe la căsătorie.

Vedeţi cât de bogată este acţiunea dramei şi cum se înlănţuie situaţiile… Şi asta încă nu-i totul.

Într-adevăr, pe când e căutată Cornelia, cu care Cuişoară vrea să vorbească, se produce un incident. Cornelia a dispărut! Toţi umblă după ea, încolo şi încoace: nu-i nicăieri!

Pe neaşteptate, se aud ţipete din pădurea învecinată. Sandre recunoaşte vocea doamnei Cascabel şi, fără să-i pese de pericol, aleargă în ajutorul viitoarei sale mame. Evident, impunătoarea doamnă a fost înhăţată de banda lui Fracassar, poate de însuşi Fracassar, faimosul şef al tâlharilor din Pădurea Neagră.

Chiar aşa s-a şi întâmplat. Iar în timp ce Jean stă pe lângă soră-sa ca s-o apere la nevoie, Cuişoară trage clopotul şi strigă după ajutor. Se aude o împuşcătură… Publicul priveşte cu răsuflarea tăiată, ar fi greu să-ţi închipui o emoţie mai mare la teatru. Atunci intră în scenă domnul Cascabel, în costumul calabrez al cumplitului Fracassar, însoţit de complici şi ducând-o pe Cornelia, care se zbate să scape. Dar viteazul june-prim se întoarce în fruntea unei brigăzi de jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Soacra este eliberată, bandiţii arestaţi, iar Sandre, înamoratul, se căsătoreşte cu Napoléone, logodnica sa.

Trebuie să adăugăm că, din lipsă de personal, nici bandiţii şi nici jandarmii nu apar vreodată în scenă. Cuişoară are însărcinarea de a imita în culise răcnetele lor şi izbuteşte să producă impresia necesară. Cât despre domnul Cascabel, el e silit să-şi pună singur cătuşele. Dar, n-o vom putea repeta îndeajuns, datorită unei figuraţii excelente, efectul acestui deznodământ rămâne extraordinar.

Aşa arăta piesa făcută de vigurosul creier al lui César Cascabel, urmând a fi prezentată la circul din Perm. Şi, fără îndoială, avea să recolteze succesul obişnuit, dacă interpreţii erau la înălţimea operei.

De obicei erau: domnul Cascabel foarte sălbatic, Cornelia foarte marcată de originea şi de averea ei, Jean foarte cavaler, Sandre foarte simpatic, Napoléone foarte emoţionantă. Aşa cum am mai spus, rolurile îi stimulau pe artişti, însă trebuie să recunoaştem că familia nu era tocmai veselă în ziua aceea. Era chiar foarte tristă şi, odată intrată în scenă, risca să-i lipsească verva. Jocurile de fizionomie ar fi fost nesigure, gesturile n-ar fi dobândit precizia dorită. Poate că lacrimile aveau să fie adevărate, fiindcă tuturor le venea să plângă, însă în privinţa râsului lucrurile stăteau cu totul altfel. Când se aşezară la masa de prânz, văzând locul domnului Serghei gol, ca o prevestire a apropiatei despărţiri, tristeţea spori şi mai mult. Nimănui nu-i era foame, nimănui nu-i era sete. Era dezolant!

Ei bine, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu directorul trupei. El avea să mănânce cât patru. Iar după ce sfârşi, nu se dădu în lături să-şi exprime nemulţumirea:

— Prin urmare, aşa! N-aveţi de gând să terminaţi odată? Văd aici doar feţe lungi de-un cot. Începând cu tine, Cornelia, şi până la tine, Napoléone! Numai Cuişoară e cât de cât prezentabil. Pe toţi dracii! Asta nu-mi convine deloc, copii. Vreau să fiţi veseli, să jucaţi cu bucurie, să daţi tot ce puteţi, să bubuie scena, că de nu, vă zgâlţâi balamalele!

