Capitolul XVII.În pampas

Pampasul argentinian se întinde de la 34° la 40° latitudine australă. Cuvântul „pampas”, de origine araucaniană, înseamnă „câmpie cu ierburi”, şi se potriveşte pe drept cuvânt acestei regiuni. Mimozele arborescente ale părţii sale occidentale, ierburile substanţiale ale părţii orientale, îi dau un aspect deosebit. Această vegetaţie îşi are rădăcinile într-un strat de pământ care acoperă terenul argilos, nisipos, roşiatic sau galben. Geologul ar găsi bogăţii abundente, dacă ar cerceta aceste terenuri ale epocii terţiare. Aici zac, în cantităţi uriaşe, oseminte antediluviene, pe care indienii le atribuie raselor mari de tatu dispăruţi şi sub ţărâna vegetală stă îngropată istoria primitivă a acestor ţinuturi.

Pampasul american este o curiozitate geografică, ca savanele Marilor Lacuri sau stepele Siberiei. Clima sa e mult mai călduroasă şi friguroasă decât aceea a provinciei Buenos-Aires, fiind mai continentală. Căci, după explicaţia pe care o dădu Paganel, căldura verii, înmagazinată în oceanul care o absoarbe, este cu încetul restituită în timpul iernii. De aceea insulele au o temperatură uniformă în comparaţie cu interiorul continentelor{23}. Astfel clima pampasului occidental nu este asemănătoare cu clima din zona de coastă. Ea este supusă la treceri repezi care fac necontenit ca coloanele termometrice să sară de la un grad la altul. Toamna, adică în timpul lunilor aprilie şi mai, ploile sunt dese şi torenţiale: În această perioadă a anului timpul este foarte uscat şi temperatura foarte ridicată.

După ce cercetară drumul, plecară în zori. Caii mergeau bine, prin mănunchiurile de „paja brava”; iarba pampasului prin excelenţă serveşte indienilor ca adăpost în timpul furtunilor. La oarecare distanţe, din ce în ce mai rare, câteva locuri adânci; umede, lăsau să crească sălcii şi o anumită plantă, „gygnerium argenteum”, care creşte în vecinătatea apelor dulci. Acolo caii se desfătară, bând să aibă şi pentru vremuri grele. Thalcave cerceta tufişurile. El speria astfel „cholinas”, viperă de cea mai periculoasă speţă, a cărei muşcătură ucide un bou în mai puţin de o oră. Calul sărea deasupra mărăcinilor şi ajuta stăpânului să deschidă drum cailor din urmă.

Călătoria se făcea deci pe aceste câmpii netede, drepte, uşor şi repede. Nici o schimbare nu se producea în natură. Peisaje, incidente, surprize naturale, nici urmă! Trebuia să fii un Paganel, unul din acei savanţi entuziaşti care văd acolo unde nu e nimic de văzut, ca să te mai interesezi de amănuntele drumului. De ce? N-ar fi putut-o spune. Un tufiş, un fir de iarbă, ajungeau pentru a-i excita limbuţia şi pentru a-l instrui pe Robert.

În timpul acestei zile de 29 octombrie, câmpia se desfăşura înaintea călătorilor cu uniformitatea ei infinită. Către ora două, întâlniră noi urme. Erau osemintele unei imense turme de boi. Nimeni nu ştia cum să explice adunătura aceasta de schelete. Paganel întrebă, deci, pe Thalcave, care îi răspunse îndată.

Un „nu se poate” al savantului şi un semn foarte afirmativ al patagonezului intrigară mult pe tovarăşii lor.

— Ce este, deci? întrebară ei.

— Focul cerului, răspunse geograful.

— Ce? Fulgerul a produs un asemenea dezastru? zise Tom Austin. O turmă de cinci sute de capete întinsă pe pământ?!

— Thalcave o afirmă şi Thalcave nu se înşeală. Dealtfel, cred, deoarece furtunile din pampas se deosebesc, între toate, prin furia lor. De nu le-am încerca într-o zi!

— E tare cald, zise Wilson.

— Termometrul, răspunse Paganel, trebuie să arate 30° la umbră.

— Nu mă miră, zise Glenarvan, simt electricitatea care mă pătrunde. Să sperăm că temperatura nu se va menţine.

— Oh! Oh! zise Paganel, nu trebuie să contezi pe o schimbare de timp, deoarece zarea e senină.

— Cu atât mai rău, răspunse Glenarvan, deoarece caii noştri sunt slăbiţi de căldură. Nu ţi-e prea cald, prietene? adăugă el adresându-se lui Robert.

