Capitolul XXIII.Viaţă de pasăre

Copacul în care Glenarvan şi tovarăşii lui găsiseră adăpost, semăna cu un nuc. Avea frunzele lucitoare şi forma rotunjită. În realitate, era un „ombu” care se întâlneşte în câmpiile argentiniene. Acest copac, cu trunchiul răsucit, este fixat de pământ nu numai prin rădăcinile lui groase, dar şi prin mlădiţe puternice care îl leagă puternic, rezistase puhoiului.

Ombu-ul măsura în înălţime cam o sută de picioare şi putea să acopere cu umbra lui o circumferinţă de o sută douăzeci de metri. Trei crengi mari se desfăceau din trunchiul gros de şase picioare. Două din aceste ramuri se ridicau aproape perpendicular şi suportau imensa umbrelă de frunziş ale cărei ramuri încrucişate, amestecate, încâlcite ca de mâna unui împletitor de coşuri, formau un adăpost de nepătruns. A treia ramură, din contră, se întindea aproape orizontal deasupra apelor mugitoare; frunzele sale de jos pluteau deja în apă. Spaţiul nu lipsea în interiorul copacului gigantic; frunzele lăsau intervale mari, larg desfăcute, adevărate luminişuri, cu aer abundent răcoros.

La venirea fugarilor, un stol de păsări a fugit pe crengile înalte, protestând prin ţipetele lor contra unei aşa de evidente uzurpări de domiciliu. Zburătoarele, care căutaseră şi ele refugiu pe acest copac mierle, grauri, isacas, hilgueros şi mai ales picaflori, păsărimuşte, cu pene strălucitoare, erau chiar speriate.

Acesta era adăpostul. Tânărul Grant şi agilul Wilson, abia cocoţaţi în copac, se grăbiră să se urce până în vârf. De acolo vederea îmbrăţişa un orizont întins. Oceanul creat de inundaţie îi înconjura din toate părţile şi privirile, oricât de departe rătăceau, nu putură să zărească limanul. Singur ombu-ul, în mijlocul apelor revărsate, se îndoia sub povara potopului. În depărtare lunecau, duşi de curentul furios, trunchiuri dezrădăcinate, ramuri răsucite, acoperişuri de paie smulse de la colibe dărâmate, grinzi de şoproane, smulse de ape de pe acoperişurile estancias-urilor, leşuri de animale înecate, piei sângerânde şi pe un copac plutitor o familie întreagă de jaguari răcnind, agăţându-se deznădăjduiţi de crengi. În zare un punct negru, aproape invizibil, atrase atenţia lui Wilson. Era Thalcave şi credinciosul cal.

— Thalcave, bunul meu Thalcave! exclamă Robert înduioşat…

— Va scăpa, domnule Robert, răspunse Wilson. Robert Grant şi matelotul coborâră cele trei etaje de crengi. Pe trunchi stăteau călare Glenarvan, Paganel, maiorul, Austin şi Mulrady. Wilson povesti cele văzute în vârful copacului. Toţi erau de părere că Thalcave va scăpa cu viaţă. Nu putea preciza însă dacă indianul va salva pe Thauka sau Thauka îşi va salva stăpânul.

Situaţia oaspeţilor copacului era fără îndoială mult mai grea. Copacul nu o să cedeze curentului, dar dacă puhoiul va creşte, desigur că arborele se va îneca sub apă. Prima grijă a lui Glenarvan a fost să facă pe trunchi câteva crestături care îngăduiau să se observe diferenţele de nivel ale apei. Nivelul apei părea că ajunsese într-un stadiu staţionar.

— Şi acum ce-o să facem? zise Glenarvan.

— Să ne construim cuibul! răspunse Paganel.

— Să ne construim cuibul! strigă şi Robert.

— Fără întârziere, dragul meu; trăim viaţa păsărilor, fiindcă nu putem trăi viaţa peştilor.

— Bine, zise Glenarvan, dar cine ne va da mâncare?

— Eu, răspunse maiorul.

