Capitolul II. Tristan d’Acunha.

Dacă iahtul ar fi urmat linia ecuatorului, cele 196 de grade care despart Australia de America sau, pentru a zice mai bine, Capul Bernouilli de Capul Corrientes, ar fi făcut 11760 de mile geografice. Dar pe paralela 37°, aceste 196 de grade, din cauza formei globului, nu reprezintă decât 9480 de mile. De la coasta americană la Tristan d’Acunha, sunt 2100 de mile, distanţă pe care John Mangles spera să o parcurgă în zece zile, dacă vânturile de est n-ar fi întârziat mersul iahtului. Dar, către seară vântul se linişti deodată, apoi se schimbă şi Duncanul începu să plutească în voie.

Pasagerii îşi reluaseră în aceeaşi zi traiul obişnuit la bord. După apele Pacificului, se întindeau sub ochii lor apele Atlanticului. Elementele naturii îşi uneau acum sforţările pentru a-i ocroti. Oceanul era liniştit, vântul sufla în direcţia favorabilă.

Oamenii aşteptau cu încredere coasta australiană. Vorbeau de căpitanul Grant, ca şi cum iahtul s-ar fi dus să-l ia dintr-un anumit port. Cabina lui şi locurile celor doi tovarăşi ai săi erau pregătite. Lui Mary Grant îi plăcea s-o aranjeze şi s-o înfrumuseţeze cu mâinile ei. Ea îi fusese cedată de domnul Olbinett, care împărţea acum odaia doamnei Olbinett. Această cabină se învecina cu celebrul număr şase, reţinut la bordul Scotiei de Jacques Paganel.

Savantul geograf stătea închis acolo aproape totdeauna. Lucra de dimineaţă până seara la lucrarea intitulată: Sublimele impresii ale unui geograf în pampasul din Argentina. Îl auzeau încercându-şi cu o voce emoţionată elegantele fraze înainte de a le încredinţa albelor pagini ale caietului şi, de mai multe ori, infidel lui Clio, muza istoriei, invoca entuziasmul nemărginit pe divina Caliope, care prezidează marile lucrări epice.

Paganel, dealtfel, nu se ascundea. Castele fiice ale lui Apollo părăseau bucuroase, pentru dânsul, vârfurile Parnasului sau Heliconului. Lady Helena îi făcea complimente sincere. Maiorul îl felicita.

— Dar, mai ales, adăuga el, cu băgare de scamă, fără distracţii dragul meu Paganel; iar dacă, din întâmplare, îţi vine fantezia de a învăţa australiana, să n-o studiezi într-o gramatică chineză!

Lucrurile mergeau, deci, perfect pe bord. Lordul şi Helena Glenarvan observau cu interes pe John Mangles şi Mary Grant. Nu aveau nimic de obiectat şi hotărât, deoarece John nu vorbea, era mai bine să îi lase în pace.

— Ce va gândi căpitanul Grant? zise într-o zi Glenarvan lady-ei Helena.

— Va gândi că John e demn de Mary, scumpul meu Edward şi nu se va înşela.

În acest timp, iahtul se îndrepta repede către ţintă. Cinci zile după ce pierduseră din vedere Capul Corrientes, la 16 noiembrie, simţiră vânturi bune de vest, aceleaşi care ajutau mult corăbiile ce trec capul african contra vânturilor regulate de sud-est. Duncanul îşi întinse pânzele şi pluti cu o iuţeală cutezătoare. Elicea abia mişca apele tăiate de proră.

A doua zi, oceanul se acoperi cu imense plante de apă. S-ar fi zis că-i un lac uriaş format de sfărâmăturile de copaci şi de plante smulse de pe continentele învecinate. Comandantul Maury a atras în mod deosebit atenţia navigatorilor asupra lor. Duncanul părea că alunecă pe-o livadă întinsă; mersul său fu oarecum stânjenit.

După douăzeci şi patru de ore, în zorii zilei, vocea matelotului de pe catarg se auzi strigând: „Pământ!”

— În ce direcţie? întrebă Tom Austin care era de cart.

— În faţă, răspunse matelotul.

La acest strigăt totdeauna emoţionant, puntea iahtului se populă deodată. Îndată a fost scos de sub punte un telescop. Paganel apăru. Savantul îndreptă instrumentul în direcţia arătată şi nu văzu nimic.