— Nu, milord, răspunse tânărul. Îmi prieşte căldura.

— Iarna mai ales, observă cu dreptate maiorul, trimiţând spre cer fumul ţigării sale.

Seara se opriră lângă un „rancho” părăsit, o împletitură de crengi lipite cu pământ şi acoperite cu paie; coliba avea un ocol de pari pe jumătate putreziţi, destul de bun pentru a apăra caii în timpul nopţii contra vulpilor. Nu că ei ar fi avut să se teamă de ceva din partea acestor vietăţi, dar ele rod căpestrele şi caii profită ca să fugă. La câţiva paşi de rancho era săpată o gaură ce servise de bucătărie. În interior erau o bancă, un pat păcătos de piele de bou, o oală, un grătar şi un ibric cu „mate”. Mate-ul e o băutură foarte răspândită în America de Sud. Acesta e ceaiul indienilor. Este o infuziune de foi uscate la foc, şi se soarbe, ca băuturile americane, prin folosirea unui pai. La cererea lui Paganel, Thalcave prepară câteva ceşti din această băutură.

A doua zi, pe 30 octombrie, soarele se ridică într-o negură arzătoare, răspândind pe pământ razele lui de foc. Temperatura zilei trebuia să fie grozavă întradevăr. Din nenorocire, nici câmpia nu oferea vreun adăpost. Totuşi reluară cu mult curaj drumul spre est. De mai multe ori întâlniră turme imense, care neavând puterea să pască sub căldura copleşitoare, rămâneau întinse lenevind pe pământ. De paznici, de ciobani, nici vorbă. Câini obişnuiţi să sugă de la oi când îi aţâţa setea, privegheau singuri poporul numeros de vaci, tauri şi boi. Taurii sunt dealtfel blânzi, şi n-au groaza instinctivă a roşului ca fraţii lor europeni.

— Asta, fără îndoială, fiindcă pasc iarba unei republici! reflectă Paganel.

Către mijlocul zilei observară câteva schimbări. Văzură brusturi slabi şi scaieţi înalţi de nouă picioare, care ar fi făcut fericirea tuturor măgarilor de pe pământ. Copăcei piperniciţi şi alţi copăcei spinoşi de un verde întunecat creşteau ici şi colo. Până atunci o oarecare umiditate conservată în argila livezii întreţinea păşunea.

— Nu sunt supărat de această schimbare, zise Tom Austin.

— Da, dar ce facem cu apa? răspunse maiorul.

— Vom găsi desigur vreun râu în drumul nostru, zise Wilson.

Dacă Paganel ar fi auzit acest răspuns, le-ar fi atras atenţia că râurile erau rare între Colorado şi sierrele provinciei argentiniene; dar în acest moment, explica lui Glenarvan un lucru asupra căruia acesta îi atrăsese atenţia.

De câtva timp, atmosfera părea să fie vătămată de un miros de fum. Totuşi, nici un foc nu se vedea în zare; nici un fum nu trăda vreun incendiu îndepărtat. Nu se putea, deci, atribui acestui fenomen o cauză naturală reală. Îndată mirosul de iarbă arsă deveni aşa de puternic, încât toţi drumeţii au fost miraţi. Paganel şi Thalcave erau liniştiţi, însă geograful, pe care explicaţia vreunui lucru oarecare nu-l putea încurca, dădu prietenilor săi răspunsul următor

— Nu vedem focul, zise el, dar simţim fumul. Dar nu este fum fără foc şi proverbul este adevărat în America, tot aşa ca şi în Europa. Este, deci, vreun foc undeva. Numai că aceste câmpii sunt aşa de netede, încât nimic nu încurcă aceşti curenţi atmosferici, şi se simte adesea mirosul ierburilor care ard la o distanţă de şaptezeci şi cinci de mile.

— Şaptezeci şi cinci de mile? replică maiorul puţin curios.

— Chiar aşa, afirmă Paganel. Dar adaug că aceste incendii se propagă pe o scară întinsă.

— Cine dă foc preriilor? întrebă Robert.

— Câteodată trăsnetul, când iarba e uscată de călduri; câteodată şi indienii.

— Şi cu ce scop?

— Ei pretind – nu ştiu până la ce punct această pretenţie ar fi întemeiată – că după un incendiu al pampasului recoltele cresc mai bine. Atunci, acesta ar fi un mijloc de a reînsufleţi pământul prin acţiunea cenuşii. După mine, cred mai degrabă ca incendiile sunt destinate să distrugă miliardele de ixode, un fel de insecte parazite care fac rău turmelor.

