Capitolul VII.De unde vine şi unde se duce Jacques Paganel
Secretarul Societăţii de geografie trebuia să fie un personaj distins, căci toate acestea fură spuse cu multă graţie. Lordul Glenarvan ştia, dealtfel, foarte bine cu cine avea de-a face; numele şi meritul lui Jacques Paganel îi erau perfect cunoscute; lucrările lui geografice, rapoartele lui asupra descoperirilor moderne, inserate în buletinele societăţii, corespondenţa lui cu toată lumea, făceau unul din savanţii cei mai distinşi ai Franţei. Astfel că Glenarvan întinse cu cordialitate mâna oaspetelui său neaşteptat.
— Şi acum că prezentările sunt făcute, adăugă el, îmi daţi voie, domnule Paganel, să vă pun o întrebare?
— Douăzeci de întrebări, milord, răspunse Jacques Paganel; totdeauna va fi pentru mine o plăcere să mă întreţin cu dumneavoastră.
— Alaltăieri aţi ajuns pe bordul acestei corăbii?
— Da, milord, alaltăseară la ora opt. Am sărit din trenul caledonian şi din trăsură în Scotia, unde îmi reţinusem de la Paris cabina nr. 6. Noaptea era întunecoasă. Nu văzui pe nimeni pe bord. Ori, simţindu-mă obosit de treizeci de ore de drum şi ştiind că pentru a evita răul de mare, e bine ca de îndată ce soseşti, să te culci şi să nu te mişti în timpul primelor zile de călătorie, m-am culcat numaidecât şi am dormit conştiincios, vă rog s-o credeţi, treizeci şi şase de ore.
Auditorii lui Jacques Paganel ştiau de acum înainte la ce să se aştepte din partea lui, pe bord; călătorul francez se înşelase asupra corăbiei; se îmbarcase pe când echipajul Duncanului asista la ceremonia din Saint-Mungo. Totul se explica; dar ce va zice savantul geograf când va afla numele şi destinaţia corăbiei pe care luase loc?
— Aşa că, domnule Paganel, zise Glenarvan, aţi ales Calcutta ca punct de plecare al călătoriilor dumneavoastră?
— Da, milord. Să văd India este ideea pe care am nutrit-o toată viaţa. E cel mai frumos vis al meu care se realizează, în fine, în patria elefanţilor.
— Atunci, domnule Paganel, nu v-ar fi indiferent dacă aţi vizita o altă ţară?
— Nu, milord, aceasta mi-ar fi chiar neplăcut, căci am recomandaţii pentru lordul Somerset, guvernatorul general al Indiilor, şi o misiune a Societăţii de geografie, pe care ţin s-o îndeplinesc.
— Ah! Aveţi o misiune?
— Da, să încerc o călătorie folositoare şi ciudată şi al cărei program a fost întocmit, de savantul prieten şi coleg domnul Vivien de Saint-Martin. În adevăr, e vorba de a alerga pe urmele fraţilor Schlaginwait, a colonelului Waugh, a lui Webb, a lui Hodgson, a misionarilor Huc şi Gabet, a lui Moorcroft, a domnului Jules Remy şi a atâtor alţi călători celebri. Vreau să reuşesc acolo unde misionarul Krick din nenorocire na izbutit în 1846; într-un cuvânt să recunosc cursul lui YaruDzangbo-Ciu, care udă Tibetul pe o întindere de 1500 de kilometri, atingând baza septentrională a Himalaiei, şi să ştiu, în sfârşit, dacă acest râu se uneşte cu Brahmaputra, în nord-estul Assamului. O medalie de aur, milord, e asigurată călătorului care va ajunge să realizeze astfel, una din cele mai vii desiderata ale geografiei Indiei.
Paganel era admirabil. Vorbea cu un entuziasm superb. Se lăsa dus de repezile aripi ale imaginaţiei. Era imposibil să-l opreşti.