Când domnul Cascabel folosea expresia aceea care îi aparţinea întru totul, nimeni nu cuteza să se mai expună furiei lui. Tot ce puteai face era să te supui, şi te supuneai. De altfel, în spiritul său atât de inventiv se născuse o idee excelentă, cum îi veneau mereu în împrejurări dificile.

Se hotărâse să-şi completeze piesa, sau, mai bine zis, să-i întărească punerea în scenă – se va vedea imediat în ce fel.

Am spus că până acum, din lipsă de figuranţi, bandiţii şi jandarmii nu apăruseră niciodată în faţa publicului. Cu toate că el reuşea şi de unul singur să-i reprezinte pe tâlhari, domnul Cascabel se gândi, pe bună dreptate, că piesa ar avea un efect mai mare dacă figuraţia din deznodământ ar fi completă.

În consecinţă, îi venise ideea de a angaja câţiva inşi pentru reprezentaţia aceea. Şi, în fond, nu-i avea la îndemână pe Ortik şi pe Kircev? De ce ar fi refuzat oare acei marinari curajoşi perspectiva de a juca rolul unor bandiţi?

Aşa că, ridicându-se de la masă, domnul Cascabel îi explică lui Ortik situaţia, iar la sfârşit spuse:

— Nu v-ar conveni să intraţi amândoi în piesă ca figuranţi? Mi-aţi fi de mare folos, prieteni!

— Cu multă plăcere, răspunse Ortik. Abia aşteptăm, şi eu şi Kircev. Cum aveau tot interesul să rămână în cele mai bune relaţii cu familia Cascabel, se înţelege că se grăbiseră să accepte propunerea.

— Minunat, prieteni, minunat! aprecie domnul Cascabel. De fapt, n-o să aveţi altceva de făcut decât să intraţi împreună cu mine în scenă, tocmai în final. Faceţi întocmai ca mine, aceleaşi rotiri de ochi, aceleaşi gesturi, aceleaşi răcnete furioase. O să vedeţi că totul merge de la sine, şi vă garantez un succes nemaipomenit. Apoi, după o clipă de gândire, adăugă:

— Mă gândesc însă că, numai cu voi, n-am decât doi tâlhari. Nu-i destul! Nu. Fracassar e şeful unei întregi bande; aşadar, dacă aş mai găsi vreo cinci-şase inşi dispuşi la asta, efectul ar fi-măreţ. Mi-aţi putea căuta prin oraş câţiva oameni de bine, fără lucru, cărora nu le-ar cădea rău o sticlă de vodcă şi o jumătate de rublă?

După ce-i aruncase o privire scurtă lui Kircev, Ortik răspunse:

— Se face, domnule Cascabel. Ieri, la cârciumă, tocmai ne-am cunoscut cu vreo şase oameni serioşi…

— Adu-i aici, Ortik, adu-i aici în seara asta şi mi-ai salvat deznodământul.

— În regulă, domnule Cascabel.

— Perfect, prieteni. Ce reprezentaţie! Ce atracţie pentru public!

Iar după plecarea celor doi marinari, pe domnul Cascabel îl cuprinse o asemenea criză de râs, că i se rupse cureaua cu care era încins. Cornelia se temu să nu facă sincopă.

— César, nu-i bine să râzi aşa după masă! îi spuse ea.

— Eu, să râd, draga mea? Dar nu-mi vine să râd deloc! Râd fără să-mi dau seama. De fapt, sunt foarte supărat. Gândeşte-te că-i ora unu şi scumpul nostru domn Serghei încă nu s-a întors! Şi n-o să fie la spectacol, să debuteze ca scamator în trupă. Ce ghinion!

Apoi, în timp ce Cornelia se întorcea la costumele ei, el ieşi, mulţumindu-se să spună că avea de făcut neapărat câteva drumuri.