— Dar mijlocul acesta, zise maiorul, trebuie să coste viaţa vietăţilor care rătăcesc pe câmpuri…

— Da, ard; dar ce importanţă are numărul lor?

— Nu e vorba de ele, reluă Mac Nabbs, asta-i treaba lor; dar ce se întâmplă cu călătorii care străbat pampasul? Nu se poate întâmpla să fie surprinşi şi învăluiţi de flăcări?

— Cum să nu? strigă Paganel cu un aer de vizibilă mulţumire. Aceasta se întâmplă câteodată şi, cât despre mine, n-aş fi supărat să asist la o asemenea privelişte.

— Iată, savantul nostru, răspunse Glenarvan, ar împinge iubirea de ştiinţă până la a se lăsa ars de viu.

— Zău, nu, dragul meu Glenarvan; dar l-am citit pe Cooper{24}şi Ciorap de Piele; ei ne-au învăţat mijlocul de a opri mersul flăcărilor smulgând iarba împrejurul nostru pe o rază de câţiva metri. Nimic mai simplu. Aşa că nu mă tem de apropierea unui incendiu, ci îl doresc.

Dar dorinţele lui Paganel nu aveau să se realizeze. Dacă se fripse pe jumătate a fost numai din cauza arşiţei soarelui. Caii gâfâiau sub influenţa acestei tropicale temperaturi.

Când Wilson spusese că provizia de apă nu va lipsi, uitase setea nepotolită a tovarăşilor lui; când adăugase că vor întâlni pe drum vreun râu, mersese prea departe. Întradevăr, nu numai că râurile lipseau, căci netezimea solului nu le oferea o albie prielnică, dar şi bălţile artificiale săpate de mâna indienilor erau de asemenea secate. Văzând că pustiul se întinde tot mai mult, Paganel întrebă pe Thalcave unde credea că ar fi rost de apă.

— La lacul Salinas, răspunse indianul.

— Şi când vom ajunge acolo?

— Mâine seară.

Argentinienii, de obicei, când călătoresc în pampas, sapă puţuri şi găsesc apă la câţiva metri în pământ. Dar călătorii, lipsiţi de instrumentele necesare, nu puteau recurge la acest mijloc. Trebuiră deci să se resemneze, şi dacă nu au îndurat o sete prea aprigă, nimeni însă nu-şi putu potoli cu desăvârşire setea.

Seara poposiră după un drum de treizeci mile. Fiecare conta pe o noapte de odihnă, care însă fu chinuitoare din cauza ţânţarilor şi tăunilor. Prezenţa lor arăta o schimbare a vântului, care întradevăr trecu la nord.

Dacă maiorul îşi păstra liniştea, chiar în mijlocul micilor mizerii ale vieţii, Paganel, din contră, se indigna de capriciile soartei. El dădu dracului pe ţânţari şi regretă mult apa acidulată care i-ar fi calmat usturimile pişcăturilor. Cu toate că maiorul încercă săl consoleze spunându-i ca dintre cele trei sute de mii de specii de insecte pe care le socotesc naturaliştii, trebuiau să se simtă fericiţi că n-au avut de-a face decât numai cu două, el se sculă foarte rău dispus.

Trebuiau să ajungă în aceeaşi zi la lacul Salinas. Caii erau trudiţi, setea îi chinuia. Arşiţa era şi mai mare sub adierea prăfoasă a vântului de nord.

În timpul zilei monotonia călătoriei a fost un moment întreruptă. Mulrady, care mergea în frunte, se întoarse semnalând apropierea unui convoi de indieni. Glenarvan se gândi la informaţiile pe care aceşti indieni puteau să i le dea asupra naufragiaţilor Britanniei. Lui Thalcave, în ceea ce-l priveşte, nu-i plăcu deloc să găsească pe drumul său indienii nomazi; el îi socotea ca jefuitori şi hoţi şi nu căuta decât să-i ocolească. După sfatul lui oamenii se strânseră şi armele fură pregătite. Trebuiau să fie gata pentru orice întâmplare.

Detaşamentul indian se compunea numai din vreo zece indieni, ceea ce îl linişti pe patagonez. Indienii se apropiară cam la vreo sută de paşi. Se puteau distinge uşor. Erau băştinaşi aparţinând unei rase din pampas, măturată în 1833 de generalul Rosas. Fruntea lor ridicată, bombată, statura lor înaltă, culoarea măslinie a feţei, făceau din ei nişte figuri frumoase ale rasei indiene. Erau îmbrăcaţi cu piei de guanac sau de mufetă şi purtau, în afară de o lance lungă, cuţite, praştii, bolas şi lasso-uri. Îndemânarea lor de a conduce caii era fără pereche.

