Capitolul XVIII.În căutarea unei surse de apă

Lacul Salinas termină şirul de lagune care se leagă de sierrele Ventana şi Guamini. Altădată veneau din Buenos-Aires numeroase expediţii să facă acolo provizii de sare, căci apele lui conţin, într-o cantitate remarcabilă, clorură de sodiu. Dar atunci, apa evaporată de o căldură arzătoare depusese toată sarea la fund şi lacul nu mai forma decât o oglindă imensă, strălucitoare.

Când Thalcave anunţa prezenţa unui lichid potabil la lacul Salinas, înţelegea râurile de apă dulce care se varsă din mai multe locuri în el. Dar în acest moment, afluenţii erau secaţi şi ei. Soarele arzător sorbise totul. Se înţelege necazul general când oamenii însetaţi ajunseră acolo.

Trebuiau să ia o hotărâre. Puţina apă păstrată în burdufuri era pe jumătate consumată. Ea nu putea să stingă setea care devenea tot mai chinuitoare. Foamea şi oboseala dispăreau înaintea acestei crude nevoi. O „rukah”, un fel de colibă de piei, ridicată într-un unghi al terenului şi părăsită de indigeni, servi de adăpost călătorilor; caii lor, întinşi pe malurile mâloase ale lacului, mestecau trudiţi plantele marine şi trestiile uscate. După ce fiecare se aşeză în colibă, Paganel ceru lămuriri lui Thalcave asupra celor ce trebuiau să facă. O convorbire în grabă, din care, totuşi, Glenarvan prinse câteva cuvinte, avu loc între geograf şi indian. Thalcave era calm, Paganel gesticula nervos. Dialogul dură câteva minute. Patagonezul îşi încrucişă apoi braţele.

— Ce-a zis? întrebă Glenarvan. Mi se pare că ne sfătuia să ne despărţim.

— Da, în două cete, răspunse Paganel. Acei dintre noi ai căror cai, covârşiţi de oboseală şi de sete, pot deabia să meargă, vor continua cum vor putea drumul paralelei treizeci şi şapte. Cei cu cai mai buni, din contră, o vor lua înainte pentru a da de râul Guamini, care se varsă în lacul San Lucas, la treizeci şi una de mile (cincizeci kilometri) de aici. Dacă se găseşte acolo apă în cantitate suficientă, îşi vor aştepta tovarăşii pe malurile lui Guamini. Dacă apa lipseşte, le vor ieşi înainte pentru a-i scuti de un drum fără rost.

— Şi atunci? întrebă Tom Austin.

— Atunci va trebui să coborâm cu şaptezeci şi cinci mile spre sud, până la primele ramificaţii ale sierrei Ventana, unde râurile sunt numeroase.

— Părerea e bună, răspunse Glenarvan, şi o vom urma fără întârziere. Calul meu nu a suferit încă prea mult de sete, astfel că sunt gata să-l însoţesc pe Thalcave.

— Oh, milord, ia-mă şi pe mine, spuse Robert, ca şi cum ar fi fost vorba de un drum de plăcere.

— Dar vei putea să ne urmezi, dragul meu?

— Da, am un cal bun care nu vrea altceva decât să meargă tot înainte. Voiţi, milord? Vă rog.

— Haide, băiatule, zise Glenarvan, încântat că nu se desparte de Robert. Noi trei, adăugă el, va trebui să descoperim vreo gură de apă proaspătă, limpede.

— Dar eu? interveni Paganel.

— Oh, dumneata, dragul meu Paganel, răspunse maiorul, vei rămâne cu detaşamentul de rezervă. Cunoşti paralela 37°, râul Guamini şi tot pampasul. Nici Mulrady, nici Wilson, nici eu nu suntem capabili de a-l ajunge pe Thalcave la punctul de întâlnire, pe când sub conducerea bravului Paganel vom merge cu încredere.

— Mă resemnez, răspunse geograful, măgulit de a obţine o comandă superioară.

— Dar să nu fii distrat, adăugă maiorul. Să nu ne conduci unde nu avem ce face, să nu ne duci, de pildă, pe malurile oceanului Pacific!

— Ai merita-o, maior sâcâitor, răspunse Paganel, râzând. Totuşi, spune-mi dragul meu Glenarvan, cum vei înţelege limba lui Thalcave?

— Presupun, răspunse Glenarvan, că patagonezul şi eu nu vom avea nevoie să vorbim. Dealtfel, cu cele câteva cuvinte spaniole pe care le ştiu, voi izbuti la nevoie s-o scot la capăt.