Privirile se îndreptară spre Mac Nabbs; maiorul era aşezat comod într-un jilţ natural format din două ramuri elastice, şi cu o mână întindea desagii săi uzi, dar plini.

— Ah! Mac Nabbs, strigă Glenarvan, eşti acelaşi ca totdeauna. Te gândeşti la toate, chiar în împrejurări care ţi-ar îngădui să uiţi totul.

— Din moment ce ne-am hotărât să nu ne înecăm, răspunse maiorul, nu ne putem gândi să murim de foame.

— M-aş fi gândit la aceasta, zise Paganel cu naivitate, dar sunt aşa de distrat!

— Şi ce conţin desagii? întrebă Tom Austin.

— Hrana a şapte oameni timp de două zile, răspunse Mac Nabbs.

— Bine, zise Glenarvan, cred că inundaţia va scădea îndeajuns în douăzeci şi patru de ore.

— Sau vom găsi un mijloc de a ajunge iar pe pământ, replică Paganel.

— Prima datorie e deci să mâncăm, zise Glenarvan.

— După ce ne vom fi uscat hainele, observă maiorul.

— Dar foc? întrebă Wilson.

— Trebuie să-l facem, răspunse Paganel.

— Unde?

— În vârful trunchiului.

— Cu ce?

— Cu uscături pe care le vom tăia din pom.

— Dar cum să-l aprinzi? întrebă Glenarvan. Iasca noastră seamănă cu un burete înmuiat!

— Ne vom lipsi de ea! răspunse Paganel; puţin muşchi uscat, o rază de soare, lentila telescopului meu şi veţi vedea la ce foc o să mă încălzesc. Cine se duce să caute lemne în pădure?

— Eu, strigă Robert.

Şi, urmat de prietenul său, Wilson, dispăru ca o veveriţă printre crăci. În lipsa lor, Paganel găsi muşchi uscat în cantitate îndestulătoare; pândi o rază de soare, ceea ce-i fu uşor, căci astrul zilei strălucea atunci, aprins; apoi, ajutat de lentila lui, aprinse fără greutate aceste materii combustibile, care au fost aşezate pe o pătură de frunze umede la încrucişarea marilor ramuri ale ombuului. Aveau deci o vatră naturală de care nu te puteai teme de vreun incendiu. Wilson şi Robert se întoarseră cu un braţ de uscături şi îl aruncară deasupra muşchiului.

Paganel se aşeză deasupra vetrei, cu picioarele lui lungi depărtate în felul arabilor şi, plecându-se şi ridicându-se prin mişcări repezi, făcu vânt cu ajutorul ponchoului. Lemnul se aprinse şi îndată o flacără frumoasă, pâlpâitoare, se ridică din vatra improvizată. Oamenii se uscară şi mâncară puţin, căci trebuiau să se gândească şi la ziua următoare; proviziile erau foarte restrânse. Ombu-ul nu producea nici un fruct. Din fericire, putea să dea o cantitate însemnată de ouă proaspete, mulţumită cuiburilor numeroase care erau pe ramurile lui, fără a mai socoti oaspeţii zburători. Acum pentru că era vorba de un popas prelungit în pom, trebuiau să îşi facă şederea cât mai plăcută.

— Deoarece bucătăria şi sufrageria sunt la parter, spuse Paganel, vom merge să ne culcăm la primul etaj; casa e mare; chiria nu-i scumpă; nu trebuie să aveţi nici o grijă. Zăresc acolo sus leagăne naturale, în care, odată bine prinşi, vom dormi ca în cele mai bune paturi din lume. Nu avem să ne temem de nimic; dealtfel vom veghea şi suntem în număr destul de mare pentru a respinge valurile de… indieni şi de alte animale sălbatice.

— Ne lipsesc numai armele, spuse Tom Austin.

— Am revolverele mele, zise Glenarvan.

— Şi eu pe ale mele, răspunse Robert.

— La ce bun, reluă Tom Austin, dacă domnul Paganel nu găseşte mijlocul să fabrice praf de puşcă?