Se opriră la o sută de paşi şi păru că se sfătuiesc, strigând, gesticulând. Glenarvan înaintă către ei. Dar nu făcu decât câţiva paşi şi detaşamentul, întorcânduse, dispăru brusc. Caii călătorilor, obosiţi peste măsură, n-ar fi putut nicidecum să-i ajungă.

— Laşii! strigă Paganel.

— Fug prea repede pentru nişte oameni cinstiţi, zise Mac Nabbs.

— Ce sunt indienii aceştia? întrebă Paganel pe Thalcave.

— Gauchos, răspunse patagonezul.

— Gauchos! reluă Paganel, întorcându-se către tovarăşii lui, Gauchos! Atunci nu avem nevoie să luăm atâtea precauţii. Nu avem de ce ne teme.

— De ce? zise maiorul.

— Pentru că indienii Gauchos sunt nişte ţărani inofensivi.

— Crezi?

— Fără îndoială. Aceştia ne-au luat drept hoţi şi au fugit.

— Cred mai degrabă că n-au îndrăznit sa ne atace, răspunse Glenarvan, supărat de a nu fi putut comunica cu indigenii, orice ar fi fost ei.

— Părerea mea e că departe de a fi inofensivi, Gauchos sunt din contră nişte hoţi foarte primejdioşi, zise maiorul.

— Nu, strigă Paganel. Şi începu să discute aprins.

— Cred că n-ai dreptate, Paganel.

— N-am dreptate? replică savantul.

— Da. Thalcave însuşi i-a luat pe indieni drept hoţi şi Thalcave îi cunoaşte.

— Thalcave s-a înşelat de data aceasta, ripostă Paganel. Gauchos sunt agricultori, păstori şi nimic altceva. Eu însumi am scris într-o broşură destul de apreciată asupra indigenilor din pampas.

— Ei bine, ai greşit, domnule Paganel.

— Eu, domnule Mac Nabbs?

— Din distracţie, dacă vrei, replică maiorul, şi vei scăpa făcând o erată la o nouă ediţie.

Paganel se enervă auzind discutându-se şi chiar glumindu-se pe seama cunoştinţelor lui geografice.

— Să ştii, domnule, zise el, că lucrările mele nu aveau nevoie de o astfel de erată!

— Ba da, de data aceasta, ripostă Mac Nabbs.

— Domnule, te găsesc azi cicălitor! zise Paganel.

— Şi eu te găsesc prost dispus, replică maiorul. După cum se vede, discuţia lua proporţii neaşteptate asupra unui subiect, care desigur nu merita atâta osteneală. Glenarvan judecă nimerit să intervină.

— E sigur, zise el, că de o parte este cicăleală, iar de cealaltă rea dispoziţie. Mă miră din partea dumneavoastră mult.

Patagonezul, fără a înţelege subiectul discuţiei, bănuise că prietenii se certau. Zâmbi şi zise liniştit:

— E vântul de nord.

— Vântul de nord! strigă Paganel. Ce treabă are vântul de nord în toate acestea?

— Ei, chiar aşa, răspunse Glenarvan. Vântul de nord este cauza relei dumitale dispoziţii! Am auzit spunându-se că în sudul Americii el irită mai cu seamă sistemul nervos.

— Pe Sfântul Patrick, Edward, ai dreptate! zise maiorul şi izbucni într-un hohot de râs.

Dar, Paganel, cu adevărat întărâtat, nu voi să renunţe la discuţie.

— Ah, milord, spuse el, eu am sistemul nervos iritat?

— Da, Paganel, e influenţa vântului de nord, un vânt care face să se comită multe crime în pampas.

— Crime! izbucni savantul; am aerul unui om care vrea să săvârşească crime?

— Nu spun aceasta.

— Ai să crezi poate că vreau să te ucid…

— Da, răspunse Glenarvan râzând. Dar din fericire vântul de nord nu durează decât o zi!

Paganel dădu pinteni calului şi o luă înainte. După un sfert de oră uitase de necaz. Astfel, se tulbură o clipă veselia bunului savant.

Dar precum spusese foarte bine Glenarvan, trebuia să se atribuie această slăbiciune unei cauze cu lotul dinafară.

La ora opt seara, Thalcave mergând înainte, semnală marginile lacului atât de dorit. După un sfert de ceas convoiul cobora malurile lacului Salinas. Dar acolo avea să sufere o decepţie mare. Lacul era secat.