Reprezentaţia trebuia să înceapă la orele patru, ca să se folosească lumina zilei, căci iluminatul lăsa de dorit la circul din Perm. Oare micuţa Napoléone nu era, în fond, destul de proaspătă şi mama ei destul de bine „păstrată” încât să înfrunte lumina naturală?

Cu greu se poate imagina ce efect produsese în oraş afişul lui César Cascabel, ca să nu mai.vorbim de toba lui Cuişoară, bătută pe străzi, timp de o oră, cât se putea de tare. Ar fi deşteptat cu ea toate Rusiile deodată!

Se înţelege că, la ora stabilită, în jurul circului era mare afluenţă de spectatori: guvernatorul din Perm cu familia, funcţionari, ofiţeri din garnizoană, câţiva mari negustori din partea locului şi o mulţime de mici traficanţi veniţi la târg; în sfârşit, multă lume obişnuită.

La intrare se plasaseră instrumentiştii trupei, Sandre, Napoléone, Cuişoară, înarmaţi cu trompeta, trombonul şi toba mică, iar Cornelia, într-un maieu de culoarea pielii şi fustă roz, făcea să bubuie toba cea mare. Era un vacarm asurzitor, numai bun să încânte urechile mujicilor.

Urmară strigătele lui César Cascabel, într-o rusească acceptabilă şi inteligibilă:

— Intraţi! Intraţi, doamnelor şi domnilor! Patruzeci de copeici locul, fără alegere! Intraţi!

După ce domnii şi doamnele îşi ocupară locurile pe băncile circului, orchestra dispăru, pentru ca fiecare să-şi ia în primire rolul rezervat în programul reprezentaţiei. Prima parte merse strună. Mica Napoléone pe sârmă, Sandre cu contorsiunile sale de clovn acrobat, cânii savanţi, maimuţa John Bull şi papagalul Jako în scenele lor hazlii, domnul şi doamna Cascabel cu exerciţii de forţă şi îndemmare, cu toţii obţinură un adevărat succes. De viile aplauze, pe deplin meritate de aceşti artişti de primă mărime avu parte şi Jean. Poate că, fiind cu gândul aiurea, mâna lui va fi trecut prin momente de ezitare, poate că talentul de echilibrist i-a fost o clipă umbrit? Dar numai un ochi expert şi-ar fi dat seama de asta, iar publicul nu observă deloc că sărmanul băiat nu era în apele lui. Cât despre piramida umană, prezentată înainte de pauză, fu bisată în unanimitate. În plus, domnul Cascabel fu plin de vervă şi uimitor de spiritual pe când îşi prezenta artiştii, cerând pentru ei aplauze bine meritate. Niciodată acest om superior nu arătase mai limpede decât acum cât de mult se poate stăpâni o fire energică, cum era a lui. Onoarea familiei Cascabel era salvată. Urmaşii moscoviţilor aveau să-i rostească numele întotdeauna cu admiraţie şi respect.

Dar, dacă publicul urmărise cu interes această parte a programului, cu câtă nerăbdare o aştepta pe a doua! În pauză nu se vorbea decât despre asta pe coridoare. După zece minute, în care spectatorii ieşiseră să ia puţin aer, mulţimea intră din nou şi nici un loc nu rămase neocupat.

Ortik şi Kircev se întorseseră de o oră, aducând cu ei şase figuranţi. Aşa cum aţi ghicit, erau chiar vechii lor complici întâlniţi în defileul munţilor Ural. Domnul Cascabel îşi examina cu atenţie noua figuraţie.

— Ce mai capete! exclamă el. Ce mai feţe! Ce piepturi! Poate că au un aer cam prea cinstit pentru nişte roluri de tâlhari… În fine, cu nişte peruci zbârlite şi bărbi fioroase, scot eu ceva!

Şi, cum domnul Cascabel nu apărea decât spre sfârşitul piesei, avu răgaz să-şi pregătească recruţii, să-i îmbrace, să le pună peruci, într-un cuvânt, să facă din ei nişte bandiţi prezentabili.