— Domnule Jacques Paganel, zise lordul Glenarvan, după o clipă de tăcere, desigur că-i o călătorie frumoasă şi de care ştiinţa vă va fi foarte recunoscătoare; dar nu vreau să mai prelungesc greşeala dumitale, şi cel puţin pentru moment, trebuie să renunţi la plăcerea de a vizita Indiile.
— Să renunţ la aceasta? De ce?
— Pentru că întoarceţi spatele peninsulei indiene.
— Cum, căpitane Burton?
— Eu nu sunt căpitanul Burton, răspunse John Mangles.
— Dar Scotia?
— Această corabie nu-i Scotia!
Nu s-ar putea zugrăvi mirarea lui Paganel. El privi pe rând pe lordul Glenarvan, necontenit serios, pe lady Helena şi Mary Grant, ale căror trăsături exprimau o mâhnire simpatică, pe John Mangles care surâdea şi pe maior care nu se mişca; apoi ridicând din umeri şi aducându-şi ochelarii de pe frunte pe ochi, strigă:
— Ce glumă!
Dar în acest moment ochii săi întâlniră roata cârmei care purta aceste două cuvinte:
DUNCAN GLASGOW
— Duncan! Duncan! strigă el scoţând un adevărat strigăt de disperare.
Apoi, rostogolindu-se pe scara dunetei, se aruncă în cabină.
Îndată nefericitul savant dispăru; nimeni pe bord afară de maior, nu-şi putut păstra seriozitatea, şi râsul îi apucă chiar pe mateloţi. Să te înşeli cu trenul? Bine. Să iei trenul de Edinburgh drept cel de Dumbarton? Mai merge! Dar să te înşeli asupra corăbiei şi să pluteşti către Chile când vrei să te duci în Indii, aceasta-i prea de tot,
— Dealtfel, aceasta nu mă miră din partea lui Jacques Paganel, zise Glenarvan; el este cunoscut prin astfel de păţanii. Într-o zi a publicat o hartă celebră a Americii, în care aşezase Japonia. Aceasta nu-l împiedică să fie un savant distins şi unul din cei mai buni geografi ai Franţei.
— Dar ce vom face cu el? zise lady Helena. Nu-l putea lua cu noi în Patagonia.
— De ce nu? răspunse grav Mac Nabbs. Noi nu suntem responsabili dacă el e distrat. Presupuneţi că-i într-un tren; îl va opri?
— Nu, dar s-ar coborî la staţia apropiată, reluă lady Helena.
— Ei bine, zise Glenarvan, ceea ce o va putea face, dacă-i place, la prima noastră oprire.
În acest moment, Paganel, jalnic şi ruşinat, se reurcă pe dunetă după ce se asigurase de prezenţa bagajelor sale pe bord. Repeta necontenit aceste cuvinte nenorocite: Duncan! Duncan! N-ai fi găsit altele în vocabularul lui. Mergea în sus şi în jos, examinând catargele iahtului şi interogând orizontul din larg. În fine, se întoarse către lord Glenarvan şi-i zise:
— Unde merge Duncanul?
— În America, domnule Paganel.
— Şi unde anume?
— La Conception.
— În Chile! În Chile! strigă nenorocitul geograf. Şi misiunea mea în Indii! Dar ce-au să zică domnul Quatrefages, prezidentul Comisiei centrale! Şi domnul Avezac! Şi domnul Cortambert! Şi domnul Vivien de Saint-Martin! Cum să te prezinţi la şedinţele Societăţii?
— Să vedem, domnule Paganel, răspunse Glenarvan, nu dispera. Totul se poate aranja, şi nu veţi fi suferit decât o întârziere relativ mică. YaruDzangbo-Ciu vă va aştepta totdeauna în munţii Tibetului. Vom poposi în curând la Madera şi acolo veţi găsi o corabie care vă va reîntoarce în Europa.
— Vă mulţumesc milord, va trebui să mă resemnez. Dar putem spune că-i o aventură extraordinară, şi aceste lucruri nu mi se întâmplă decât mie. Şi cabina mea care e reţinută pe bordul Scotiei!