— Să mâncăm mai întâi, spuse Paganel, şi dacă se poate, să dormim până la ora plecării.

Cinară şi dormiră. Paganel visă torente, cascade, fluvii, râuri, lacuri, pârâiaşe, altfel spus, tot ce cuprinde de obicei o apă potabilă. A fost un adevărat chin.

A doua zi, la ora şase, caii lui Thalcave, Glenarvan şi Robert, au fost înşeuaţi. Li se dădu de băut ultima porţie de apă, apoi călăreţii încălecară.

— La revedere, spuseră maiorul, Austin, Wilson şi Mulrady.

— Şi mai ales succes! adăugă Paganel. Patagonezul, Glenarvan şi Robert se depărtară. „Desertio de la Salinas” pe care-l străbăteau atunci, e un şes argilos, acoperit cu arbuşti piperniciţi, cu mici mimoze pe care indigenii le numesc „curra-mammel” şi cu „jumes”, arbuşti stufoşi, bogaţi în sare. Ici şi colo, întinderi mari de sare reflectau razele soarelui în scânteieri uimitoare. Ochiul ar fi confundat uşor aceste „barreros”{25} cu nişte întinderi îngheţate. Contrastul cu solul arid şi ars, dădea deşertului o înfăţişare deosebită, ce atrăgea privirea.

Din contra, la optzeci de mile spre sud, această sierra Ventana prezintă un aspect diferit. Aceste locuri, recunoscute în 1835 de căpitanul Fitz-Roy, care comanda atunci expediţia Beagle, sunt de o fertilitate minunată. Acolo cresc din belşug cele mai bune păşuni ale teritoriului indian; povârnişul nordvestic al sierrelor se acoperă cu o iarbă groasă, şi coboară în mijlocul pădurilor bogate; acolo se văd „algarrobo”, un fel de roşcovi al căror fruct uscat serveşte la facerea unei pâini foarte gustată de indieni; „quebracho alb” cu crengi lungi şi flexibile; „quebracho roşu” cu un lemn tare; „naudubay” care se aprinde cu multă uşurinţă şi cauzează adesea incendii teribile; „viraro” ale cărui flori violete se ridică în formă de piramidă şi, în fine, „timbo” care îşi ridică în aer imensa umbrelă de soare, până la câţiva metri, unde se pot adăposti turme întregi împotriva arşiţei soarelui. Argentinienii au încercat adesea să colonizeze aceste locuri bogate, fără a reuşi să învingă împotrivirea indienilor.

Desigur, trebuia să se creadă că din aceste povârnişuri ale sierrei coborau râuri bogate, pentru a da apa necesară unei astfel de fertilităţi. Întradevăr, cele mai mari secete n-au izbutit să sece niciodată aceste râuri; dar pentru ca drumeţii noştri să ajungă acolo, trebuiau să se depărteze cu o sută treizeci de mile spre sud. Thalcave avea deci dreptate să se îndrepte mai întâi către Guamini, care, fără a-i îndepărta din drumul lor, se găsea la o distanţă mult mai apropiată.

Caii galopau cu râvnă. Animalele simţeau fără îndoială, instinctiv, unde le duceau stăpânii lor. Thauka, mai ales, arăta multă tragere de inimă; el trecea ca o pasăre peste mărăcinişurile uscate şi peste tufele de curra-mammel. Caii lui Glenarvan şi Robert, mergând mai greu, dar târâţi de exemplul lui, îl urmau curajos. Thalcave, nemişcat pe şa, dădea tovarăşilor săi acelaşi bun exemplu. Patagonezul întorcea adesea capul pentru a-l privi pe Robert Grant. Văzându-l pe băiat bine fixat în şa, zâmbea prietenos şi-l îndemna prin gesturi. Întradevăr, Robert Grant călărea admirabil.

— Bravo Robert, spuse Glenarvan, Thalcave are aerul că le felicită!

— De ce, milord?

— Pentru felul în care călăreşti.

— Oh, mă ţin bine şi-atâta tot, răspunse Robert.

— Acesta-i principalul; prevăd că vei deveni un sportiv desăvârşit.

— Bine, spuse Robert râzând, dar tata voia să facă din mine un marinar…

— Una nu împiedică pe cealaltă. Dacă toţi călăreţii nu sunt şi marinari buni, marinarii în schimb pot să fie călăreţi buni.

— Bietul tata, ce fericit va fi când îl veţi fi salvat.

— Îl iubeşti mult, Robert?