— Nu e nevoie, răspunse Mac Nabbs, arătând un corn cu iarbă de puşcă, în perfectă stare.

— Şi de unde îl ai maiorule? întrebă Paganel.

— De la Thalcave; s-a gândit că ne poate fi folositor şi mi l-a dat înainte de a se arunca în ajutorul calului său.

— Generos şi brav indian! exclamă Glenarvan.

— Da, răspunse Tom Austin, dacă toţi patagonezii sunt croiţi după acest model, aduc omagiile mele Patagoniei.

— Cer să nu se uite calul! zise Paganel. Face parte din patagonez şi nu ştiu dacă nu-i vom vedea purtând unul pe celălalt.

— La ce distanţă suntem de Atlantic? întrebă maiorul.

— La cel mult patruzeci de mile. Şi-acum, prieteni, vă cer voia de a vă părăsi; mă duc să-mi caut, acolo sus, un observator şi cu ajutorul telescopului meu, vă voi ţine la curent cu evenimentele.

L-au lăsat pe savant, care se urcă foarte îndemânatic din creangă în creangă, dispărând în dosul perdelei dese de frunze. Tovarăşii se îndeletniciră cu organizarea culcuşului. Nu le-a fost nici greu, nici n-au muncit mult. Se întoarseră apoi şi îşi reluară locul lângă foc.

Vorbiră, dar nu de situaţia de faţă, pe care trebuiau să o suporte cu răbdare. Au revenit la cazul căpitanului Grant. Dacă apele s-ar retrage înainte de trei zile, Duncanul şi-ar revedea călătorii la bord. Dar Harry Grant şi mateloţii săi nu vor fi cu dânşii. Părea chiar că după acest insucces, după această trecere fără rost a Americii, orice speranţă de a-i regăsi era pierdută. Încotro să se îndrepte? Cât vor fi de întristate lady Helena şi Mary Grant aflând că viitorul nu le mai păstra nici o speranţă!

— Sărmană soră! zise Robert, totul este isprăvit pentru noi!

Glenarvan, pentru prima oară, nu găsi un cuvânt cu care să-l mângâie pe băiat. Cu ce să îl încurajeze? Nu se conformase oare documentului?

— Şi, totuşi, zise el, 37° latitudine nu e o cifră falsă!

— Adevărat, înălţimea voastră, răspunse Tom Austin. Totuşi, cercetările noastre n-au reuşit.

— Te apucă disperarea, exclamă Glenarvan.

— E, poate, enervant, răspunse Mac Nabbs cu un ton liniştit, dar nu ai motive să disperi, pentru că avem o cifră reală, trebuie să urmărim rezolvarea ei.

— Ce vrei să zici? întrebă Glenarvan. După părerea dumitale ce ne mai rămâne de făcut?

— Un lucru foarte logic şi foarte simplu, dragul meu Edward. Să ne îndreptăm spre est când vom fi la bordul Duncanului şi să urmărim până la punctul nostru de plecare, dacă trebuie paralela de 37°.

— Crezi, oare, Mac Nabbs, că nu m-am gândit la aceasta? răspunse Glenarvan. Da! De o sută de ori! Dar ce şansă de reuşită avem? Părăsind continentul american, nu ne depărtăm de locul indicat, de însuşi Harry Grant, de această Patagonie aşa de clar numită în acest document?

— Vrei, deci, să reîncepi căutările în pampas, răspunse maiorul, când ai certitudinea că naufragiul Britanniei n-a avut loc nici pe coastele Pacificului, nici pe coastele Atlanticului?

Glenarvan nu răspunse.

— Şi oricât de slabă ar fi probabilitatea de a-l regăsi pe Harry Grant urcând paralela indicată de el, nu trebuie s-o încercăm?

— Nu zic ba, răspunse Glenarvan…

— Iar voi, prieteni, adăugă maiorul adresându-se marinarilor, nu împărtăşiţi părerea mea?

