Capitolul XXIV.Călătorii continuă să ducă viaţa păsărilor
O mirare adâncă întâmpină aceste vorbe aşa de neaşteptate. Ce voia să spună geograful? Îşi pierduse minţile? Vorbea totuşi cu o aşa convingere, încât toate privirile se îndreptară spre Glenarvan. Afirmaţia lui Paganel era un răspuns direct la problema pe care el o pusese adineauri. Dar Glenarvan se mărgini să facă un gest de tăgăduială. Totuşi, francezul reluă:
— Da! zise el convins, da! Ne-am rătăcit în căutările noastre şi am citit pe document ceea ce nu este în el!
— Explică-te, Paganel, zise maiorul, cu mai mult calm.
— E foarte simplu, maiorule. Ca şi dumneata eram în eroare, ca şi dumneata rătăceam într-o interpretare falsă, când, acum câteva clipe, în vârful acestui copac, răspunzând întrebărilor dumitale şi oprindu-mă asupra cuvântului „Australia”, un fulger mi-a străbătut prin cap şi lumina s-a făcut.
— Ce! strigă Glenarvan, susţii că Harry Grant…?
— Susţin, răspunse Paganel, că, acel cuvânt austral care se găseşte în document nu-i un cuvânt complet, cum am crezut-o până acum, ci chiar radicalul cuvântului Australia.
— Iată ce-ar fi ciudat! răspunse maiorul.
— Ciudat! replică Glenarvan, ridicând din umeri, e curat imposibil.
— Imposibil? reluă Paganel. Iată un cuvânt pe care noi nu-l admitem în Franţa.
— Cum, adăugă Glenarvan, îndrăzneşti să susţii, cu documentul în mână, că naufragiul Britanniei a avut loc pe coastele Australiei?
— Sunt sigur! răspunse Paganel.
— Paganel, zise Glenarvan, iată o afirmaţie, care mă uimeşte mult, din partea secretarului unei societăţi de geografie.
— Pentru care motiv? întrebă Paganel.
— Fiindcă, admiţând cuvântul Australia, admiţi în acelaşi timp că se găsesc şi indieni, ceea ce nu s-a văzut niciodată până acum!
Paganel n-a fost deloc surprins de argument. Se aştepta fără îndoială la el. Începu să surâdă.
— Dragul meu Glenarvan, zise el, nu te grăbi să triumfezi; am să te desfiinţez, cum zicem noi, noi ceilalţi, francezii şi niciodată un englez nu va fi fost bătut aşa de bine! Va fi revanşa de la Crécy şi Agincourt{32}.
— Aceasta e şi dorinţa mea. Bate-mă, Paganel.
— Ascultă. În textul documentului nu-i mai mult vorba de indieni decât de Patagonia! Cuvântul incomplet indi nu înseamnă indieni, ci chiar indigeni! Şi cred că admiţi că sunt „indigeni” în Australia! Trebuie să mărturisim că în acest moment, Glenarvan îl privi fix pe Paganel.
— Bravo, Paganel! zise maiorul.
— Admiţi interpretarea, dragul meu lord?
— Da! răspunse Glenarvan, dacă îmi dovedeşti că restul de cuvânt gonia nu se află la ţara patagonezilor.
— Nu! Desigur, strigă Paganel, nu e vorba de Patagonia, citeşte orice vei voi, în afară de aceasta.
— Dar ce?
— Cosmogonie! Teogonie! Agonie…!
— Agonie! zise maiorul.
— Asta mi-e indiferent, răspunse Paganel; cuvântul n-are nici o importanţă. Nici nu voi căuta ce poate să însemne! Punctul principal este că austral indică Australia şi trebuia să fi apucat orbeşte, pe o cale falsă, pentru a nu fi descoperit, de la început, o explicaţie aşa de evidentă. Dacă aş fi găsit eu documentul, dacă judecata mea n-ar fi fost falsificată de interpretarea dumneavoastră, niciodată nu l-aş fi înţeles altfel.
Austin, mateloţii, maiorul şi mai ales Robert, fericiţi de a recăpăta speranţa, aplaudară pe demnul savant. Glenarvan, ai cărui ochi se luminau puţin câte puţin, era, spunea dânsul, pe punctul de a se da bătut.
— O ultimă observaţie, dragul meu Paganel şi nu voi mai avea decât să mă închin înaintea iscusinţei dumitale.
— Vorbeşte, Glenarvan.
— Cum vei împreuna între ele aceste cuvinte nou interpretate, şi în ce fel citeşti documentul?
