Capitolul XII.La patru mii de metri înălţime

Traversarea statului Chile nu prezentase până atunci nimic deosebit. Dar acum obstacolele şi primejdiile care însoţesc o trecere prin munţi, se înfăţişau deodată. Lupta cu dificultăţile naturale trebuia să înceapă.

Un lucru important trebuie să fie hotărât înaintea plecării. Prin ce pas se putea trece lanţul Anzilor, fără a se depărta de drumul hotărât? Catapazul fu întrebat în această privinţă.

— Nu cunosc, răspunse el, decât două trecători bune.

— Fără îndoială, trecătoarea Arica, descoperită de Valdivia Mendoza, zise Paganel.

— Exact.

— Şi aceea de la Villarica, situată la sud de Nevado, cu acest nume.

— Drept.

— Ei bine, prietene, aceste două trecători n-au decât un cusur: acela de a ne depărta spre nord sau sud mai mult decât ne convine.

— Ai să ne propui altă trecătoare? întrebă maiorul.

— Desigur, răspunse Paganel, trecătoarea Antuco, aşezată pe povârnişul vulcanic, la 37°30’, deci cu o jumătate de grad mai aproape de drumul nostru. Ea se găseşte la o înălţime de 1949 metri şi a fost recunoscută de Zamudio de Cruz.

— Bine, zise Glenarvan, dar dumneata cunoşti această trecătoare, catapaz?

— Da, milord, am străbătut-o şi dacă nu v-am propus-o e din cauză că aceasta este cel mult un drum bun numai pentru vitele care servesc păstorilor indieni de pe povârnişurile orientale.

— Prietene, răspunse Glenarvan, pe acolo pe unde trec turmele de iepe, de oi şi boi ale păstorilor, vom şti şi noi să trecem. Şi deoarece ne menţine în linie dreaptă, haidem spre trecătoarea Antuco.

Semnalul plecării a fost dat îndată, şi se adânciră în valea Las Lejas, între mari blocuri de calcar cristalizat. Urcau urmând o pantă aproape nesimţită. Către ora unsprezece, trebuiră să ocolească malurile unui mic lac, rezervor natural, şi pitoreasca întâlnire o confundau într-o linişte limpede. Deasupra lacului se aflau întinse „ilanos”, câmpii înalte acoperite de ierburi, unde păşteau turmele indienilor. Dădură apoi de o mlaştină care se întindea la sud şi la nord, şi de care scăpară graţie instinctului catârilor. La ora unu, apăru fortul Ballenare, pe o stâncă perpendiculară, pe care o înconjura cu zidurile-i dărâmate. Trecură dincolo. Pantele deveneau de acum abrupte, pietroase, iar pietricelele, desprinse de copitele catârilor, se rostogoleau sub paşii lor formând cascade zgomotoase. Către ora trei, se iviră câteva ruine pitoreşti ale unui fort distrus în răscoala din 1770.

— Hotărât, zise Paganel, munţii nu ajung să separe pe oameni, trebuie să-i şi fortifici!

Începând din acest punct, drumul deveni greu, chiar periculos; unghiul pantelor se deschise mai mult, potecile în afară se îngustau din ce în ce, prăpastiile se adânciră îngrozitor. Catârii înaintau cu prudenţă, cu botul în pământ, mirosind drumul. Mergeau unul după altul. Câteodată, la o cotitură bruscă, madrina dispărea iar caravana se călăuzea atunci după zgomotul depărtat al clopoţelului ei. Adesea, capricioasele întortocheri ale cărării, aduceau coloane pe două linii paralele, şi catapazul putea vorbi călăuzelor, pe când o crăpătură largă de abia patru metri, dar adâncă de patru sute, săpa între ei o prăpastie extrem de primejdioasă. Totuşi vegetaţia ierboasă luptă încă cu stâncile; dar se simţea de acum regnul mineral în luptă cu regnul vegetal. Apropierile vulcanului Antuco se recunoşteau după câteva urme de lavă, de culoare feruginoasă, acoperite de cristale galbene de forma acelor. Stâncile, îngrămădite una peste alta, gata să cadă, se ţineau contra tuturor legilor echilibrului. Evident, cataclismele trebuiau uşor să le modifice aspectul şi văzând deasupra aceste vârfuri fără proporţie, aceste turnuri stângace, aceste gurguie rău aşezate, era lesne de înţeles că ora prăbuşirii definitive nu sunase încă pentru regiunea muntoasă. În aceste condiţii, drumul avea să fie greu de recunoscut. Agitaţia aproape necontenită a scheletului andin, schimbă adesea înfăţişarea, iar punctele de reper nu sunt la locul lor. Catapazul ezita, se oprea, privea împrejurul său, privea forma stâncilor, căuta pe piaţa sfărâmicioasă urmele indienilor. Orice orientare devenea imposibilă.