— Uită-te în nori, îi zise John Mangles.

— Întradevăr, răspunse Paganel, s-ar zice că-i un fel de pisc aproape invizibil.

— E insula Tristan d’Acunha, reluă John Mangles.

— Atunci, dacă am memorie bună, replică savantul, trebuie să fim la optzeci de mile, căci piscul Tristan, înalt de şapte mii de picioare, e vizibil de la această distanţă.

— Tocmai, răspunse căpitanul John.

Câteva ore mai târziu, grupul de insule, foarte înalte şi râpoase, era perfect vizibil în zare. Creştetul conic al lui Tristan se desfăcea în negru pe fondul strălucitor al cerului, împestriţat în întregime de razele soarelui ce răsărea. Îndată, insula principală se despărţea de masa stâncoasă, în vârful unui triunghi înclinat către nord-est.

Tristan d’Acunha e aşezată la 37°8’ latitudine australă, şi 10”44’ longitudine, la vest de meridianul Greenwich. La 18 mile spre sudvest, Insula Pustie, şi la 10 mile spre sud-est, Insula Privighetorii, completează micul grup în această parte a Atlanticului. Către amiază fixară cele două semne principale care servesc marinarilor drept punct de recunoaştere, la un unghi al insulei Pustii: o stâncă ce înfăţişează exact o barcă veche cu pânze, iar la capul de nord al Insulei Privighetorii, două insule asemănătoare unui fort în ruină. La ora trei, Duncanul ajunse în golful Falmouth din Tristan d’Acunha, pe care Capul Help sau al Bunului Ajutor îl apără contra vânturilor de vest. Acolo zăceau câteva baleniere întrebuinţate la pescuitul focilor şi a altor vietăţi marine.

John Mangles căută un loc bun de ancorat, căci aceste rade sunt foarte periculoase din cauza vijeliilor în nordvest şi din nord. Chiar în acest loc, bricul englez Julia s-a pierdut cu oameni şi lucruri în 1829. Duncanul se apropie la o jumătate de milă de ţărm şi ancoră la 30 de metri de stânci. Îndată, pasagere şi pasageri se îmbarcară în barca mare şi coborâră pe un strat de nisip fin şi negru.

Capitala întregului grup de insule Tristan d’Acunha, este de fapt un sătuleţ aşezat în fundul golfului, pe un râu zgomotos. Erau acolo vreo 50 de case destup de curate, aşezate cu regularitatea geometrică a arhitecturii engleze. Înapoia acestui oraş în miniatură se întindeau 1500 de hectare de câmp, mărginite de imense ridicături de lavă; deasupra acestui platou, creştetul conic se ridica la o înălţime de 7000 picioare.

Lord Glenarvan fu primit de un guvernator care depindea administrativ de Colonia engleză a Capului. Se informă îndată de Harry Grant şi de Britannia, nume cu totul necunoscute prin partea locului. Insulele Tristan d’Acunha nu sunt în drumul corăbiilor şi sunt prin urmare puţin frecventate. De la faimosul naufragiu al lui Blendon Hall, care s-a izbit în 1821 de stâncile Insulei Pustii, două vase se mai loviseră de insula principală: Primauguet în 1845 şi velierul american cu trei catarge, Philadelphia în 1857.

Statistica pierderilor maritime se mărginea la aceste trei catastrofe.

Glenarvan nu se aşteptă să găsească informaţii mai exacte şi nu ceru lămuriri guvernatorului decât pentru a nu avea nimic să-şi reproşeze. El trimise chiar personalul bordului să facă înconjurul insulei a cărui circumferinţă este de cel mult şaptesprezece mile. Londra sau Parisul n-ar încăpea într-însa, chiar dacă ar fi de trei ori mai mare.

Pasagerii Duncanului cutreierară prin sat şi pe coastele vecine. Populaţia Tristan d’Acunhei nu se ridică nici la 500 de locuitori. Aceştia sunt englezi şi americani, însuraţi cu negrese şi cu hotentote din Colonia Capului, care lasă oarecum de dorit în privinţa aspectului fizic. Copiii acestor căsnicii eterogene prezentau un amestec neplăcut al vigurozităţii saxone şi al negrului african.