— Nimic nu-i mai uşor. Iată documentul, spuse Paganel, prezentând preţioasa hârtie pe care o studia conştiincios de câteva zile.
Se făcu tăcere adâncă, pe când geograful, adunându-şi ideile, studie câteva minute hârtia. Degetul lui urma pe document rândurile întrerupte, când, o voce sigură şi subliniind unele cuvinte, se exprimă în aceşti termeni:
— La 7 iunie 1862, tricatargul Britannia din Glasgow s-a cufundat după… să punem dacă voiţi două zile, trei zile sau o agonie lungă, n-are importanţă, este indiferent, pe coastele Australiei. Îndreptându-se spre pământ, doi mateloţi şi căpitanul Grant încearcă să ajungă la ţărm sau au ajuns pe continent unde vor fi sau sunt prizonierii cruzilor indigeni. Ei au aruncat acest document, etc. E clar.
— E clar, răspunse Glenarvan, dacă numele de „continent” se poate aplica Australiei, care nu-i decât o insulă!
— Linişteşte-te, dragul meu Glenarvan, cei mai buni geografi sunt de acord pentru a numi această insulă „continentul australian”.
— Atunci, nu mai am de zis decât un lucru, prieteni, exclamă Glenarvan. Să mergem în Australia şi cerul să ne ajute!
— În Australia, repetară tovarăşii.
— Ştii, Paganel, adăugă Glenarvan, că prezenţa dumitale la bordul Duncanului e un lucru providenţial?
— Bun, răspunse Paganel, să presupunem că sunt un trimis al Providenţei şi să nu mai vorbim!
Aşa se termină această convorbire, care în viitor a avut mari consecinţe. Ea a modificat în întregime situaţia morală a călătorilor. Apucaseră din nou firul labirintului în care se credeau, pentru totdeauna, rătăciţi. O speranţă nouă se ridica pe ruinele proiectelor lor prăbuşite. Puteau, fără frică, să lase în urmă acest continent american, iar gândurile lor zburau către pământul australian. La bordul Duncanului, pasagerii săi nu vor aduce deznădejdea, iar lady Helena şi Mary Grant nu vor plânge irevocabila pierdere a căpitanului Grant! Astfel, uitară primejdiile situaţiei lor şi n-au avut decât un singur regret: acela de a nu putea pleca fără întârziere spre ţintă.
Era ora patru seara. Au hotărât să cineze la şase. Paganel voi să celebreze printr-un ospăţ splendid această zi fericită. Dar meniul fiind foarte restrâns, propuse lui Robert să vâneze „în pădurea apropiată”.
Robert aplaudă. Luară cornul cu iarbă de puşcă al lui Thalcave, curăţară revolverele, le încărcară şi porniră.
— Să nu vă depărtaţi, zise cu gravitate maiorul celor doi vânători.
După plecarea lor, Glenarvan şi Mac Nabbs începură să consulte semnele crestate pe copac, în timp ce Wilson şi Mulrady aţâţau focul. Glenarvan, coborât la suprafaţa imensului lac, n-a văzut nici un semn de descreştere; violenţa cu care curgeau, de la sud la nord, dovedea că echilibrul între fluviile argentiniene nu se stabilise încă. Nu se puteau bizui, deci, pe o coborâre a apelor atâta timp cât ele clocoteau către nord.
Pe când Glenarvan şi maiorul îşi făceau observaţiile, izbucniră în copac câteva detunături, întovărăşite de exclamaţii de bucurie aproape tot aşa de zgomotoase. Vânătoarea se anunţa bine şi lăsa să se prevadă bunătăţi culinare. Când maiorul şi Glenarvan se întoarseră lângă foc, felicitară pe Wilson pentru o idee bună a lui. Marinarul, cu ajutorul unui ac cu gămălie şi a unui capăt de aţă, se dedase unui pescuit minunat. Mai multe duzini de peştişori, delicaţi, numiţi „mojarras”, se zvârcoleau într-o cută a ponchoului său.
După un timp vânătorii au coborât din vârful ombuului. Paganel ducea cu grijă ouă de rândunică neagră şi o legătură de vrăbii pe care le prezentă sub numele de ciocârlii. Robert doborâse cu dibăcie mai multe perechi de hilgueros, păsări mici roşii şi galbene, foarte bune la gust şi foarte căutate pe piaţa din Montevideo. Paganel, care cunoştea nenumărate feluri de a prepara ouăle, trebui de astă dată să se mulţumească a le coace sub cenuşa caldă. Totuşi, cina a fost atât de bună pe cât de variată. Carnea uscată, ouăle tari, peştişorii la frigare, vrăbiile şi hilgueros prăjite, alcătuiră unul din acele festinuri a căror amintire e nepieritoare.