— În întregime, răspunse Tom Austin, pe care Mulrady şi Wilson îl aprobară cu un semn din cap.

— Ascultaţi-mă, prieteni, reluă Glenarvan după câteva clipe de gândire, şi ascultă bine Robert, căci aceasta e o chestiune gravă. Voi face totul pe lume pentru a-l regăsi pe căpitanul Grant; m-am obligat la aceasta şi-mi voi consacra toată viaţa, dacă trebuie. Întreaga Scoţie se va uni cu mine pentru a salva pe acest om de inimă care s-a jertfit pentru ţară. Şi eu cred că oricât de slabă ar fi această şansă de reuşită, trebuie să facem înconjurul lumii pe paralela 37°, şi cu unul îl voi face. Dar nu aceasta este problema de rezolvat, ci alta, mult mai importantă. Iat-o: trebuie să părăsim definitiv cercetările noastre pe continentul american?

Problema pusă în mod categoric, rămase fără răspuns. Nimeni nu îndrăznea să se pronunţe.

— Ei bine? reluă Glenarvan adresându-se în special maiorului.

— Dragul meu Edward, răspunse Mac Nabbs, m-aş expune la o mare răspundere dacă m-aş pronunţa îndată. Aceasta cere gândire. Înainte de toate, doresc să ştiu care sunt ţinuturile pe care le străbate paralela 37° latitudine sudică.

— Asta-i treaba lui Paganel, răspunse Glenarvan.

— Să-l întrebăm, replică maiorul.

Nu-l mai vedeau pe savantul ascuns în frunzişul des al ombuului. Trebuiră să-l cheme.

— Paganel! Paganel! strigă Glenarvan.

— Prezent.

— Unde eşti?

— În turnul meu.

— Ce faci acolo?

— Cercetez orizontul vast.

— Poţi coborî o clipă?

— E nevoie de mine?

— Da.

— în ce privinţă?

— Pentru a şti ce ţinuturi străbate paralela 37°.

— Nimic mai uşor, răspunse Paganel; e inutil chiar să mă deranjez, pentru a v-o spune.

— Ei bine, începe.

— Uite. Părăsind America, această paralelă străbate Oceanul Atlantic.

— Bun.

— Întâlneşte insulele Tristan d’Acunha.

— Bine.

— Trece la două grade pe sub Capul Bunei Speranţe.

— Apoi?

— Trece de-a lungul Oceanului Indian.

— Pe urmă?

— Atinge insula Sfântul Petru din grupul insulelor Amsterdam.

— Mai departe.

— Taie Australia prin provincia Victoria.

— Continuă.

— Ieşind din Australia…

Ultima frază n-a fost isprăvită. Geograful ezita? Nu ştia? Nu; dar un ţipăt formidabil, o exclamaţie violentă se auzi în înălţimile pomului. Glenarvan şi prietenii lui păliră, privindu-se. O nouă catastrofă? Nenorocitul Paganel căzuse? Wilson şi Mulrady fugeau, deja în ajutorul lui, când zăriră un corp lung. Paganel se rostogolea din ramură în ramură. Mâinile lui nu se puteau agăţa de nimic. Era viu? Era mort? Nu se ştia, dar era să cadă în apele mugitoare, când maiorul îl prinse în cădere.

— Foarte îndatorat, Mac Nabbs, exclamă Paganel.

— Ce? Ce ai? zise maiorul. Ce te-a apucat? Încă una din veşnicele dumitale distracţii?

— Da! Da! răspunse Paganel cu o voce sugrumată de emoţie. Da! O distracţie… fenomenală de astă dată.

— Care?

— Ne-am înşelat! Ne mai înşelăm încă! Ne înşelăm întruna!

— Explică-te!

— Glenarvan, maiorule. Robert, prieteni, strigă Paganel, voi toţi care mă auziţi, noi îl căutăm pe căpitanul Grant unde nu e!

— Ce zici? exclamă Glenarvan.

— Nu numai unde nu e, adăugă Paganel, dar încă acolo unde niciodată n-a fost.