Apoi, Cuişoară bătu în gong de trei ori.

În momentul acela, într-o sală de teatru mai bine amenajată, cortina s-ar fi ridicat pe ultimele acorduri ale orchestrei. Ea nu se ridică însă deloc, fiindcă arenele de circ n-au cortină, nici măcar atunci când servesc drept scenă.

Dar să nu vă închipuiţi că nu exista decor, sau măcar ceva ce semăna a decor. La stânga, un dulap pe care se zugrăvise o cruce sugera biserica, ori mai bine zis capela, cu clopotul instalat în culise; în centru era piaţa publică a satului, reprezentată în chip firesc de arenă; în dreapta, câţiva arbuşti ornamentali în ghivece, aşezaţi cu pricepere, dădeau destul de bine impresia Pădurii Negre.

Piesa începu într-o linişte desăvârşită. Ce drăguţă era Napoléone cu fustiţa ei în dungi, uşor decolorată, cu boneta pusă ca o floare pe părul blond şi, mai ales, cu un aer atât de candid şi de tandru! Sandre, amorezul, în costum portocaliu strâns pe corp şi uzat pe la cusături, îi făcea curte prin gesturi atât de pasionate, încât nici măcar într-un dialog replicile n-ar fi fost mai uşor de înţeles. Şi să fi văzut intrarea lui Cuişoară cu peruca lui caraghioasă, de un galben ţipător, cu nişte picioare lungi pe care şi le arunca în toate părţile, cu mutra tâmpă şi înfumurată, cu ochelarii pe nas, cu maimuţa strâmbându-se la el şi papagalul ale cărui flecăreli erau atât de spirituale! Nil se putea imagina ceva mai reuşit decât plăsmuirea aceea de bâlci.

Intervine Cornelia, o femeie ce se anunţă cumplită în calitate de soacră. Refuză să-i dea lui Sandre mâna Napoléonei, şi totuşi, simţi că sub gătelile ei de mare doamnă din evul mediu bate o inimă.

Succes deplin la intrarea lui Jean. costumat ca un carabinier italian. E destul de trist, destul de abătut, sărmanul băiat! Pare că se gândeşte la cu totul altceva decât la rolul său. I-ar plăcea mai mult să joace rolul lui Sandre, iar Kayette să fie logodnica lui şi s-o conducă la biserică. Ah, câte ceasuri pierdute, când mai aveau atât de puţin timp de petrecut împreună!

Tensiunea dramatică era însă atât de puternică, uicât îl cuprinse pe actor. Era imposibil să nu-ţi expui tot talentul într-un asemenea rol. Închipuiţi-vă: un frate care se întoarce din război, îmbrăcat ca un carabinier, apărându-şi sora de o mamă trufaşă şi poruncitoare şi de pretenţiile ridicole ale unui nătâng.

Superbă scenă de provocare între Jean şi Cuişoară! Prostănacul tremură de frică într-atâta încât i se aude clănţănitul dinţilor, privirea i se tulbură, iar nasul i se alungeşte peste măsură. Pare vârful unei săbii care, după ce i-a străpuns capul, îi iese prin mijlocul feţei.