Lordul Edward urma călăuza pas cu pas; înţelegea, simţea încurcătura lui crescând cu dificultăţile drumului; nu îndrăznea să-l întrebe şi se gândea, poate nu fără dreptate, că este un instinct al conducătorilor de catâri, precum e şi un instinct al catârilor, şi că e mai bine să te laşi în voia acestora.

Timp de o oră, catapazul rătăci la întâmplare, până ce ajunse în zonele mai ridicate ale muntelui. În fine, fu nevoit să se oprească. Se găseau în fundul unei văi înguste, una din acele trecători, pe care indienii le numesc „quebradas”. Un zid de porfir, tăiat perpendicular, închidea ieşirea. Catapazul, după ce căutase în zadar o trecere, descălecă, îşi încrucişă braţele şi aşteptă. Glenarvan se apropie de el.

— Te-ai rătăcit?

— Nu, milord, răspunse catapazul.

— Totuşi, nu suntem în trecătoarea Antuco?

— Suntem în ea.

— Nu te înşeli?

— Nu mă înşel. Iată restul unui foc care a servit indienilor şi iată urmele lăsate de turmele de iepe şi de oi.

— Ei bine, s-a trecut pe acest drum?

— Da, dar nu se va mai trece. Ultimul cutremur de pământ l-a făcut imposibil…

— Catârilor, răspunse maiorul, dar nu oamenilor.

— Ah! Aceasta vă priveşte, răspunse catapazul, am făcut ce am putut. Catârii mei şi eu suntem gata să ne întoarcem, dacă voiţi să vă reîntoarceţi şi să căutaţi celelalte trecători ale Cordilierilor.

— Şi aceasta va fi o întârziere…

— De cel puţin trei zile.

Glenarvan asculta în tăcere cuvintele catapazului. Aceasta era evident în condiţiile învoirii lor. Catârii săi nu puteau merge mai departe. Totuşi, când fu vorba de a se întoarce din drum; Glenarvan se întoarse către tovarăşii săi şi le zise:

— Voiţi să treceţi oricum?

— Voim să vă urmăm, răspunse Tom Austin.

— Şi chiar să v-o luăm înainte, adăugă Paganel. La urma urmei, despre ce-i vorba? De a trece un lanţ de munţi ale căror povârnişuri opuse oferă o coborâre nespus de uşoară! Aceasta făcută, vom găsi „baqueanos” argentinieni care ne vor călăuzi prin pampas, şi cai repezi, obişnuiţi să fugă prin câmpii. Înainte, deci, şi fără şovăială.

— Înainte! strigară tovarăşii lui Glenarvan.

— Nu ne însoţeşti? întrebă acesta pe catapaz.

— Sunt conducător de catâri, răspunse catapazul.

— Cum doreşti.

— Ne vom lipsi de el, zise Paganel; în această parte a zidului, vom găsi cărările lui Antuco şi sunt în stare să vă conduc în josul muntelui tot aşa de drept ca şi cea mai bună călăuză a Anzilor.