— Da, milord. Era aşa de bun cu sora mea şi cu mine. Nu se gândea decât la noi! După fiecare călătorie ne aducea câte ceva din ţările pe care le vizita. O să-l iubiţi şi dumneavoastră, când îl veţi cunoaşte. Mary îi seamănă. El are glasul blând ca şi ea… Pentru un marinar, asta-i curios, nu?

— Da, foarte ciudat, Robert, răspunse Glenarvan.

— Îl văd încă, reluă copilul, care părea că-şi vorbeşte lui însuşi. Bun şi viteaz! Când eram mic, mă adormea pe genunchi şi murmura totdeauna un cântec vechi, scoţian. Uneori îmi aduc aminte de cântec. Lui Mary, tot aşa. Ah, milord cât de mult îl iubim! Uite, cred că trebuie să fii mic ca să-ţi iubeşti mult părintele.

— Şi mare pentru ca să-l venerezi, copilul meu, răspunse Glenarvan mişcat.

În timpul convorbirii, caii îşi încetiniseră mersul.

— Îl vom regăsi, nu-i aşa? zise Robert după câteva momente de tăcere.

— Da, îl vom regăsi, răspunse Glenarvan; Thalcave ne-a pus pe urmele lui şi am încredere.

— Thalcave e un indian cumsecade, zise copilul.

— Desigur.

— Ştiţi un lucru, milord?

— Vorbeşte.

— Nu-i aşa că sunt cu dumneavoastră numai oameni viteji? Doamna Helena pe care o iubesc atât, maiorul cu aerul lui liniştit, căpitanul Mangles, domnul Paganel şi marinarii de pe Duncan, aşa de curajoşi şi-aşa de devotaţi! Şi ştiţi că dumneavoastră sunteţi cel mai bun dintre toţi?

— Nu, n-o ştiu.

— Trebuie s-o aflaţi, milord, răspunse Robert care apucă mâna lordului şi o duse la buze.

Glenarvan clătină uşor capul şi dacă conversaţia nu mai continuă, e din cauză că un gest al lui Thalcave rechemă pe întârziaţi. Ei se lăsară să fie întrecuţi. Nu trebuiau să piardă timp.

Grăbiră mersul; dar văzură îndată că, în afară de Thauka, caii nu ar mai putea să meargă. La amiază, trebuiră să le dea o oră de odihnă. Bietele animale nu mai puteau şi refuzau să mănânce tufele de alfafari, un fel de lucerna slabă, arsă de fazele soarelui. Glenarvan deveni neliniştit. Lipsa apei putea aduce urmări dezastruoase. Thalcave nu spunea nimic.

Dădură din nou pinteni cailor, care merseră la pas. Thalcave ar fi fost cu mult înainte, şi în câteva ore Thauka l-ar fi dus pe malurile râului. El se gândi, fără îndoială, la aceasta, dar, desigur, nu voi să lase singuri pe cei doi tovarăşi în mijlocul deşertului.

Calul lui Thalcave nu se resemna să păstreze mersul fără a necheza violent; nu trebui atât vigoarea stăpânului, cât cuvintele pentru a-l domoli. Thalcave vorbea cu adevărat calului său, care îl înţelegea. Inteligentul animal simţea în aer o umezeală; el o respira cu frenezie, agitând şi plescăindu-şi limba, ca şi cum şi-ar fi înmuiat-o într-un lichid binefăcător; apa era pe-aproape. Către ora trei o dungă albă apăru întrun unghi al terenului.

— Apa! spuse Glenarvan.

— Apa! Da, apa! strigă Robert.

Nu mai aveau nevoie să-şi îndemne caii; animalele, simţindu-şi puterile reînsufleţite, o luară la goană în galop. În câteva minute ajunseră la râul Guamini şi, înhămaţi, se aruncară până la piept în apa binefăcătoare.

— Ah! Ce bine e! spunea Robert, potolindu-şi setea.

— Bagă de seamă, băiatul meu, răspundea Glenarvan.

Nu se mai auzea decât zgomotul repezilor înghiţituri. În ceea ce-l priveşte, Thalcave bău liniştit, fără a se grăbi.

— În fine, spuse Glenarvan, prietenii noştri nu vor fi înşelaţi în speranţele lor; sunt asiguraţi, ajungând la Guamini, că vor găsi o apă limpede şi abundentă.

— Dar nu s-ar putea merge înaintea lor? întrebă Robert. Li s-ar cruţa câteva ore de nelinişti şi suferinţe.

— Fără îndoială, dragul meu, dar în ce să transporţi apa? Burdufurile au rămas în mâinile lui Wilson. Nu, e mai bine să aşteptăm cum ne-am înţeles. Calculând timpul necesar, prietenii noştri vor fi aici la noapte. Să le pregătim deci culcuş şi o mâncare bună.

