Capitolul III.Malcolm Castle

Castelul din Malcolm e aşezat lângă orăşelul Luss, care stăpâneşte valea. Apele limpezi ale lacului Lomond scaldă granitul pereţilor săi. Din timpuri imemoriale el aparţinea familiei Glenarvan care păstra în ţara lui Rob-Roy şi a lui Fergus Mac Gregor, obiceiurile ospitaliere ale vechilor eroi din romanele lui Walter Scott. Din vremea revoluţiei sociale în Scoţia, un mare număr de vasali care nu puteau să plătească arenzi mari vechilor şefi de triburi, fură alungaţi; unii muriseră de foame; alţii se făcuseră pescari; alţii emigrară. Era o disperare generală.

Singuri între toţi, Glenarvanii crezură că devotamentul leagă pe cei mari ca şi pe cei mici, şi rămaseră credincioşi celor ce le ţineau moşiile. Niciunul nu părăsi căminul; nimeni nu părăsi pământul în care se odihneau strămoşii; toţi rămaseră în tribul vechilor lor stăpâni. Astfel, chiar în această epocă, în acest secol de răceală şi de dezbinare, familia Glenarvan nu avea decât scoţieni la castelul din Malcolm ca şi pe bordul vasului Duncan; toţi coborau din vasalii lui Mac Gregor, Mac Farlane, Mac Nabbs, Mac Naughtons; erau din districtele Stirling şi Dumbarton; oameni bravi, devotaţi cu trup şi suflet stăpânului lor; dintre ei unii vorbeau încă celtica vechii Caledonii.

Lordul Glenarvan poseda o avere imensă; el o întrebuinţa făcând mult bine; bunătatea sa îi întrecea generozitatea, căci una era infinită pe când cealaltă avea fatalmente, limite. Seniorul de Luss, laird-ul din Malcolm, îşi reprezintă districtul în Camera Lorzilor. Dar cu ideile sale iacobine, puţin dispus să fie pe placul casei de Hanovra, era destul de rău privit de oamenii de stat ai Angliei; se mai adăuga şi faptul că se ţinea legat de tradiţiile strămoşilor, rezistând cu energie în faţa încălcărilor politice ale „celor din sud”.

Totuşi, lord Glenarvan nu era nici om înapoiat, nici slab de spirit, nici de o inteligenţă redusă; dar ţinând uşile comitatului larg deschise progresului, el rămânea scoţian în suflet, şi pentru gloria Scoţiei se ducea să lupte cu iahturile lui de curse la regatele Royal Thames Yacht Club.

Lordul Edward Glenarvan avea treizeci şi doi de ani; statura înaltă, trăsăturile puţin severe, privirea de o bunătate infinită, persoana-i imprimată de poezia Ţării de Sus. Era cunoscut ca viteaz până la exces, întreprinzător, cavaler, un Fergus al secolului XIX-lea, dar mai cu seamă, bun. Ar fi dat săracilor şi haina de pe el.

Lordul Glenarvan era însurat de-abia de trei luni; luase în căsătorie pe domnişoara Helena Tuffnel, fiica marelui voiajor William Tuffnel, una din numeroasele victime ale ştiinţei geografice şi ale pasiunii descoperirilor.

Miss Helena nu aparţinea unei familii nobile, dar era scoţiană, ceea ce însemna totul în ochii lordului Glenarvan; din această fată fermecătoare, curajoasă, devotată, seniorul de Luss făcuse tovarăşa vieţii sale. Într-o zi o întâlnise trăind singură, orfană, aproape fără avere, în casa tatălui ei la Kilpatrick. Înţelesese că biata fată va fi o femeie curajoasă; o luă în căsătorie. Miss Helena avea douăzeci şi doi de ani; era blondă şi cu ochi albaştri ca apa lacurilor scoţiene pe o dimineaţă frumoasă de vară. Iubirea pentru bărbatul său îi întrecea recunoştinţa. Îl iubea ca şi cum dânsa ar fi fost bogata moştenitoare şi el orfanul părăsit. Cât despre fermierii şi servitorii ei, erau gata să-şi dea viaţa pentru aceea pe care o numeau: „Milostiva doamnă din Luss”.