Glenarvan discută deci cu catapazul şi apoi îl concedie, pe el, pe călăuze şi pe catâri. Armele, instrumentele şi câteva provizii fură împărţite între cei şapte călători. De comun acord se decise ca urcuşul să fie reluat îndată, iar dacă va trebui, să călătorească şi o parte din noapte. Pe povârnişul din stânga şerpuia o cărare stâncoasă pe care catârii n-ar fi putut-o trece. Dificultăţile erau mari, dar după două ore de oboseală şi mers în cerc, Glenarvan şi tovarăşii săi se regăseau pe trecătoarea Antuco. Erau atunci în partea andină, propriu-zisă, care nu este departe de creasta Cordilierilor, dar nu găsiră nici urmă de vreo cărare deschisă, de vreo trecătoare determinată. Întreaga regiune fusese tulburată de ultimele cutremure de pământ, şi trebuiră să urce părţile proeminente ale lanţului. Paganel fu nespus de enervat că nu găseşte drumul liber, şi se aştepta la greutăţi grozave pentru a atinge vârful Anzilor, căci înălţimea lor este cuprinsă între trei mii cinci sute şi patru mii de metri. Din fericire, vremea era liniştită, cerul limpede, anotimpul prielnic; dar iarna, care ţine pe aici din luna mai până în octombrie, o asemenea ascensiune n-ar fi fost cu putinţă; frigurile intense ucid repede pe călători, şi cei pe care-i cruţă, nu scapă, cel puţin, violenţelor „temporalelor”, un fel de uragane specifice acestor locuri, care populează cu cadavre prăpastiile Cordilierilor.

Urcară toată noaptea; se urcau cu ajutorul mâinilor pe platouri aproape inaccesibile; săreau deschizături largi şi adânci; braţele lipite unul de altul înlocuiau frânghiile, iar umerii serveau de scări; dibacii oameni semănau unor clovni dedaţi tuturor jocurilor de circ. Vigoarea lui Mulrady şi dibăcia lui Wilson avură numeroase ocazii să se exercite. Cei doi bravi scoţieni se întreceau pe sine; de mai multe ori, fără devotamentul şi curajul lor, convoiul n-ar fi putut trece. Glenarvan nu-l pierdea din vedere pe Robert, pe care vârsta şi vioiciunea îl duceau la acte nesocotite. Paganel înainta cu o uşurinţă adevărat franceză. Cât despre maior, el nu se agita nici mai mult nici mai puţin decât trebuia.

La ora cinci dimineaţa, călătorii atinseseră o înălţime de două mii cinci sute de metri. Se găseau atunci pe platourile secundare, ultima limită a regiunii arborescente. Acolo zburdau câteva vietăţi, care ar fi făcut bucuria sau norocul unui vânător: lama, animal preţios al munţilor, care înlocuieşte oaia, boul şi calul, şi trăieşte acolo unde n-ar trăi catârul; chinchila, mic rozător, blând şi fricos, cu blana groasă, ceva între iepure şi şoarecele-săritor, şi ale cărui labe de dinapoi dădeau aparenţa unui cangur. Nimic mai plăcut decât să-l vezi, sprinten, sărind pe vârful arborilor, în felul unei veveriţe.

Dar vietăţile acestea nu erau ultimii locuitori ai muntelui. La trei mii de metri, pe limita zăpezilor veşnice, trăiau în turme rumegătoare de o frumuseţe incomparabilă: alpaca cu părul lung, mătăsos, capra fără coarne, elegantă şi mândră, a cărei lângă e fină, şi pe care naturaliştii au numit-o „vigonie”. Dar nu trebuia să te apropii de dânsa; fugea, s-ar putea spune, ca vântul, lunecând fără zgomot pe povârnişurile orbitoare de albeaţă.

