Capitolul XI.Prin Chile

Trupa indigenă, organizată de Glenarvan, se alcătuia din trei bărbaţi şi un copil. Stăpânul catârilor era un englez naturalizat de douăzeci de ani în această ţară. Închiria catâri trecătorilor şi îi călăuzea prin diferite trecători ale Cordilierilor. Apoi îi încredinţa în mâinile unui „baqueano”, călăuză argentiniană căreia îi erau cunoscute drumurile din Pampas. Englezul nuşi uitase până într-atâta limba maternă, în tovărăşia catârilor şi a indienilor, încât să nu se fi putut înţelege cu călătorii. De aici o mare uşurinţă, în executarea ordinelor, de care Glenarvan se grăbi să profite, deoarece Jacques Paganel nu reuşise încă să se facă înţeles.

Acest stăpân de catari, „catapaz” după denumirea chiliană, era ajutat de doi păstori-călăuze indigene şi de un copil de doisprezece ani. Păstorii-călăuze supravegheau catârii încărcaţi cu bagajele trupei, iar copilul conducea „madrina”, o iapă tânără care, purtând clopoţei, mergea înainte şi târa după dânsa zece catâri. Călătorii încălecaseră şapte, catapazul unul; ceilalţi doi transportau proviziile şi câteva suluri de stofă destinate să asigure bunăvoinţa locuitorilor câmpiei. Păstorii-călăuze, după obiceiul lor, mergeau pe jos. Această trecere prin America meridională trebuia deci, să se efectueze în cele mai bune condiţii de siguranţă şi cât se putea de repede.

Trecerea lanţului Anzilor nu este o călătorie obişnuită. Aceasta nu se poate întreprinde fără a folosi catâri puternici, din care cei mai preţuiţi sunt de provenienţă argentiniană. Animalele au dobândit în ţară o dezvoltare superioară celei de rasă primitivă. În privinţa hranei, sunt puţin pretenţioase. Nu beau decât o singură dată pe zi, fac cu uşurinţă zece leghe în opt ore şi duc, fără a se plânge, o povară de paisprezece arobe{13}.

Pe acest drum de la un ocean la celălalt, nu sunt hanuri. Se mănâncă numai carne uscată, orez gătit cu ardei şi vânatul care se lasă ucis pe drum. În munţi se bea apă din torente, în câmpie din izvoare, însoţită de câteva picături de rom, din care fiecare îşi are provizia, conţinută într-un corn de bou, numit „şifiu”. Trebuie să ai, dealtfel, grijă să nu abuzezi de băuturile alcoolice, puţin prielnice, într-o regiune în care sistemul nervos omenesc e cu deosebire exaltat… Cât despre paturi, ele sunt înfăşurate în şaua indigenă numită „recado”. Şaua este făcută din „pelions”, piei de oi tăbăcite pe o parte, şi căptuşite cu lână în cealaltă, pe care le menţin nişte chingi late, luxos brodate. Un călător, înfăşurat în aceste cuverturi calde, înfruntă nopţile umede şi doarme foarte bine.

Glenarvan, ca un om care ştie să călătorească şi să se conformeze obiceiurilor diferitelor ţări, adoptase, pentru el şi ai lui, îmbrăcămintea chiliană. Paganel şi Robert nu simţiră bucurie când îşi introduseră capetele prin „poncho” naţional, un tartan larg, găurit la mijloc, şi picioarele în ghete de piele făcute din piciorul de dinapoi al unui mânz. Trebuia să vezi catârii lor bogat înhămaţi, având în gură zăbala arabă, căpăstrul lung de piele împletită, servind de bici, cureaua frâului înfrumuseţată cu ornamente de metal şi „alforjas”-urile, saci dubli de culoare strălucitoare care conţineau merindele. Paganel, distrat întruna, trebui să primească trei sau patru zvârlituri de copită de la straşnicul lui animal, în momentul încălecării.

