XIII.

O ZI FOARTE LUNGĂ.

Gubernia Perm stă călare pe spinarea munţilor Ural, cu un picior în Asia şi cu celălalt în Europa. O mărginesc, după cum urmează: Gubernia Vologdia la nord-est, Tobolsk la est, Viatka la vest şi gubernia Orenburg la sud. Datorită acestei aşezări, populaţia sa prezintă un curios amestec de figuri asiatice şi europene.

Perm, capitala, este un oraş cu şase mii de locuitori, situat pe râul Kama, şi care face un important comerţ cu metale, înainte de secolul al XVIII-lea nu era decât un târg oarecare, îmbogăţindu-se însă prin descoperirea unei mine de cupru în anul 1723, târgul a fost declarat oraş în 1781.

Îşi justifică, oare, această calitate? La drept vorbind, nu prea! Nici urmă de monumente; străzi în marea lor majoritate înguste şi murdare, case nu prea arătoase, hoteluri pe care, după câte se pare, călătorii nu le-au putut lăuda niciodată. La urma urmei, problema edilitară nu prea interesa familia Cascabel. Casa lor rulantă nu era oare de preferat oricărei alteia? N-ar fi schimbat-o nici cu hotelul St. Nicholas din New York, şi nici cu Grand Hotel din Paris.

„Gândiţi-vă şi voi, spunea domnul Cascabel. Belle-Roulotte a venit din Sacramento la Ferm. Nici mai mult, nici mai puţin! Arătaţi-mi unul dintre hotelurile voastre de la Paris, Londra, Viena sau New York care a mai făcut vreodată aşa ceva!

Ce să mai răspunzi la asemenea argumente?

Aşadar, în ziua aceea Permul avea cu o casă mai mult, şi încă situată chiar în mijlocul pieţii mari, cu autorizaţia guvernatorului civil – personaj a cărui funcţie echivalează cu cea de prefect al unui departament al Franţei. El nu găsise nimic suspect în actele trupei Cascabel.

Încă de la sosire, Belle-Roulotte stârni multă curiozitate. Nişte saltimbanci francezi, veniţi din fundul Americii cu un vehicul tras de reni! Aşa că directorul cel dibaci nădăjduia să scoată un profit frumos din îmbulzeala publicului. Târgul de la Ferm era în plină desfăşurare şi urma să mai ţină câteva zile. Aveau asigurate un număr de încasări grase. Dar nu era timp de pierdut, fiindcă trebuiau să-şi câştige – întâi la Ferm, apoi la Nijni – banii cu care să se poată întoarce în Franţa. Mai târziu, aveau să vadă ce era de făcut. Cerul, care întotdeauna se arătase din cale-afară de mărinimos cu familia Cascabel, putea s-o facă şi de acum înainte. Se înţelege, prin urmare, că toată lumea era în picioare încă din zori. Jean, Sandre, Cuişoară şi cei doi mateloţi ruşi se întreceau unii pe alţii, plini de sârg în pregătirea reprezentaţiei. Domnul Serghei nu revenise conform promisiunii făcute, lucru care-l deranja foarte mult pe Ortik şi-l neliniştea pe domnul Cascabel. Chiar de la prima oră, spectacolul fu anunţat prin afişul de mai jos, scris în limba rusă, cu litere groase, după dictarea domnului Serghei.

Familia Cascabel.

TRUPA FRANCEZĂ, ÎNTOARSĂ DIN AMERICA.

GIMNASTICĂ, JONGLERII, ECHILIBRISTICĂ, EXERCIŢII DE FORŢĂ ŞI DE ÎNDEMÂNARE, DANSURI, GRAŢIE ŞI SEDUCŢIE.

Dl. CASCABEL, prim hercule la toate genurile D-na CASCABEL, primă luptătoare la toate genurile, marele premiu la Concursul internaţional din Chicago. Dl. JEAN, echilibrist la toate genurile Dl. SANDRE, clovn la toate genurile D-ra NAPOLÉONE, dansatoare la toate genurile Dl. CUIŞOARĂ, măscărici la toate genurile JAKO, papagal la toate genurile JOHN BULL, maimuţă la toate genurile WAGRAM şi MARENGO, câni la toate genurile.

Mare atracţie BANDIŢII DIN PĂDUREA NEAGRĂ pantomimă cu logodnă, căsătorie, surprize şi deznodământ.

Succes colosal confirmat de trei mii o sută şaptezeci şi fapte de spectacole în Franţa şi în străinătate.