Izbucnesc strigăte în culise, bine întreţinute de data asta. Împins de curaj şi, poate, cu gândul de a se lăsa ucis, căci viaţa i-a ajuns o povară, Sandre se avântă în adâncul pădurii de copaci ornamentali. Se aude zgomot de luptă aprigă în culise, apoi o împuşcătură. O clipă mai târziu, iată că intră în scenă Fracassar, şeful tâlharilor. E înspăimântător în tricoul său roz, aproape alb, şi cu barba neagră, aproape roşcată. Banda de ticăloşi îl însoţeşte, gesticulând. Printre bandiţi se află Ortik şi Kircev, de nerecunoscut sub perucile şi hainele lor zdrenţuite, înspăimântătqrul şef o târăşte pe Cornelia, a cărei onoare e ameninţată. Sandre se repede s-o apere şi se pare că deznodământul obişnuit al piesei se va da peste cap, căci în ziua aceea situaţia nu mai era cea cunoscută. Într-adevăr, când domnul Cascabel reprezenta singur toată ceata bandiţilor din Pădurea Neagră, Jean, Sandre, mama lor, sora şi Cuişoară aveau frumoasa sarcină de a-l ţine la respect până la sosirea jandarmilor, a căror prezenţă era anunţată departe, în culise. De data asta, însă, căpetenia Fracassar e însoţit de opt răufăcători în carne şi oase, vizibili, palpabili, şi pe care nu-i deloc uşor să-i învingi. Prin urmare, te puteai întreba cum o să se sfârşească treaba aceea fără ca firescul să fie întrucâtva şifonat. Deodată, un pluton de cazaci dă năvală în arenă. Iată o intrare dintre cele mai neaşteptate…

De fapt, domnul Cascabel nu uitase nimic din ceea ce putea da acelei reprezentaţii o strălucire extraordinară, asigurându-i o figuraţie completă. Jandarmi sau cazaci, era totuna! într-o clipă, Ortik, Kircev şi cei şase camarazi ai lor sunt trântiţi la pământ şi legaţi, cu atât mai uşor cu cât rolurile jucate de ei îi obligă să se lase prinşi. Şi tot atunci se aud nişte strigăte:

— Ah, nu şi pe mine, viteji cazaci, vă rog! Pe ăştia n-aveţi decât! Eu sunt aici doar ca să mă distrez!

Cine credeţi că vorbeşte astfel? Fracassar, sau mai degrabă domnul Cascabel, ridicat, cu mânile libere, în timp ce figuranţii, cu cătuşele puse, sunt de-acum în mâna poliţiei. Asta fusese uriaşa idee a lui César Cascabel! După ce-i rugase pe Ortik şi pe Kircev să joace rolul bandiţilor, se pusese în legătură cu autorităţile din Perm, prevenindu-le că urmau să dea „o lovitură faimoasă”. Ceea ce explică faptul că un pluton de cazaci sosise exact la finalul piesei.

O, şi cât de bine reuşise faimoasa lovitură! Ortik şi ceilalţi fuseseră luaţi cu totul prin surprindere de agenţii autorităţilor.

Dar Ortik îşi revenise şi, arătând spre domnul Cascabel, îi spuse şefului cazacilor:

— Îl denunţ pe omul ăsta! L-a ajutat pe un condamnat politic să se întoarcă în Rusia! Ah, saltimbanc blestemat, m-ai vândut tu, te vând şi eu!

— Vinde-mă, amice! răspunse liniştit domnul Cascabel, trăgând cu ochiul.

— L-a adus în Rusia pe contele Narkin. condamnat şi evadat din închisoarea de la Iakutsk!

— Perfect, Ortik!

Cornelia, copiii şi Kayette, care tocmai se adunau în pripă, rămaseră într-o deplină consternare.

În momentul acela, unul dintre spectatori se ridică. Era contele Narkin.

— Uite-l! spuse Ortik.

— Da, sunt contele Narkin, răspunse domnul Serghei.

— Însă contele Narkin amnistiat! exclamă domnul Cascabel, izbucnind într-un sublim hohot de râs.

Ce efect asupra publicului! Toată acea realitate amestecată cu născocirile piesei era în stare să tulbure până şi spiritele cele mai greu de clintit. Şi nici nu e chiar sigur că o parte a spectatorilor nu va fi crezut că Bandiţii din Pădurea Neagră avusese dintotdeauna acel deznodământ! O scurtă explicaţie va fi de ajuns.