Odată în şa cu nedespărţitul lui telescop în bandulieră, cu picioarele cramponate în scări, se încredinţă înţelepciunii animalului său şi nu avu de ce să se căiască. Robert arătă de la început dibăcia unui călăreţ excelent.

Plecară. Timpul era superb, cerul de o seninătate perfectă şi atmosfera îndeajuns de răcorită de vânturile mării, cu toată fierbinţeala soarelui. Convoiul urmă repede ţărmurile pline de cotituri ale golfului Talcahuano, pentru a ajunge la treizeci de mile spre sud, la extremitatea paralelei. În timpul acestei dintâi zile de drum, merseră repede printre trestiile vechilor mlaştini secate, dar vorbiră puţin. Despărţirea lăsase o impresie vie în inimile lor. Puteau să vadă încă fumul Duncanului, care se pierdea la orizont. Toţi tăceau, afară de Paganel; acest geograf studios îşi punea sieşi întrebări în spanioleşte şi îşi răspundea singur în aceeaşi limbă. Mai mult, catapazul era un om destul de taciturn şi pe care profesiunea sa ar fi trebuit să-l facă vorbăreţ. Abia se adresa călăuzelor. Aceştia, ca oameni de meserie, îşi înţelegeau foarte bine rostul. Dacă se oprea un catâr, îl îndemnau cu un strigăt gutural; dacă nu era de ajuns strigătul, o piatră bună, aruncată de o mână sigură, punea capăt încăpăţânării lui. Dacă se dezlega o chingă, dacă se pierdea un frâu, păstorul punea totul la punct.

Obiceiul celor ce au catâri este de a pleca la ora opt, după micul dejun, şi de a merge astfel până în momentul culcării, la ora patru după-amiaza. Edward Glenarvan se ţinu de acest obicei. Ori, exact când semnalul opririi fu dat de catapaz, călătorii ajungeau la oraşul Arauco, aşezat la extremitatea golfului, fără a fi părăsit marginea spumoasă a oceanului. Ar fi trebuit atunci să meargă vreo douăzeci de mile la vest, până la golful Carnero, pentru a găsi acolo extremitatea paralelei treizeci şi şapte. Dar agenţii lui Glenarvan, cutreieraseră deja această parte a litoralului, fără să fi întâlnit vreo urmă a naufragiului. O nouă explorare devenea deci inutilă, şi fu hotărât ca oraşul Arauco să fie luat drept punct de plecare. De acolo, drumul trebuia să fie ţinut către est, urmând o linie riguros dreaptă. Intrară în oraş pentru a petrece acolo noaptea, şi poposiră în curtea unui han.

Arauco este capitala Araucaniei, regiune locuită de moluşi, fiii mai mari ai rasei chiliene cântaţi de poetul Ercilla. Rasă mândră şi puternică, singura din cele două Americi care n-a suferit o dominaţie străină. Dacă Arauco aparţinuse odată spaniolilor, populaţiile, cel puţin, nu se supuseseră; ele au rezistat atunci cum rezistă astăzi atacurilor şi drapelul lor independent – o stea albă pe un câmp de azur – fâlfâie încă în vârful colinei fortificate ce apără oraşul.

Pe când se pregătea cina, Glenarvan, Paganel şi catapazul se plimbară printre casele acoperite cu stuf. În afară de o biserică şi de resturile unei mănăstiri franciscane, Arauco nu oferea nimic deosebit. Glenarvan încercă să culeagă câteva informaţii care nu-i fură de prea mult folos. Paganel era disperat că nu se putea face înţeles de locuitori; dar fiindcă aceştia vorbeau araucaniana – limbă care se foloseşte până dincolo de strâmtoarea lui Magellan – spaniola lui Paganel îi folosi tot atâta cât şi ebraica. În locul urechilor, el îşi întrebuinţa deci ochii, şi într-un cuvânt, simţi o adevărată bucurie de savant să observe diferite tipuri ale rasei moluşe, care treceau pe dinaintea lui. Bărbaţii aveau statura înaltă, faţa turtită, pielea arămie, privirea neîncrezătoare, capul maro, păros. Păreau supuşi leneviei războinicilor care nu ştiau ce să facă în timp de pace. Femeile lor, cu o înfăţişare necăjită, dar curajoasă, se îndeletniceau cu treburile oneste ale gospodăriei, îngrijeau caii, ştergeau armele, vânau pentru stăpânii lor şi găseau, pe deasupra, timpul de a fabrica ponchourile albastre care cer ani şi ani de lucru şi al căror preţ este de cel puţin o sută de dolari.