Conversaţia a fost foarte veselă. L-au felicitat mult pe Paganel în dubla lui calitate de vânător şi de bucătar. Savantul primi laudele cu modestia celui cu adevărat merituos. Apoi, se dădu la consideraţii curioase asupra acestui ombu măreţ care îi adăpostea în frunzişul lui şi ale cărui rădăcini, după el, erau imense.
— Robert şi cu mine, adăugă el glumind, ne-am crezut în plină pădure în timpul vânătorii. Am crezut un moment că ne rătăcim. Nu-mi puteam regăsi drumul! Soarele cobora la orizont! Căutam în zadar urma paşilor mei. Foamea se făcea crud simţită! Crângurile răsunau de răgetul fiarelor sălbatice… Adică, nu! Nu sunt fiare sălbatice şi eu regret!
— Cum, zise Glenarvan, regreţi fiarele sălbatice?
— Da, desigur
— Totuşi, ai motive să te temi de cruzimea lor.
— Cruzimea nu există, ştiinţificeşte vorbind, răspunse savantul,
— Ah! De astă dată, Paganel, zise maiorul, nu mă vei face să admit utilitatea fiarelor sălbatice! La ce servesc ele?
— Maiorule, strigă Paganel, dar servesc la făcut clasificări, ordine, familii, genuri, specii…
— Frumos avantaj! zise Mac Nabbs. M-aş lipsi bucuros de ele! Dacă aş fi fost unul din tovarăşii lui Noe în momentul potopului, l-aş fi împiedicat, desigur, să pună în corabia lui perechi de lei, tigri, pantere, urşi şi alte animale pe cât de răufăcătoare pe atât de inutile!
— Ai fi făcut dumneata asta? întrebă Paganel.
— Aş fi făcut-o.
— Ei bine! N-ai fi avut dreptate din punct de vedere zoologic.
— Ba da, din punct de vedere omenesc, răspunse maiorul.
— E revoltător! reluă Paganel. Eu, din contră, aş fi păstrat, hotărât, nişte megatherium, pterodactyli şi toate fiinţele antediluviene.
— Îţi spun, replică Mac Nabbs, că Noe a făcut bine că le-a lăsat în soarta lor, admiţând că ele ar fi trăit pe vremea lui.
— Eu îţi spun că Noe a făcut rău, izbucni Paganel şi că ar merita până la sfârşitul veacurilor blestemul savanţilor!
Ascultătorii lui Paganel şi ai maiorului nu se putea opri din râs văzând pe cei doi prieteni certându-se pe seama bătrânului Noe. Maiorul, contrar tuturor principiilor lui, el care în viaţă nu se sfădise cu nimeni, se lupta în fiecare zi cu Paganel. Trebuie să credem că, de fapt, savantul îl întărâta într-un mod cu totul deosebit.
Glenarvan, după obiceiul lui, interveni în ceartă şi zise:
— Poate, poate ar fi regretabil sau nu din punct de vedere ştiinţific ca şi din punct de vedere uman, de a fi lipsiţi de fiare sălbatice, însă trebuiesă ne resemnăm astăzi de lipsa lor. Paganel nu poate să spere că Ie va întâlni în această pădure aeriană.
— De ce nu? răspunse savantul.
— Fiare sălbatice într-un copac? zise Tom Austin.
— Ei! Fără îndoială! Tigrul din America, jaguarul, când e încolţit de vânători se refugiază în copaci! Unul dintre aceste animale, surprins de inundaţie, ar fi putut foarte bine să caute adăpost între ramurile ombuului.
— În fine, cred că nu l-ai întâlnit? zise maiorul.
— Nu, răspunse Paganel, cu toate că am cutreierat toată pădurea. E supărător, căci ar fi fost o vânătoare foarte frumoasă. Acest jaguar e un carnivor feroce! Dintr-o singură lovitură de labă, frânge gâtul unui cal! După ce a gustat carnea omenească, se reîntoarce Ia ea cu poftă. Ceea ce-i place mai mult e indianul, apoi negrul, apoi mulatrul, şi-n urmă albul.
— Încântat de a nu fi decât în rândul al patrulea! răspunse Mac Nabbs.