De când contele Narkin fusese cules de familia Cascabel, la frontiera Alaskăi, trecuseră treisprezece luni, răstimp în care el nu primise nici o veste din Rusia. Nu i-ar fi putut sosi nici la indienii de pe Yukon şi nici la locuitorii insulelor Leahov. În consecinţă, nu ştia că, printr-un ucaz dat de ţarul Alexandru al II-lea în urmă cu şase luni, erau amnistiaţi condamnaţii politici aflaţi în situaţia contelui Narkin. Tatăl său, prinţul, îi scrisese în America, anunţându-l că se putea întoarce în Rusia, unde îl aştepta cu nerăbdare. Fiind deja plecat, contelui nu-i mai ajunsese scrisoarea şi, în lipsa destinatarului, ea venise din nou, returnată, la conacul Valska. Se va înţelege cât de neliniştit era prinţul Narkin, neprimind nici o ştire despre fiul său. Îl crezu pierdut… mort în exil. Se îmbolnăvi şi era în mare pericol atunci când sosi domnul Serghei la conac. Dar câtă bucurie fu în sufletul prinţului Narkin, care nu mai spera să-l revadă vreodată… Contele Narkin era liber! Navea de ce să se mai teamă de poliţie. Şi, nevrând să-şi.lase tatăl în starea în care se afla, nevrând să plece de lângă el la câteva ore după ce-l revăzuse, îi trimisese domnului Cascabel acea scrisoare unde îi explica totul, între altele, Ii mai spunea că avea să vină săl caute la circul din Perm, la sfârşitul reprezentaţiei. Atunci îi venise domnului Cascabel minunata idee pe care o ştiţi. Luase îndată măsuri pentru ca deznodământul piesei să însemne şi predarea bandei lui Ortik. După ce publicul fu pus la curent cu întâmplările, urmă un adevărat delir. Din toate părţile izbucniră urale, pe când cazacii îi scoteau afară pe Ortik şi pe complicii săi; aceştia, care atâta vreme jucaseră de-adevăratelea rolul de tâlhari, urmau să-şi ispăşească ticăloşiile – tot de-adevăratelea.

Domnul Serghei alia numaideclt tot ce se petrecuse, cum descoperise Kayette uneltirea îndreptată contra lui şi contra familiei Cascabel, cum îşi riscase tânăra, indiancă viaţa, strecurându-se după cei doi mateloţi ruşi în noaptea de 6 iulie, cum îi povestise totul domnului Cascabel şi cum, în sfârşit, acesta nu voise să spună nimic nici contelui Narkin, nici propriei sale soţii.

— Să ai un secret faţă de mine, César! îi zise doamna Cascabel pe un ton de reproş.

— Primul şi ultimul, draga mea!

Cornelia îşi iertase deja soţul şi, nemaigândindu-se la asta, exclamă:

— Ah, domnule Serghei, dă-mi voie să te îmbrăţişez! Apoi, fâstâcită, se corectă:

— Scuzaţi-mă, domnule conte.

— Nu… domnul Serghei pentru voi, prieteni, doar domnul Serghei! Şi la fel pentru tine, fata mea! adăugă, întinzând braţele spre Kayette.

XV.

EPILOG.

Iată sfârşita sfârşită cu totul călătoria domnului Cascabel! Belle-Roulotte nu mai are de trecut decât Rusia europeană şi Germania pentru a intra în Franţa, şi nordul Franţei pentru a ajunge pe pământ normand, îi mai rămâne destul de mult, fără îndoială. Dar, în comparaţie cu cele două mii opt sute de leghe străbătute, restul era o plimbare, simplă plimbare – „o cursă de birjă”, spunea domnul Cascabel.

Da, călătoria era încheiată, şi se terminase mai bine decât îndrăzniseră să spere, după atâtea peripeţii. N-a existat nicicând vreun deznodământ mai fericit, nici măcar în admirabila piesă Bandiţii din Pădurea Neagră, jucată spre imensa satisfacţie a publicului şi a actorilor, exceptându-i pe Ortik şi Kircev. Într-adevăr, ei fură spânzuraţi câteva săptămâni mai târziu, în vreme ce complicii le erau trimişi în fundul Siberiei pentru tot restul vieţii lor.