În rezumat, moluşii sunt un popor puţin interesant, cu obiceiuri destul de înapoiate. Au aproape toate viciile omeneşti şi o singură virtute; iubirea de libertate.

— Adevăraţi spartani; repetă Paganel la cina de seară.

Savantul exagera şi fu înţeles şi mai puţin când adăugă că inima lui de francez bătea puternic în timpul vizitei sale în oraşul Arauco. Când maiorul îl întrebă de cauza acestei „bătăi” neaşteptate, răspunse că emoţia sa era destul de firească, deoarece unul din compatrioţii săi ocupase odinioară tronul Araucaniei. Maiorul îl rugă să binevoiască a face cunoscut numele acestui suveran. Jacques Paganel numi cu mândrie pe bravul domn de Tonneins; un om foarte; bun, vechi funcţionar de tribunal la Périgueux, puţin bărbos şi care suferise ceea ce regii detronaţi numesc „ingratitudinea supuşilor lor”. Maiorul surâse uşor la ideea unui vechi funcţionar de tribunal alungat de pe tron; Paganel răspunse foarte serios că era poate mult mai uşor unui funcţionar să fie un bun rege, decât unui rege să fie un bun funcţionar. Şi la această observaţie, fiecare râse şi bău câteva picături de „şişa” – rachiu de porumb fermentat – în sănătatea lui Aurelian-Antoniu I, ex-regele Araucaniei. Câteva minute mai târziu, călătorii înfăşuraţi în păturile lor, dormeau adânc.

A doua zi, la ora opt, cu madrina în frunte şi cu păstorii-călăuze în urmă, convoiul reluă spre est drumul paralelei treizeci şi şapte. Traversară teritoriul fertil al Araucaniei, bogat în vii şi în turme. Dar încetul cu încetul pustiul se întinse. Din loc în loc abia se ivea câte o barcă de „rastreadores” – indieni, îmblânzitori de cai – celebri în America. Din când în când, se vedea câte un conac părăsit care servea de adăpost indienilor rătăcitori pe câmpie. În timpul zilei, două râuri ţinură calea călătorilor: Rio de Raque şi Rio de Tubal. Dar catapazul descoperi un vad care permise să se treacă dincolo. Lanţul Anzilor se desfăşura la orizont, îngroşându-şi poalele şi înmulţindu-şi vârfurile spre nord: acestea nu erau decât joasele vertebre ale enormei şire a spinării pe care se sprijină întregul schelet al Lumii Noi.

La ora patru după-amiaza, după un ocol de treizeci şi cinci de mile, se opriră în plină câmpie, sub un boschet de micşunele. Catârii fură deshămaţi şi lăsaţi să pască în libertate iarba deasă a câmpului. Scoaseră din desagi carnea şi orezul obişnuit. Şeile din blană de oaie întinse pe pământ serveau de cuverturi, recadosurile, de perne şi fiecare găsi pe aceste paturi o odihnă întăritoare. Călăuzele şi catapazul vegheau pe rând.