Această plimbare de turişti, fericiţi de a simţi sub picioarele lor uscatul, se prelungi pe ţărmurile pe care se termină marea întindere necultivată; în orice altă parte, coasta e făcută din râpe de lavă, tăiate de sus în jos şi aride. Aici albatroşii şi pinguinii se numără cu sutele de mii.

Vizitatorii, după ce examinaseră stâncile, coborâră din nou la şes; izvoare vii şi numeroase, alimentate de zăpezile veşnice, murmurau ici şi colo; tufişuri verzi în care ochiul număra aproape tot atâtea vrăbii cât şi flori, înveseleau pământul; un singur copac, un fel de filic înalt de 20 de picioare şi „tusseh”, plantă arondinacee, uriaşă, cu trunchiul lemnos, ieşeau din păşunea înverzită; o acenă cu trunchiul ca viţa de vie, lomari puternici cu filamente încâlcite, câteva plante cu tulpina lemnoasă, ancerine ale căror parfumuri încărcau vântul cu mirosuri pătrunzătoare, muşchi, ţeline sălbatice şi ferigi formau o floră îmbelşugată. Se simţea că o primăvară veşnică îşi revărsa darurile pe această insulă privilegiată. Paganel susţinu cu entuziasmului obişnuit că aici era faimoasa Ogygia cântată de Fenelon. El propuse lady-ei Glenarvan să caute o grotă, asemenea iubitoarei Calypso{38}şi nu ceru altă întrebuinţare pentru sine însuşi, decât să fie „una din nimfele care o serveau”.

Astfel, vorbind şi admirând, pasagerii se întoarseră pe iaht către amurg; în împrejurimile satului, păşteau turme de boi şi oi; câmpurile de grâu, de porumb şi de zarzavaturi cultivate de patruzeci de ani, îşi desfăşurau bogăţiile naturale până în străzile capitalei.

Această călătorie de circumnavigaţie nu dădu, deci, alt rezultat decât de a şterge definitiv insula Tristan din programul cercetărilor lor.

Duncanul putea deci să părăsească grupul insulelor africane şi să-şi continue drumul spre vest. Nu plecă însă în aceeaşi seară, pentru că Glenarvan dădu voie echipajului său să vâneze nenumărate foci, care, sub numele de vaci, lei, urşi şi elefanţi marini, umplu ţărmurile golfului Falmouth. Altădată, balenelor le plăcea să stea în apele insulei; dar atât le-au urmărit şi le-au prins pescarii încât cu greu se mai putea da de urma lor. Amfibiile, din contră, se întâlneau cu miile. Echipajul iahtului se hotărî să întrebuinţeze noaptea vânând, iar ziua următoare pentru a face o provizie bogată de ulei. Plecarea Duncanului a fost amânată pentru a treia zi, 20 noiembrie.

În timpul cinei, Paganel dădu câteva amănunte asupra insulelor Tristan, care interesară pe auditoriu. Ei aflară că acest grup, descoperit în 1506 de portughezul Tristan d’Acunha, unul din tovarăşii lui Albuquerque{39}, rămase neexplorat mai mult de un secol. Aceste insule treceau, nu fără dreptate, drept cuiburi de furtuni şi n-aveau o reputaţie mai bună ca Bermudele. Erau deci ocolite şi niciodată nu se oprea vreo corabie acolo care să nu fi fost aruncată fără voia ei de uraganele Atlanticului.

În 1697, se opriră pe aceste insule trei bastimente olandeze ale Companiei Indiilor, fixându-le limitele şi lăsând marelui astronom Halley grija de a revedea calculele lor în anul 1700. De la 1712 la 1767, câţiva navigatori francezi le recunoscură şi mai ales La Pérouse, pe care instrucţiile sale îl conduseră acolo în timpul celebrei călătorii din 1785.