NOTĂ: Se înţelege că, limba vorbita fiind interzisă de pantomimă şi înlocuită cu gesturi de toate genurile, această capodoperă a artelor dramatice poate fi înţeleasă până şi de persoanele care suferă de o regretabilă surzenie.

Facem înlesniri publicului, intrarea gratuită! Locurile se taxează numai după ce se ocupă. Preţul: 40 de copeici fără alegere.

De obicei, domnul Cascabel îşi dădea reprezentaţiile în aer liber, după ce întindea o pânză circulară dinaintea vehiculului. Dar în piaţa mare din Perm exista un circ construit din panouri şi folosit pentru exerciţiile trupelor ecvestre. Clădirea era destul de şubredă, lăsând să treacă vântul şi ploaia, însă mai ţinea, şi încăpeau în ea două sute până la două sute cincizeci de spectatori.

În fine, aşa cum era, circul acela era mai bun decât cortul domnului Cascabel. Şeful trupei îi ceru primarului autorizaţia de a-l folosi pe timpul şederii sale în oraş, autorizaţie acordată cu amabilitate.

Hotărât lucru, ruşii erau oameni de treabă. Cât priveşte circul din Perm, acesta n-avea să fie deloc dezonorat de reprezentaţiile date de trupa Cascabel. Directorul ei nu regreta decât faptul că majestatea sa, ţarul Alexandru al II-lea, n-avea atunci drum prin oraş. Şi, cum se afla la Petersburg, i-ar fi fost cam greu să asiste la premieră. Domnul Cascabel se temea totuşi ca personalul său să nu fie într-o oarecare măsură marcat de o înţepeneală dăunătoare tumbelor, dansurilor, exerciţiilor de forţă şi altor jocuri. Suspendate la intrarea vehiculului în defileul munţilor Ural, antrenamentele nu mai fuseseră reluate pe restul traseului. Eh! Adevăraţii artişti nu trebuie oare să strălucească oricând în arta lor?

Cât despre piesă, era inutil s-o mai repete. O jucaseră de atâtea ori – şi încă fără sufleur

— încât asta nu-l preocupa deloc pe organizatorul spectacolului. Ortik îşi stăpânea cu greu neliniştea pricinuită de prelungita absenţă a domnului Serghei. Întâlnirea din ajun nu mai avusese loc, iar el trebui să-şi anunţe complicii că afacerea se amâna cu douăzeci şi patru de ore. Se întreba de ce nu apăruse iarăşi domnul Serghei la Perm, deşi domnul Cascabel îi anunţase întoarcerea pentru seara dinainte. Poate din cauză că îl reţinuse ceva la conacul Valska? Nu era exclus, căci, în mod neîndoielnic, acolo se dusese. Prin urmare, Ortik ar fi trebuit să se arate mai puţin nerăbdător. Dar nu mai era stăpân pe sine şi nu se putu abţine să-l întrebe pe domnul Cascabel dacă avea veşti de la domnul Serghei.

— Niciuna, răspunse domnul Cascabel.

— Credeam că-l aşteptaţi aseară pe domnul Serghei, insistă Ortik.

— Chiar aşa, răspunse domnul Cascabel. Şi precis că ceva l-o fi împiedicat să vină. Ar fi păcat să nu poată asista la reprezentaţie! Va fi ceva cu totul şi cu totul încântător! Ai să vezi, Ortik, ai să vezi…

Domnul Cascabel Vorbea cu mult calm, însă în realitate era extrem de îngrijorat. în ajun, după ce-i promisese că va fi înapoi înainte de a se face ziuă, domnul Serghei plecase la conacul Valska. Şase verste dus, şase verste întors, o nimica toată! Or, dacă nu venise, apăreau trei ipoteze: fie că domnul Serghei fusese arestat înainte de a ajunge la Valska, ori sosise acolo, dar starea prinţului Narkin îl reţinuse la conac, ori îl arestaseră după ce plecase de acolo, noaptea, pe drum. Presupunerea că ar fi izbutit complicii lui Ortik să-l atragă într-o capcană nu putea fi luată în seamă, iar atunci când Kayette o formulă, domnul Cascabel îi răspunse:

— Nu! Ticălosul ăsta de Ortik n-ar fi aşa de agitat cum este! Nu mi-ar cere veşti despre domnul Serghei dacă s-ar afla în mânile lor. Ah, nemernicul! Până nu-l văd strâmgânduse la capătul unui ştreang, împreună cu amicul său Kircev, o să-mi lipsească ceva ca să fiu fericit pe lumea asta.