Problema despărţirii apăru atunci cu toate tristele ei urmări. Cum avea să se rezolve oare? Ei bine, cât se poate de simplu. În chiar aceeaşi seară, când toată trupa se adunase în Belle-Roulotte, contele Narkin zise:

— Prieteni, ştiu ce vă datorez şi aş fi un nerecunoscător dacă aş uita vreodată. Ce pot face pentru voi? Mi se strânge inima la gândul că ne despărţim. Ia să vedem! Nu v-ar conveni să rămâneţi în Rusia, să vă stabiliţi aici, să trăiţi pe domeniul tatălui meu?

Domnul Cascabel, care nu se aştepta la o asemenea propunere, răspunse după ce se gândi puţin:

— Domnule conte Narkin…

— Spune-mi „domnule Serghei”, zise contele Narkin. Nu altfel. O să-mi facă plăcere.

— Ei bine, domnule Serghei, eu şi familia mea suntem foarte emoţionaţi. Propunerea pe care ne-o faci dovedeşte că ţii la noi. Îţi mulţumim din inimă! Dar acolo, ştii, e patria…

— Vă înţeleg! răspunse contele Narkin. Da, vă înţeleg. Şi, din moment ce vreţi să vă întoarceţi în Franţa, în Normandia voastră, aş fi fericit să ştiu că vă instalaţi la voi acasă… Într-o casă la ţară, cu o fermă şi un pic de pământ în jur! Acolo vă puteţi odihni după o călătorie atât de lungă.

— Să nu-ţi închipui că suntem obosiţi, domnule Serghei! exclamă domnul Cascabel.

— Haide, prietene, spune-mi cinstit: ţii atât de mult la meseria dumitale?

— Da, căci din ea trăim.

— Nu vreţi să mă înţelegeţi şi mă supăraţi! reluă contele Narkin. Îmi refuzaţi plăcerea de a face ceva pentru voi?

— Să nu ne uiţi, domnule Serghei, răspunse Cornelia. Asta-i tot ce îţi cerem, fiindcă noi n-o să vă uităm niciodată, nici pe dumneata, nici pe Kayette.

— Mamă! strigă tânăra fată.

— Nu-ţi pot fi mamă, copila mea dragă!

— De ce nu, doamnă Cascabel? întrebă domnul Serghei.

— Cum anume?

— Îngăduindu-i să se căsătorească cu fiul dumitale.

Ce efect produseră cuvintele contelui Narkin, unul mai mare, în mod precis, decât toate efectele obţinute de domnul Cascabel în strălucita sa carieră!

Jean era nebun de fericire, săruta mânile domnului Serghei, care o strângea pe Kayette la pieptul său. Da, avea să fie soţia lui Jean, rămânând totodată şi fiica adoptivă a contelui. Iar domnul Serghei o să-l ţină pe lângă el, căci voia să şi-l apropie. Ar fi cutezat vreodată domnul şi doamna Cascabel să viseze un viitor mai strălucit pentru fiul lor? Dar de la contele Narkin nu voiau să accepte altceva decât prietenia lui. Aveau o meserie bună şi puteau să şi-o facă mai departe.

Atunci tânărul Sandre înainta cu o privire şireată şi spuse, puţin emoţionat:

— La ce bun, tată? Suntem avuţi şi n-o să mai fie nevoie să muncim ca să avem cu ce trăi.

Şi puştiul scoase din buzunar pepita culeasă de el în pădurile din Caribu.

— Unde ai găsit-o? strigă domnul Cascabel, luând în mână preţioasa piatră. Sandre povesti întâmplarea.

— Şi nu ne-ai spus nimic? se miră Cornelia. Ai putut păstra secretul?