Thalcave nu aşteptase propunerea lui Glenarvan pentru a căuta un loc de odihnă. Din fericire găsise pe malurile râului o „ramada”, un fel de ocol destinat să închidă turmele şi închis din trei părţi. Locul era cât se poate de bun. Nu mai căutară altceva şi se întinseră la soare pentru a-şi usca hainele îngreunate de apă.

— Deoarece avem adăpost, spuse Glenarvan, să ne gândim la cină. Se impune ca prietenii noştri să fie mulţumiţi. Cred că o oră de vânătoare nu va fi un timp pierdut. Eşti gata, Robert?

— Da, milord, răspunse băiatul ridicându-se, cu puşca în mână.

Dacă Glenarvan avusese această idee, era din cauză că malurile râului Guamini păreau să fie întâlnirea întregului vânat din câmpiile înconjurătoare; se vedeau ridicându-se în cete „tinamuşi”, un fel de potârnichi specifice pampasului, lişiţe negre, o specie de fluierar, numit „teru-teru”, cârstei de culoare galbenă, şi lişiţe de un verde minunat. Cât despre patrupede, nu se zăreau; dar Thalcave arătând ierburile mari şi crângurile dese, spuse prin semne că ele erau ascunse acolo. Vânătorii nu aveau să facă decât câţiva paşi pentru a se găsi pe locul cel mai bun vânat din lume.

Începură deci să vâneze şi, preferând animalele, primele din lovituri fură îndreptate asupra vânatului mare. Îndată se ridicară asupra lor, cu sutele, căprioare şi guanaci, asemănătoare celor care îi atacaseră aşa de violent pe culmile Cordilierilor; dar vietăţile, fugiră cu o aşa iuţeală, încât fu imposibil să le prindă în bătaia puştii. Vânătorii se abătură atunci asupra unui vânat mai puţin ager, care, dealtfel, nu lăsa nimic de dorit din punct de vedere al nutriţiei.

A fost ucisă o duzină de potârnichi şi cârstei. Glenarvan ucise, foarte îndemânatic, un porc tay-tetre, foarte bun de mâncat, care merita glonţul.

În mai puţin de o jumătate de oră, vânătorii, fără a se obosi, doborâră tot vânatul de care aveau nevoie; Robert doborî un animal curios, „armadillo”, acoperit de o carapace cu bucăţi osoase şi mobile. Era foarte gras şi avea să dea o mâncare excelentă, după spusa patagonezului; Robert a fost foarte mândru de succesul său.

Cât despre Thalcave, el dădu tovarăşilor priveliştea unei vânători de „nandu”, o specie de struţi specifici acestei zone şi a căror agilitate e foarte mare. Indianul îndreptă pe Thauka la galop de-a dreptul spre el, spre a-l ajunge îndată, căci dacă primul atac ar fi dat greş, nandu-ul ar fi obosit îndată şi cal şi vânător în încurcatele zigzaguri ale întortocherilor lui. Thalcave ajuns la distanţă potrivită, azvârli bolas-ul cu o mână puternică şi aşa de îndemânatic, încât se înfăşurară în jurul picioarelor struţului, paralizându-i sforţările. În câteva minute era întins la pământ. Indianul puse bucuros mâna pe el. Carnea nandu-lui e foarte preţuită şi Thalcave ţinuse să-şi dea partea lui la cina comună.

Aduseră, deci, în ramada, legătura de potârnichi, struţul lui Thalcave, porcul lui Glenarvan, şi tatu-ul lui Robert. Struţul şi porcul fură preparaţi îndată, adică despuiaţi de pielea lor tare şi tăiaţi în bucăţi subţiri. Cât despre tatu, un animal preţios, fu aşezat pe propria-i carapace pe cărbuni aprinşi.

Cei trei călători se mulţumiră cu potârnichile şi păstrară prietenilor lor mâncarea principală. Această cină fu stropită cu o apă limpede, mai bună decât toate vinurile din lume, şi chiar decât faimoasa usquebaugh{26}, aşa de preţuită în ţinuturile de sus ale Scoţiei.

Caii nu fuseseră uitaţi. O mare cantitate de nutreţ uscat, îngrămădit în ramada, le servi totodată de hrană şi de aşternut.

Când totul fu preparat, Glenarvan, Robert şi indianul se înveliră cu ponchourile lor şi se întinseră pe un puf de alfafar, patul obişnuit al vânătorilor din pampas.