Domnul Cascabel îşi ascundea destul de prost neliniştea. Cu toate că era la fel de alarmată ca şi soţul ei, Cornelia spunea:

— Hai, César, calmează-te! Te agiţi prea mult. Trebuie să cauţi o explicaţie!

— Nu-i nevoie să cauţi nici o explicaţie, Cornelia, ci să te foloseşti de cea pe care o ai şi să scoţi din ea tot ce se poate. E limpede că domnul Serghei trebuia să se fi întors până la ora asta, iar noi încă îl mai aşteptăm.

— Aşa e, César, însă.nimeni nu bănuieşte că e contele Narkin.

— Da… nimeni, într-adevăr, nimeni… numai dacă nu cumva…

— Ce înseamnă asta? Numai dacă nu cumva?… Te apuci acum să vorbeşti ca şi Cuişoară! Ce vrei să spui? Doar tu şi cu mine cunoaştem secretul domnului Serghei. îţi închipui cumva că eu l-am trădat?

— Tu, Cornelia? Niciodată! Şi nici eu.

— Ei, şi atunci…

— Ei bine, există în Perm oameni care au avut mai demult legături cu contele Narkin şi l-ar putea recunoaşte. Ar putea să pară ciudat că avem un rus în trupă, în sfârşit, Cornelia, nu-i exclus să exagerez, dar afecţiunea pe care o am pentru domnul Serghei nu mă lasă să fiu acum liniştit. De asta umblu încoace şi încolo.

— César, fii atent să nu trezeşti şi tu bănuieli! observă, pe bună dreptate, Cornelia. Şi mai ales nu te compromite insistând prosteşte şi punând întrebări indiscrete în legătură cu asta! sunt îngrijorată şi eu, ca şi tine, de întârziere şi aş vrea nespus ca domnul Serghei să fie aici. Totuşi, nu-mi stă mintea doar la ce-i mai rău; mă gândesc pur şi simplu că o fi fost reţinut la conacul Valska, lângă prinţul Narkin. Acum, în plină zi, nu îndrăzneşte să vină, îmi dau seama, dar o să se întoarcă la noapte. Aşa că să lăsăm prostiile, César!

Păstrează-ţi sângele rece şi ia aminte că urmează să joci rolul lui Fracassar, unul din marile succese ale carierei tale.

Nimeni n-ar fi judecat mai bine decât femeia aceea cu atâta bun simţ şi era inexplicabil de ce refuza soţul ei să-i spună adevărul. La urma urmei, poate că nu greşea. Cine ştie dacă impetuoasa Cornelia s-ar fi stăpânit în faţa lui Ortik şi Kircev, când ar fi aflat cine erau şi ce aveau de gând să facă!

În consecinţă, domnul Cascabel tăcu şi ieşi din Belle-Roulotte ca să supravegheze amănuntele pregătirilor de la circ. La rândul ei, ajutată de Kayette şi de Napoléone, Cornelia trebuia să verifice costumele, perucile, accesoriile necesare spectacolului. În timpul asta, cei doi ruşi se ocupau, dacă ar fi să le dăm crezare, cu reglementarea situaţiei lor de mateloţi repatriaţi – treabă care le cerea o mulţime de drumuri, bătăi în uşi şi formalităţi.

Domnul Cascabel şi Cuişoară, în schimb, curăţau băncile pline de praf ale circului şi măturau pista ce urma să fie folosită ca arenă. Jean şi Sandre cărau obiectele şi ustensilele indispensabile în exerciţiile de forţă şi de îndemânare. Urmau să se ocupe apoi de ceea ce impresarul numea „decorurile în întregime noi”, în care „artiştii săi fără seamăn” jucau minunata dramă pantomimică: Bandiţii din Pădurea Neagră.

Jean era mai trist ca oricând. N-avea habar de faptul că domnul Serghei era contele Narkin, un condamnat politic care nu putea trăi în ţara lui. Pentru ei, domnul Serghei rămânea un moşier avut, întors pe domeniile sale, unde avea să se stabilească împreună cu fata lui adoptivă. Şi cum i s-ar mai fi potolit durerea dacă ar fi ştiut că domnului Serghei îi era interzisă şederea în imperiul rus şi că el urma să plece mai departe după ceşi revedea tatăl, pe prinţul Narkin! O, de-ar fi putut spera că domnul Serghei se va refugia în Franţa, luând-o şi pe Kayette cu el! În cazul acesta, despărţirea li s-ar fi amânat cu câteva săptămâni, aşadar alte câteva săptămâni petrecute unul lângă celălalt.