La această înălţime, aspectul regiunii era complet schimbat. Blocuri mari de gheaţă strălucitoare, de o culoare albăstruie pe unele povârnişuri, se înălţau din toate părţile, oglindind primele raze ale zilei. Urcuşul deveni atunci foarte periculos. Nu se mai aventurau fără a sonda cu atenţie, pentru a cunoaşte deschizăturile. Wilson se pusese în fruntea convoiului încercând cu piciorul suprafaţa gheţarilor. Tovarăşii lui mergeau exact pe urmele paşilor săi, şi se fereau de a vorbi tare, căci cel mai mic zgomot, agitând păturile de aer, putea să provoace căderea maselor de zăpadă suspendate la aproape trei sute de metri deasupra capetelor lor.

Ajunseră atunci în regiunea arbuştilor care, la patru sute optzeci de metri mai sus, cedau locul gramineelor şi cactuşilor. La aproape patru mii de metri orice urmă de vegetaţie dispăru. Călătorii nu se opriră decât o singură dată, la ora opt, pentru a-şi întări puterile printr-o mâncare sărăcăcioasă. Cu un curaj supraomenesc, reluară urcuşul înfruntând primejdii ce creşteau la tot pasul. Trebuiră să încalece stânci colţuroase şi să treacă pe deasupra prăpastiilor fără fund. În mai multe locuri, cruci de lemn erau aşezate la rând, pe drum, arătând locul unde alţi drumeţi îndrăzneţi îşi pierduseră viaţa. Către ora două, un platou imens, fără urmă de vegetaţie, un fel de deşert, se arătă vederii. Aerul era uscat, cerul de o albeaţă pâcloasă; la această înălţime ploile sunt necunoscute. Ici şi colo câteva piscuri de porfir şi de bazalt străpungeau giulgiul alb de negură.

Călătorii, cu tot curajul lor, erau la capătul puterilor. Lordul Edward, văzând istovirea tovarăşilor săi, regreta că s-a abătut aşa departe în munţi. Tânărul Robert se îndârjea împotriva oboselii, dar nu putea să meargă mai departe.

La orele trei, Glenarvan se opri.

— Trebuie să ne odihnim, zise el.

— Să ne odihnim? răspunse Paganel. Dar nu avem adăpost.

— Totuşi odihna e necesară, chiar dacă ne-am opri numai pentru Robert.

— Dar nu, milord, răspunse curajosul copil, mai pot merge încă… nu vă opriţi…

— Vei fi purtat pe braţe, băiatul meu, răspunse Paganel, dar trebuie să ajungem cu orice preţ pe coasta orientală. Acolo vom găsi poate vreo colibă. Încă două ore mai mergeţi!

— Aceasta este părerea dumneavoastră, a tuturor? întrebă Glenarvan.

— Da, răspunseră toţi. Mulrady adăugă:

— Mă ocup eu de copil.

Şi reluară drumul spre răsărit. Trecură alte două ore de urcuş chinuitor. Urcau necontenit pentru a atinge ultimele culmi ale muntelui. Rarefierea aerului producea suferinţa cunoscută sub numele de „puna”. Sângele picura printre gingii şi buze în lipsa echilibrului şi poate şi sub influenţa zăpezilor care, la o înălţime mare, viciază aerul.

Trebuiau să-l înlocuiască în lipsa densităţii sale, prin respiraţii dese, grăbind astfel circulaţia, ceea ce îi obosea nu mai puţin ca sclipirea razelor soarelui pe întinderile de zăpadă. Oricare ar fi fost voinţa curajoşilor oameni, veni momentul când cei mai bravi slăbiră, iar ameţeala, acest teribil rău de munte, distruse nu numai forţele lor fizice, dar şi energia lor morală. Nu se luptă nepedepsit contra oboselilor de acest fel. Îndată, poticnelile deveniră tot mai repetate şi cei care cădeau nu înaintau decât târându-se pe genunchi.

Or, istovirea trebuia să pună capăt urcuşului împins la extrem. Glenarvan nu privea fără groază imensitatea zăpezilor, frigul cu care impregnau această regiune funestă, umbra care se ridica pe aceste culmi pustii, lipsa de adăpost pentru noapte. Dar maiorul îl bătu pe umăr şi zise cu un ton calm.

— O colibă!