Lordul Glenarvan şi lady Helena trăiau fericiţi la MalcolmCastle, în mijlocul naturii superbe şi sălbatice, plimbându-se sub aleile întunecoase de castani şi de sicomori, pe malurile lacului unde răsunau încă imnurile de război din timpurile vechi, în fundul trecătorilor necultivate în care istoria Scoţiei este scrisă pe ruinele seculare. Uneori rătăceau în pădurile de mesteceni sau de molifţi, în mijlocul câmpiilor întinse, acoperite de buruieni îngălbenite; altă dată urcau culmile abrupte ale lui Ben Lomond sau alergau călare printre luncile părăsite, studiind, înţelegând, admirând, acest ţinut poetic numit „Ţara lui Rob-Roy” şi toate lacurile celebre, aşa de mult cântate de Walter Scott. Seara, pe înnoptate, când se aprindea la orizont „lanterna lui Mac Farlane”, rătăceau de-a lungul bartazenelor, veche galerie circulară, care făcea o salbă de creneluri în zidul castelului Malcolm, şi acolo, gânditori, uitaţi şi ca singuri pe lume aşezaţi pe vreo piatră izolată în liniştea naturii, sub razele palide ale lunii, pe când la poalele munţilor întunecaţi se făcea încetul cu încetul noapte, rămâneau înfăşuraţi în acest extaz limpede şi în această admiraţie intimă al cărei secret, pe pământ, îl au numai inimile iubitoare.

Astfel se petrecură primele luni ale căsniciei lor. Dar lord Glenarvan nu uita că soţia lui era fiica unui mare călător; îşi zise că lady Helena trebuia să aibă toate aspiraţiile tatălui ei şi nu se înşela. Duncan fu construit; el era destinat să ducă pe lordul şi lady Glenarvan către cele mai frumoase ţări ale lumii, pe valurile Mediteranei, până la insulele Arhipelagului. Judecaţi bucuria lady-ei Glenarvan când soţul ei îi puse la dispoziţie Duncanul. În adevăr, este oare o fericire mai mare decât aceea de a-ţi plimba iubirea către fermecătoarele ţinuturi ale Greciei şi să vezi răsărind luna de miere pe ţărmurile încântătoare ale Orientului?

Totuşi, lordul Glenarvan plecase la Londra. Doar era vorba de salvarea nenorociţilor naufragiaţi; de această absenţă, lady Helena se arăta mai mult nerăbdătoare decât tristă; a doua zi o depeşă a soţului său o făcu să spere o întoarcere grabnică; seara, o scrisoare cerea o prelungire; propunerile lordului Glenarvan întâlneau oarecare dificultăţi; a treia zi, o nouă scrisoare în care lordul Glenarvan nu-şi ascundea nemulţumirea în privinţa amiralităţii.

În această zi, lady Helena începu să fie neliniştită. Seara se găsea singură, când intendentul castelului, Mr. Halbert, veni s-o întrebe dacă voieşte să primească o fată şi un băiat, amândoi tineri, care doreau să vorbească lordului Glenarvan.

— Oameni din împrejurimi? zise lady Helena.

— Nu, doamnă, răspunse intendentul, căci nu-i cunosc. Au sosit chiar acum pe drumul de fier din Balloch şi de la Balloch la Luss au venit pe jos.

— Roagă-i să urce, Halbert, zise lady Glenarvan. Intendentul ieşi. După câteva clipe fata şi băieţelul fură introduşi în camera lady-ei Glenarvan. Erau soră şi frate; după asemănarea lor nu te puteai îndoi. Fata avea şaisprezece ani. Chipu-i frumos, puţin obosit, ochii care trebuiseră să fi plâns adesea, înfăţişarea-i resemnată dar curajoasă, portul sărac dar curat, inspirau simpatie. Ţinea de mână un băiat de doisprezece ani cu înfăţişarea mohorâtă, şi care părea să ia sub protecţia-i pe sora lui. Serios! Cine ar fi necăjit pe fată, ar fi avut de-a face cu acest omuleţ!

Sora rămase încurcată puţin găsindu-se înaintea lady-ei Helena. Aceasta se grăbi să deschidă vorba:

— Doriţi să-mi vorbiţi? zise ea încurajând cu privirea pe tânăra fată.

— Nu, răspunse băiatul cu ton hotărât, nu dumneavoastră, ci însuşi lordului Glenarvan.

— Scuzaţi, doamnă, zise atunci sora privindu-şi fratele.

— Lordul Glenarvan nu-i la castel, reluă lady Helena, dar sunt soţia lui şi dacă-l pot înlocui pe lângă dumneavoastră…

— Sunteţi lady Glenarvan? întrebă fata.

— Da, miss.

— Soţia lordului Glenarvan din MalcolmCastle, care a publicat în Times o notă cu privire la naufragiul Britanniei?

— Da, da! răspunse lady Helena cu grabă, dar dumneata?

— Eu sunt miss Grant, iar tânărul este fratele meu.