— Da, îşi spunea mereu Jean, domnul Serghei rămâne la Perm… iar Kayette rămâne cu el! Noi o să plecăm peste câteva zile şi n-am s-o mai văd niciodată. Scumpa mea Kayette, tu o să fii fericită în casa domnului Serghei… şi totuşi!

Bietului băiat i se rupea inima când se gândea la toate acestea. Se apropia ora nouă şi domnul Serghei încă nu apăruse la Belle-Roulotte. E adevărat că, aşa cum spusese Cornelia, trebuiau să-l aştepte abia noaptea, sau, în orice caz, la o oră destul de înaintată, ca să nu rişte să fie recunoscut pe drum.

„Prin urmare, nici n-o să poată asista la reprezentaţie”, îşi zicea domnul Cascabel. Ei, cu atât mai bine! Nu-mi pare rău. Va fi splendid spectacolul ăsta cu care familia Cascabel debutează pe scena din Perm… Dacă îmi fac atâtea probleme, n-o să fiu deloc în formă. O să arăt jalnic în rolul lui Fracassar, eu, care intram atât de bine în pielea acelui ins de treabă! Şi Cornelia, orice s-ar spune, nu-i nici ea în apele ei… Iar Jean nu se gândeşte decât la Kayette! Şi Sandre, şi Napoléone, care îşi simt inima grea la gândul că au să se despartă de ea… Ah, copii, cum o să mai arătăm astă-seară! Nu pot conta decât pe Cuişoară, ca să ţină sus firma trupei.

Agitat la culme, domnul Cascabel se hotărî să plece după noutăţi, într-un oraş ca Permul se află repede tot ce se întâmplă. Cei din neamul Narkin erau foarte cunoscuţi şi iubiţi în ţinut. Dacă domnul Serghei ar fi căzut în mânile poliţiei, vestea arestării sale s-ar fi răspândit imediat. Ar fi fost subiect de discuţie pretutindeni. Şi cu atât mai mult în eventualitatea că arestatul se afla deja în închisoarea din Perm, aşteptându-şi judecata. Iată de ce domnul Cascabel îl lăsă pe Cuişoară să cureţe singur sala circului. Porni apoi să hoinărească prin oraş, pe lângă Kama, unde luntraşii îşi vedeau de treburile lor obişnuite, prin cartierul de sus şi prin cel de jos, unde populaţia nu părea deloc sustrasă de la muncile zilnice. Intră în vorbă cu oamenii, trase cu urechea fără să fie observat… Nimic! Nimic în legătură cu contele Narkin.

Asta nu-l linişti însă. Reveni la drumul ce pleca din Perm spre satul Valska, pe unde lar fi adus poliţia pe domnul Serghei, în caz că-l arestau. Şi, de fiecare dată când zărea în depărtare vreun grup de trecători, îşi închipuia că-i prizonierul, escortat de un pluton de cazaci.

În vălmăşagul temerilor sale, domnul Cascabel nu se mai gândea nici la soţie, nici la copii, nici la el însuşi, aflat în mare încurcătură dacă domnul Serghei ar fi fost arestat. Căci autorităţile puteau afla cu multă uşurinţă pe ce cale se întorsese domnul Serghei în teritoriile ruseşti şi cine erau binevoitorii care îl ajutaseră. Iar asta ar fi costat scump familia Cascabel!

Pe scurt, umblând aiurea şi pierzând vreme îndelungată pe drumul ce ducea spre Valska, domnul Cascabel nu se afla la circ atunci când veni cineva să-l caute, pe la orele zece dimineaţa.

Cuişoară era singur în momentul acela, agitându-se în mijlocul unui nor de praf ce plutea pe deasupra arenei. El ieşi din nor şi-l descoperi pe necunoscut, un simplu mujic. Neştiind limba pomenitului mujic, iar pomenitul mujic neştiind limba lui Cuişoară, le fu imposibil să se înţeleagă, în consecinţă, Cuişoară nu pricepu o boabă când interlocutorul său îi spuse că vrea să vorbească stăpânului, pe care îl căuta la circ înainte de a merge la Belle-Roulotte. Atunci mujicul făcu ce trebuia să facă de la bun început: îi întinse o scrisoare adresată domnului Gascabel.