— Ah! Cât despre Scotia, vă îndemn să renunţaţi deocamdată la ea.
— Dar, zise Paganel după ce examinase din nou corabia, Duncanul e un iaht de plăcere?
— Da, domnule, răspunse John Mangles, şi aparţine înălţimii sale lordului Glenarvan.
— Care vă roagă să uzaţi larg de ospitalitatea sa, zise Glenarvan.
— Mii de mulţumiri, milord, răspunse Paganel, sunt cu adevărat mişcat de politeţea dumitale. India e o ţară frumoasă; ea oferă călătorilor surprize uimitoare; doamnele, fără îndoială, n-o cunosc… Ei bine, omul de la cârmă n-ar avea decât să învârtească roata, şi iahtul Duncan ar pluti tot aşa de uşor spre Calcutta ca şi spre Conception; ori fiindcă el face un voiaj de plăcere…
Clătinăturile din cap care întâmpinară propunerea lui Paganel nu-i dădură voie să continue. Se opri.
— Domnule Paganel, zise lady Helena, dacă n-ar fi vorba decât de o călătorie de plăcere, v-aş răspunde: haidem împreună în Indii şi lordul Glenarvan nu m-ar dezaproba. Dar Duncanul se duce să repatrieze nişte naufragiaţi părăsiţi pe coastele Patagoniei şi nu poate să-şi schimbe o destinaţie aşa de umanitară…
În câteva minute, călătorul francez fu pus la curent cu situaţia; el află, nu fără emoţie, providenţiala întâlnire a documentelor, istoria căpitanului Grant, generoasa propunere a lady-ei Glenarvan.
— Doamnă, zise el, permiteţi-mi să admir atitudinea dumneavoastră în toate acestea, şi s-o fac fără rezervă. Iahtul dumneavoastră să-şi continue drumul, mi-aş reproşa dacă l-aş întârzia cu o singură zi.
— Voiţi deci să vă asociaţi căutărilor noastre? întrebă lady Helena.
— E imposibil, doamnă, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea. Voi debarca la prima oprire…
— La Madera atunci, zise John Mangles.
— Fie, la Madera. Nu voi fi decât la o sută optzeci de leghe de Lisabona şi voi aştepta acolo mijloace de transport.
— Ei bine, domnule Paganel, zise Glenarvan, se va face după dorinţa dumitale. Din partea mea, sunt fericit că vă pot oferi ospitalitatea pe bord timp de câteva zile. Fie ca să nu vă plictisiţi prea mult în tovărăşia noastră!
— Oh, milord! strigă savantul, sunt prea fericit încă de a mă fi înşelat într-un fel aşa de plăcut! Cu toate acestea, e o situaţie foarte ridicolă aceea a unui om care se îmbarcă pentru Indii şi care pluteşte spre America!
Cu toată această gândire melancolică, Paganel se resemna la o întârziere pe care n-o putea înlătura. Se arătă amabil, vesel şi chiar distrat; încântă cucoanele prin buna-i dispoziţie; înainte de sfârşitul zilei era prietenul tuturora. La cererea lui, faimosul document îi fu dat. Îl studie cu grijă, îndelung, cu minuţiozitate. Nici o altă interpretare nu-i păru cu putinţă. Mary Grant şi fratele ei îi inspirară cel mai viu interes. El le dădu speranţe. Felul său de a întrevedea evenimentele, şi succesul indiscutabil pe care-l prezise Duncanului, smulseră un surâs tinerei fete. Cu adevărat, fără misiunea sa, s-ar fi repezit în căutarea căpitanului Grant!
În ceea ce priveşte pe lady Helena, când află că era fiica lui William Tuffnel, fu o explozie de admiraţie. Îl cunoscuse pe tatăl ei. Ce savant îndrăzneţ! Ce de scrisori schimbaseră când William Tuffnel era membru corespondent al Societăţii! Chiar el însuşi, îl prezentase domnului Malte-Brun! Ce întâlnire şi ce plăcere să călătoreşti cu fiica lui William Tuffnel!