— Bun! Aceasta dovedeşte că eşti fără gust! ripostă Paganel cu un aer de dispreţ.
— Încântat de a fi fără gust! replică maiorul.
— Ei bine, asta-i umilitor! răspunse neînduplecat Paganel. Albul se proclamă cel dintâi dintre oameni! Se pare că nu aceasta este părerea domnilor jaguari!
— Oricum ar fi, dragul meu Paganel, zise Glenarvan, dat fiindcă nu sunt printre noi nici indieni, nici negri, nici mulatri, mă bucur de absenţa dragilor dumitale jaguari. Situaţia noastră nu-i aşa de plăcută…
— Cum? Plăcută? exclamă Paganel, sărind la acest cuvânt care putea să dea o nouă direcţie convorbirii, te plângi de soarta dumitale, Glenarvan?
— Fără îndoială, răspunse Glenarvan, te simţi bine pe aceste ramuri incomode şi tari?
— Nu am fost niciodată mai bine chiar în cabinetul meu. Ducem viaţa păsărilor, cântăm, zburăm! Încep să cred că oamenii sunt destinaţi să trăiască şi în copaci.
— Nu le lipsesc decât aripile! zise maiorul.
— Îşi vor face cândva!
— În aşteptare, răspunse Glenarvan, dă-mi voie, dragul meu prieten, să prefer acestei locuinţe aeriene nisipul unui parc, parchetul unei case sau puntea unei corăbii!
— Glenarvan, răspunse Paganel, trebuie să primeşti lucrurile aşa cum vin! Bune, cu atât mai bine. Rele, nu le da atenţie. Văd că regreţi confortul din MalcolmCastle.
— Nu, dar…
— Sunt sigur că Robert este cu totul fericit, se grăbi să spună Paganel, pentru a-şi asigura cel puţin un partizan.
— Da, domnule Paganel! exclamă Robert vesel.
— E de vină vârsta lui, răspunse Glenarvan.
— Şi a mea! ripostă savantul. Cu cât ai mai puţine plăceri, cu atât ai mai puţine nevoi. Cu cât ai mai puţine nevoi, cu atât eşti mai fericit.
— Haide, zise maiorul, uite-l pe Paganel care se năpusteşte împotriva bogăţiilor şi acoperişurilor aurite.
— Nu, Mac Nabbs, răspunse savantul, dar dacă-mi dai voie, îţi voi istorisi, în această privinţă, o poveste scurtă, de care îmi aduc aminte.
— Da! Da, domnule Paganel, zise Robert.
— Şi ce va dovedi povestea? întrebă maiorul.
— Ceea ce dovedesc toate poveştile, bravul meu tovarăş.
— Atunci, nu mare lucru, răspunse Mac Nabbs. În fine, mai departe, Sheherezada, povesteşte-ne una din acele poveşti pe care le spui aşa de bine.
— A fost odată” zise Paganel, „un fiu al marelui Harun-Al-Raşid care nu era fericit. El s-a dus să consulte un derviş bătrân. Înţeleptul îi răspunse că fericirea e un lucru greu de găsit pe lumea aceasta.
— Totuşi, adăugă el, cunosc un mijloc bun de a vă da fericirea.
— Care-i? întrebă tânărul prinţ. Dervişul răspunse:
— Să vă îmbrăcaţi cu cămaşa unui om fericit! Auzind aceasta, prinţul îmbrăţişă pe bătrân şi se puse în căutarea talismanului său. Iată-l plecat. Vizitează toate capitalele pământului, încearcă, una după alta, cămăşi de regi, cămăşi de împăraţi, cămăşi de prinţi, cămăşi de seniori. Muncă zadarnică. Nu e mai fericit! Îmbracă atunci cămăşi de artişti, cămăşi de războinici, cămăşi de negustori. Nici acum. Astfel, cutreieră fără a găsi fericirea. În fine, disperat de a fi încercat atâtea cămăşi, se întorcea foarte trist la palatul tatălui său, când zări pe o câmpie un lucrător voinic, foarte vesel, cântând, care mâna un plug.
— Iată totuşi un om care are fericirea, îşi zise el, sau de nu, fericirea nu există pe pământ.
Se duse la dânsul, şi-i zise:
— Om bun, eşti fericit?
— Da! zise celălalt.
— Tu nu doreşti nimic?
— Nu.
— N-ai schimba soarta ta cu aceea a unui rege?
— Niciodată.
— Ei bine, vinde-mi cămaşa ta!
— Cămaşa mea? Dar eu nu am cămaşă!”