— Da, mamă, cu toate că nu mi-a fost uşor. Am vrut să vă fac o surpriză şi să nu vă spun că suntem bogaţi decât după ce ajungem în Franţa.

— Ah, ce copil minunat! zise domnul Cascabel. Ei bine, domnule Serghei, iată o avere care pică la ţanc. Priveşte! E chiar pepită. E aur curat, trebuie doarsă-l schimbăm… Contele Narkin luase piatra şi o cerceta cu atenţie, privindu-i micile puncte sclipitoare şi cântărind-o în palmă, ca să-i aprecieze valoarea.

Da, spuse, e din aur şi are cel puţin zece livre.

— Cât valorează? se interesă domnul Cascabel.

— Douăzeci de mii de ruble.

— Douăzeci de mii de ruble!

Însă cu o condiţie… cu condiţia s-o schimbaţi… şi chiar acum! Uite cum fac!

Şi domnul Serghei, elev demn al lui César Cascabel, făcu o scamatorie atât de reuşită, încât înlocui faimoasa pepită cu un portmoneu ajuns subit în mânile băiatului.

— Asta zic şi eu.şmecherie! exclamă domnul Cascabel. Când îţi spuneam eu că dumneata ai aptitudini surprinzătoare…

— Ce-i în portmoneu? întrebă Cornelia.

— Preţul pepitei. Nimic mai mult, nimic mai puţin! răspunse domnul Serghei. Într-adevăr, se afla acolo un cec de douăzeci de mii de ruble, emis asupra băncii din Paris a fraţilor Rothschild.

Cât valora pepita? Era o bucată de aur sau o simplă piatră cărată de tânărul Sandre cu atâta sârguinţă din vestitul Eldorado columbian? Lucrul acesta n-a putut fi lămurit niciodată. Oricum ar fi fost, domnul Cascabel fu silit să-l creadă pe contele Narkin pe cuvânt şi să se bizuie pe amiciţia domnului Serghei, pe care o preţuia mai mult decât întregul tezaur imperial al majestăţii sale ţarul.

Familia Cascabel rămase timp de o lună în Rusia. Nu se mai gândea nimeni nici la târgul din Perm, nici la cel din Nijni. Puteau oare să lipsească tatăl, mama, fratele şi sora de la nunta lui Jean cu Kayette, celebrată cu mare pompă la conacul Valska? Nu, şi niciodată nişte tineri soţi n-au fost înconjuraţi de atâţia oameni fericiţi.

— Ei, César, cine-ar fi putut crede? spuse Cornelia în clipa când ieşeau din capela conacului.

— Eu! răspunse fără ocolişuri domnul Cascabel.

După alte opt zile, domnul şi doamna Cascabel, Sandre, Napoléone şi Cuişoară, care nu trebuie uitat, căci cu adevărat face parte din familie, îşi luară rămas bun de la contele Narkin. O porniră spre Franţa, însă pe drumul de fier, cu Belle-Roulotte urmându-i şi ea în mare viteză dacă doriţi.

Întoarcerea domnului Cascabel în Normandia sa fu un adevărat eveniment. El şi Cornelia deveniră mari proprietari nu departe de Pontorson, cu nişte frumoase dote în perspectivă pentru Sandre şi Napoléone. Contele Narkin, Jean, ajuns secretarul său, şi Kayette, cea mai fericită soţie din câte există, veneau în fiecare an să-i vadă în „castelul lor”, fiind primiţi acolo cu o bucurie dezlănţuită. Cuvântul e cât se poate de potrivit, fiindcă în ziua aceea cei din familia Cascabel îşi pierdeau pur şi simplu capul. Aceasta este povestea exactă a călătoriei ce poate trece, între Călătoriile extraordinare, drept una dintre cele mai surprinzătoare. Fireşte, totul s-a sfârşit cu bine. Şi cum ar fi putut fi altfel, când e vorba de o familie demnă de atâta cinste ca familia Cascabel!

SFÂRŞIT