De data asta, Cuişoară înţelese. O scrisoare purtând celebrul nume Cascabel nu putea fi decât pentru şeful familiei… dacă nu cumva era pentru doamna Cornelia, ori pentru domnul Jean, ori pentru domnul Sandre, ori pentru domnişoara Napoleone. Aşadar, Cuişoară luă scrisoarea cu un gest am care se înţelegea că se angajează s-o predea patronului său. Apoi se despărţi de mujic cu nenumărate semne de salut, fără să afle de unde venea acela şi cine îl trimisese.

După un sfert de oră, în momentul când Cuişoară se pregătea să se întoarcă la Belle-Roulotte, domnul Cascabel apăru la intrarea în arenă, mai nervos şi mai neliniştit ca oricând.

— Patroane! strigă Cuişoară

— Ce-i?

— Am primit o scrisoare.

— O scrisoare?

— Da, una pe care tocmai acum a adus-o…

— Pentru mine?

— Pentru dumneavoastră.

— Şi cine anume a…

— Un mujic.

— Un mujic?!

— Dacă nu cumva n-o fi fost mujic.

Domnul Cascabel luă scrisoarea întinsă de Cuişoară şi, recunoscând scrisul domnului Serghei în adresă, păli atât de mult, încât credinciosul său servitor îl întrebă:

— Patroane, ce-i cu dumneata?

— Nimic.

Nimic? Şi totuşi, omul acela atât de energic fusese cât pe ce să cadă în braţele lui Cuişoară.

Ce spunea domnul Serghei în scrisoare? De ce-i scria domnului Cascabel? Cu siguranţă, ca să-l anunţe din ce cauză nu se putuse întoarce la Perm în cursul nopţii. Prin urmare, era arestat? Domnul Cascabel deschise scrisoarea, îşi frecă ochiul drept, apoi ochiul stâng, şi o citi dintr-o suflare.

Dar ce strigăt scoase atunci – un strigăt ieşit parcă dintr-un gâtlej pe jumătate strangulat! Crispat, cu ochii daţi peste cap, cu faţa înţepenită într-o contracţie nervoasă, încerca să vorbească şi nu putea scoate nici un cuvânt.

Cuişoară se temu că stăpânul său era gata să moară sufocat şi începu să-i desfacă cravata.

Domnul Cascabel se ridică dintr-o zvâcnitură, iar scaunul său, lovit zdravăn cu piciorul, căzu tocmai peste banchetele din spate ale sălii de circ. Se răsucea, se învârtea, se agita şi, deodată, îi trase tradiţionalul şut lui Cuişoară, care, de data asta, luat pe nepregătite, îl recepţiona din plin în tot atât de tradiţionalul loc. Oare stăpânul său înnebunise?

— Ei, patroane! exclamă Cuişoară. Nu suntem la paradă!

— Ba da! Suntem chiar la paradă! spuse domnul Cascabel. Niciodată n-am fost mai la paradă ca acum, şi încă la marea paradă, de zile mari!

Lui Cuişoară nu-i rămânea decât să se încline în faţa acestui răspuns, ceea ce şi făcu, frecându-şi spatele, căci lovitura de picior fusese într-adevăr de zile mari. Recăpătându-şi stăpânirea de sine, domnul Cascabel îi spuse pe un ton misterios:

— Cuişoară, eşti băiat discret?

— Sigur că da, patroane! N-am trădat niciodată secretele care mi-au fost încredinţate, dacă nu cumva…

— Psst! Destul! Vezi scrisoarea asta?

— Scrisoarea mujicului?

— Exact. Dacă spui cuiva că am primit-o…

— Bun!

— Lui Jean, lui Sandre, lui Napoléone…

— Bine!

— Dar mai ales Corneliei, nevastă-mea, jur că te împăiez…

— De viu?

— De viu, ca să simţi, nerodule!

Astfel ameninţat, Cuişoară începu să tremure din toate încheieturile. Apoi, luându-l pe după umeri, domnul Cascabel îi şopti la ureche pe tonul cuiva care se umflă în pene nemăsurat:

— Cornelia e geloasă! Şi vezi tu, Cuişoară, sunt eu bărbat frumos, ori nu sunt? O femeie încântătoare, o prinţesă, rusoaică… Înţelegi? Ea îmi scrie… O întâlnire!… Iată ceva ce ţie n-o să ţi se întâmple niciodată, cu nasul ăsta al tău!

— Niciodată, răspunse Cuişoară, dacă nu cumva…

Însă n-a mai aflat nimeni, nicicând, ce sens putea avea corectura aceea în mintea lui Cuişoară.