Fiindcă timpul era aşa de favorabil, fiindcă drumeţii, fără a excepta pe Robert, se menţineau bine, fiindcă, în sfârşit, călătoria începea sub aşa de bune auspicii, trebuiau să profite şi să se grăbească mai departe ca un jucător care îşi încearcă norocul. Aceasta, era părerea tuturor. Ziua următoare merseră mult, trecură fără accident curentul râului Bell şi seara se aşezară pe malurile lui Rio Biobio, care desparte Chile spaniol de Chile independent. Glenarvan putu înscrie încă treizeci şi cinci de mile la activul expediţiei. Locurile nu se schimbaseră. Erau tot fertile şi bogate în amarile, în micşunele arborescente, în „flushies”, în bolundariţe şi cactuşi cu florile galbene, strălucitoare. Câteva animale, între altele pisica-tigru, stăteau ascunse în desişuri. Un gâtlan, o bufniţă singuratică, sturzi şi pescărei, fugind de ghearele şoimilor, reprezentau singurele rase ale vietăţilor cu pene. Dar se vedeau puţini indigeni. Abia câţiva „guassos”, copii degeneraţi ai indienilor şi spaniolilor, călărind pe cai însângeraţi de pintenul uriaş, legat de picioarele lor goale, trecând ca nişte umbre. Nu aveau cu cine să vorbească pe drum, iar mijlocul de a se informa lipsea cu desăvârşire. Glenarvan luă o hotărâre. Îşi spuse că Grant, prizonier al indienilor, trebuise să fie târât de ei dincolo de lanţul Anzilor. Cercetările nu puteau fi fructuoase decât în pampas, şi nu dincoace. Trebuia deci să aibă răbdare, să meargă înainte, repede, fără întrerupere.

Pe 17, plecară la ora şi în ordinea obişnuită. Un ordin pe care Robert nu-l păstra fără greutate, căci abordarea sa îl târa să întreacă madrina, spre marea disperare a catârului său. Nu trebuia nimic altceva decât tonul sever al lordului Glenarvan, pentru a menţine pe băiat la locul lui.

Ţinutul deveni mai accidentat: câteva umflături ale terenului indicau munţii apropiaţi; râurile se înmulţeau urmând cu zgomot capriciile pantelor. Paganel îşi consulta adesea hărţile; când unul din aceste râuleţe nu figura, ceea ce se întâmpla adesea, sângele-i de geograf clocotea în vine, şi se încurca.

— Un râuşor care n-are nume, zicea el, e ca şi cum n-ar avea stare civilă! Nu există în ochii legii geografice.

Nu se sfia să le boteze; le nota pe harta sa şi le acoperea cu calificativele cele mai răsunătoare ale limbii spaniole.

— Ce limbă, repeta el, ce limbă plină şi sonoră! O limbă de metal! Sunt sigur că e compusă din şaptezeci şi opt părţi cupru şi douăzeci şi două părţi staniu, ca bronzul clopotelor!

— Dar faci progrese cu ea! întrebă Glenarvan.

— Desigur, dragul meu lord! Ah, dacă n-ar fi accentul, totul ar merge strună!

Şi Paganel se tot trudea pe drum să se perfecţioneze în pronunţarea limbii fără a-şi uita observaţiile geografice. În acest domeniu el era uimitor de tare. Când Edward Glenarvan întreba pe catapaz despre vreo particularitate a ţării, savantul tovarăş întrecea totdeauna răspunsul călăuzei. Catapazul îl privea cu un aer prostit.

Chiar în acea zi, către ora două, un drum tăia linia urmată până atunci. Natural, Glenarvan îi întrebă numele, şi tot aşa de natural Jacques Paganel fu acela care răspunse: „E drumul de la Yumbel la Los Angelos”. Glenarvan privi pe catapaz.

— Chiar aşa, răspunse acesta.

Apoi adresându-se geografului:

— Aţi străbătut, desigur, acest ţinut?

— Vezi bine! răspunse Paganel cu seriozitate.

— Pe un catâr?

— Nu, în fotoliul meu.

Catapazul nu înţelese, căci ridică din umeri şi reveni în fruntea trupei.

La ora cinci după-amiaza, se opriră într-o trecătoare, la câteva mile deasupra orăşelului Loja. Şi în aceeaşi noapte, călătorii poposiră la picioarele Sierrelor, primele trepte ale Cordilierilor.