Aceste insule, aşa de puţin vizitate până atunci, rămăseseră pustii, când, în 1811, un american, Jonathan Lambert, întreprinse colonizarea lor. El şi doi tovarăşi ancorară acolo în luna ianuarie şi-şi făcură cu mult curaj meseria de coloni. Guvernatorul englez din Capul Bunei Speranţe aflând că prosperau, le oferi protectoratul Angliei. Jonathan primi şi înălţă pe coliba sa pavilionul Britanic. Părea că trebuia să domnească în linişte peste „popoarele sale”, compuse dintr-un italian bătrân şi dintr-un mulatru portughez, când, într-o zi, într-o recunoaştere a ţărmurilor regatului său, se înecă sau a fost înecat, nu se ştie prea bine. Veni şi anul 1816. Napoleon a fost închis la Sfânta Elena şi, pentru a-l păzi mai bine, Anglia a stabilit o garnizoană în insula Ascension şi alta la Tristan d’Acunha. Garnizoana din Tristan consta dintr-o companie de artilerie a Capului şi un detaşament de hotentoţi. Ea rămase acolo până la 1821 şi la moartea prizonierului Sfintei Elena a fost repatriată la Cap.

— Un singur european, adăugă Paganel, un caporal, un scoţian.

— Ah! Un scoţian! zise maiorul, pe care compatrioţii săi îl interesau totdeauna, în mod deosebit.

— El se numea William Glass, răspunse Paganel, şi rămase în insulă cu soţia sa şi cu doi hotentoţi. Doi englezi, un matelot şi un pescar de pe Tamisa, exdragon în armata argentiniană, se uniră cu scoţianul şi, în sfârşit, în 1821, unul dintre naufragiaţii lui Blendon Hall, însoţit de tânăra sa soţie, găsi refugiu în insula Tristan. Astfel, în 1821, insula număra şase bărbaţi şi două femei. În 1829, ea avu până la şapte bărbaţi, şase femei şi patruzeci de copii. În 1835, cifra se ridica la patruzeci şi mai apoi a fost triplată.

— Aşa încep naţiunile, zise Glenarvan.

— Voi adăuga, reluă Paganel, pentru a completa istoricul insulei Tristan d’Acunha, că această insulă îmi pare să merite ca şi Juan Fernandez, numele de insula Robinsonilor. Întradevăr, dacă doi marinari au fost părăsiţi pe rând la Juan Fernandez, doi savanţi trebuiau să fie la Tristan d’Acunha. În anul 1793, unul din compatrioţii mei, naturalistul Aubert DupetitThomas, târât de focul colectării de plante, s-a pierdut, şi nu a putut ajunge bastimentul decât în momentul în care căpitanul a ridicat ancora. În 1824, unul din compatrioţii dumitale, dragul meu Glenarvan, un desenator abil, Auguste Earle, a rămas părăsit în insulă timp de opt luni. Căpitanul său, uitând că era pe pământ, pornise spre Capul Bunei Speranţe.

— Iată ce înseamnă să fii un căpitan distrat, răspunse maiorul. Era, fără îndoială, una dintre rudele dumitale, Paganel!

— Dacă nu era, ar fi meritat să fie! Răspunsul geografului termină convorbirea.

În timpul nopţii, echipajul Duncanului a vânat vreo cincizeci de foci mari. După ce autorizase vânătoarea, Glenarvan nu putea interzice câştigul. Ziua următoare a fost deci, întrebuinţată pentru strângerea uleiului şi prepararea pieilor acestor preţioase amfibii. Fireşte, pasagerii îşi întrebuinţară această a doua zi de popas, ca să facă o nouă excursie în insulă, Glenarvan şi maiorul îşi luară puştile pentru a încerca vânatul insulei. În timpul plimbării, înaintară până la picioarele muntelui pe un pământ semănat cu sfărâmăturile descompuse de zgură, de lavă poroasă şi neagră, şi cu toate rămăşiţele vulcanice. Picioarele muntelui ieşeau dintr-un haos de stânci care se clătinau. Era greu să te înşeli asupra naturii enormului con şi căpitanul englez, Carmichael, avusese dreptate spunând că e un vulcan stins.

Vânătorii zăriră câţiva mistreţi. Unul din ei căzu lovit de glonţul maiorului. Glenarvan se mulţumi să doboare mai multe perechi de potârnichi negre, din care bucătarul avea să facă o tocană excelentă. În vârful platourilor ridicate au fost zărite numeroase capre. Cât despre pisicile sălbatice, mândre, îndrăzneţe şi puternice ele mişunau pretutindeni.

La ora opt, toată lumea era întoarsă la bord, iar noaptea Duncanul părăsea insula Tristan d’Acunha.