— Miss Grant, miss Grant! exclamă lady Helena, îmbiind-o aproape de dânsa; îi luă mâinile şi mângâie obrajii omuleţului.

— Doamnă, reluă fata, ce ştiţi de naufragiul tatălui meu? Trăieşte? Îl vom vedea vreodată? Vorbiţi, vă rog!

— Scumpă copilă, n-aş vrea să-ţi dau o speranţă iluzorie…

— Vorbiţi, doamnă, vorbiţi! Sunt pregătită contra durerii şi pot auzi totul.

— Scumpă copilă, cu ajutorul lui Dumnezeu s-ar putea să-ţi revezi într-o zi tatăl.

— Doamne! Doamne! exclamă miss Grant care nu-şi putu reţine lacrimile, pe când Robert acoperea cu sărutări mâinile lady-ei Glenarvan.

Când primele porniri ale acestei dureroase bucurii trecură, fata puse întrebări nenumărate; Lady Helena îi povesti istoria documentului, cum se pierduse Britannia pe coastele Patagoniei, în ce fel, după naufragiu, căpitanul şi doi marinari, singurii supravieţuitori, trebuiseră să ajungă pe continent; în fine, cum implorau ajutorul lumii întregi în documentul scris în trei limbi şi aruncat în largul oceanului.

În timpul povestirii, Robert Grant urmărea din ochi pe lady Helena; viaţa îi era suspendată de un fir de păr, imaginaţia-i de copil îi descria scenele teribile a căror victimă fusese tatăl său; îl vedea pe puntea Britanniei; îl urmărea în mijlocul valurilor; se agăţa împreună cu dânsul de stâncile coastei, se târa gâfâind pe nisip, în afară de primejdia valurilor. În mai multe rânduri, în timpul povestirii, îi scăpau de pe buze unele exclamaţii:

— Ah, tată! Bunul meu tată! strigă el, strângânduse lângă sora sa.

Cât despre miss Grant, ea asculta cu mâinile împreunate pe piept şi nu pronunţă un cuvânt până în momentul când povestirea luă sfârşit. Atunci zise:

— Ah, doamnă, dar documentul?

— Nu-l mai am, scumpa mea copilă, răspunse lady Helena.

— Nu-l mai aveţi?

— Nu, chiar în interesul tatălui vostru, el a trebuit să fie dus la Londra de lordul Glenarvan; dar v-am spus tot ce cuprindea, cuvânt cu cuvânt, şi cum am ajuns să-i regăsim adevăratul înţeles; din crâmpeiele de fraze aproape şterse, valurile au cruţat câteva cifre; din nenorocire longitudinea…

— Ne vom lipsi de dânsa! strigă băiatul.

— Da, domnule Robert, răspunse Helena surâzând, văzându-l aşa de hotărât. Aşa că, miss Grant, cele mai mici amănunte ale acestui document vă sunt cunoscute ca şi mie.

— Da, doamnă, răspunse fata, dar aş fi voit să văd scrisul tatălui meu.

— Ei bine, mâine, mâine poate lordul Glenarvan va fi înapoi. Soţul meu având cu el acest document, a voit să-l supună comisarilor Amiralităţii, ca să obţină imediata trimitere a unei corăbii în căutarea căpitanului Grant.

— E cu putinţă, doamnă? Aţi făcut aceasta pentru noi?

— Da, draga mea, şi-l aştept pe lordul Glenarvan dintr-un moment într-altul.

— Doamnă, zise tânăra fată cu un accent de profundă recunoştinţă şi cu o înflăcărare religioasă, lordul Glenarvan şi dumneavoastră, fiţi binecuvântaţi!

— Dragă copilă, răspunse lady Helena, nu merităm nici o mulţumire; oricine în locul nostru ar fi făcut la fel. Fie ca să se realizeze speranţele pe care v-am lăsat să le întrezăriţi! Până la întoarcerea lordului Glenarvan veţi locui la castel…

— Doamnă, răspunse fata, n-aş vrea să abuzez de simpatia pe care o arătaţi unor străini.

— Străini, dragă copilă? Nici fratele dumitale şi nici dumneata nu sunteţi străini în această casă şi vreau ca la sosirea sa, lordul Glenarvan să aducă la cunoştinţa copiilor căpitanului Grant ceea ce va face pentru salvarea tatălui lor.

Nu se putea refuza o propunere făcută cu atâta bunăvoinţă. A fost convenit deci, ca miss Grant şi fratele ei să aştepte la MalcolmCastle întoarcerea lordului Glenarvan.