Capitolul III. Insula Amsterdam.

Intenţia lui John Mangles era de a se duce să se aprovizioneze cu cărbuni la Capul Bunei Speranţe. Trebui deci să se depărteze puţin de paralela treizeci şi şapte şi să urce cu două grade spre nord. Duncanul se găsea dedesubtul zonei vânturilor alizee şi întâlni vânturi puternice de apus foarte favorabile mersului său{40}. În mai puţin de şase zile, trecu cele 1300 mile care despart Tristan d’Acunha de capul african.

La 24 noiembrie, la ora trei noaptea, ajunseră la muntele Mesei şi puţin mai târziu John semnală muntele Semnalelor de la intrarea golfului. La ora opt ancoră în portul Cape-Town.

Paganel, în calitatea lui de membru al Societăţii de Geografie, ştia că extremitatea Africii a fost semnalată pentru prima oară în 1486 de amiralul portughez Bartolomeu Diaz şi explorată abia în 1497 de celebrul Vasco da Gama. Şi cum n-ar fi ştiut-o Paganel, deoarece Camoens cânta în Lusiadele lui gloria marelui navigator? Dar în această privinţă, el făcu o observaţie curioasă: dacă Diaz, în 1486, şase ani înainte de prima călătorie a lui Cristofor Columb, ar fi trecut Capul Bunei Speranţe, descoperirea Americii ar fi putut fi întârziată la infinit. Întradevăr, drumul Capului era cel mai scurt şi cel mai drept pentru a merge în Indiile Orientale. Adâncindu-se către apus, ce căuta marele marinar genovez, dacă nu să scurteze călătoria în Ţara mirodeniilor? Deci, Capul odată trecut, expediţia lui rămânea fără ţintă şi probabil că n-ar mai fi întreprins-o.

Oraşul Cap, aşezat în fundul golfului Cap, a fost întemeiat în 1652 de olandezul Van Riebeck. Aceasta era capitala unei colonii importante, care a devenit negreşit engleză după tratatele din 1815. Nu aveau de cheltuit pentru plimbare decât douăsprezece ore, căci o zi îi ajungea căpitanului John ca să-şi reînnoiască proviziile. Voia să plece pe 26, de dimineaţă.

Nici nu trebuia mai mult, dealtfel, pentru a parcurge căsuţele regulate ale acestei table de şah care se numeşte Cape-Town, pe care 30000 de locuitori, unii albi şi alţii negri, joacă rolurile de regi, regine, cavaleri, pioni şi poate şi de nebuni. Aşa, cel puţin, se exprimă Paganel. După ce au văzut castelul care se ridică în partea de sud-est a oraşului, casa şi grădina guvernatorului, bursa, muzeul, crucea de piatră aşezate de Bartolomeu Diaz în timpul descoperirii sale şi după ce au băut un pahar de Pontai, prima producţie a vinurilor din Constance, nu rămânea decât să plece, ceea ce făcură călătorii a doua zi, la răsăritul soarelui. Duncanul îşi întinse pânzele şi după câteva ore trecea faimosul Cap al Furtunilor, căruia optimistul rege al Portugaliei, Ioan al II-lea, îi dădu foarte neîndemânatic numele de Bună Speranţă.

De trecut 2900 de mile între Cap şi insula Amsterdam, pe o mare liniştită şi sub un vânt prielnic, era o chestiune de vreo zece zile. Navigatorii, mai favorizaţi decât călătorii din pampas, nu aveau să se plângă de elementele naturii. Aerul şi apa, unite contra lor pe uscat, se uneau acum pentru a-i împinge tot înainte.

— Ah! Marea! Marea! repeta Paganel, acesta e câmpul adevărat pe care se exercită forţele umane şi vasul e adevăratul vehicul al civilizaţiei! Gândiţi-vă, prieteni. Dacă globul n-ar fi fost decât un continent imens, nu s-ar cunoaşte încă nici a noua parte din el în secolul al XIX-lea! Uitaţi-vă ce se petrece în interiorul marilor întinderi. În stepele Siberiei, în câmpiile Asiei Centrale, în pustiurile Africii, în păşunile Americii, în întinsele ţinuturi ale Australiei, în pustietăţile îngheţate ale polilor, omul abia îndrăzneşte să se aventureze; cel mai îndrăzneţ dă înapoi, cel mai curajos sucombă. Nu se poate trece. Mijloacele de transport sunt neîndestulătoare. Căldura, bolile, sălbăticia indigenilor, formează atâtea obstacole de neîntrecut. Douăzeci de mile de pustiu despart oamenii mai mult decât 500 de mile de ocean! De la o coastă la alta eşti vecin; dacă te desparte o pădure, străin! Anglia se mărgineşte cu Australia pe când Egiptul, de exemplu, pare să fie la milioane de leghe de Senegal iar Pekinul la antipodul Petersburgului! Marea se străbate astăzi mai uşor decât cea mai mică Sahară şi, graţie ei, cum a spus foarte drept un savant american, maiorul Maury, s-a stabilit o rudenie universală între toate părţile lumii.

Paganel vorbea cu căldură şi nici maiorul nu găsi ceva de obiectat. Dacă, pentru a-l regăsi pe Harry Grant, ar fi trebuit să urmeze linia paralelei treizeci şi şapte pe un continent, întreprinderea n-ar fi putut fi încercată; dar marea era acolo pentru a-i duce pe curajoşii cercetători de la un loc la altul. La 6 decembrie, în zorii zilei, ieşi din sânul valurilor ei o nouă fâşie de teren.

Era insula Amsterdam, aşezată la 37°47’ latitudine şi 77°24’, de longitudine, al cărei con, pe un timp senin, e vizibil de la cincizeci de mile. La ora opt, forma sa, neprecizată încă, reproducea destul de exact înfăţişarea Tenerifei.

— Prin urmare, zise Glenarvan, ea seamănă cu Tristan d’Acunha.

— Foarte drept, răspunse Paganel, după axioma geometrografică: două insule asemănătoare cu a treia, seamănă între ele. Voi adăuga că, la fel cu Tristan d’Acunha, insula Amsterdam este şi a fost, de asemenea, bogată în foci şi în Robinsoni.

— Sunt deci peste tot Robinsoni? întrebă lady Helena.

— Pe legea mea, doamnă, răspunse Paganel, cunosc puţine insule care să nu fi avut aventura lor de acest fel; întâmplarea realizase cu mult înaintea lui, romanul nemuritorului dumneavoastră compatriot Daniel Defoe.

— Domnule Paganel, zise Mary Grant, îmi daţi voie să vă pun o întrebare?

— Două, scumpa mea miss şi mă oblig să răspund la ele.

— Ei bine, reluă fata, vă temeţi mult la gândul de a rămâne părăsit pe o insulă pustie?

— Eu? strigă Paganel.

— Hai, prietene, zise maiorul, n-ai să mărturiseşti că aceasta e cea mai vie dorinţă a dumitale!

— Nu pretind asta, replică geograful, dar în sfârşit, aventura nu prea mi-ar displăcea. Mi-aş reface o viaţă nouă. Aş vâna, aş pescui, aş alege locuinţă iarna într-o grotă şi vara pe un copac; aş avea magazii pentru recoltele mele; în sfârşit mi-aş coloniza insula.

— Cu dumneata singur?

— Cu mine singur, dacă ar trebui. Dealtfel, eşti vreodată singur pe lume? Nu-ţi poţi alege prieteni în rasa animală? Să domesticeşti o căprioară tânără, un papagal guraliv, o maimuţă îndemânatică? Şi dacă întâmplarea îţi trimite un tovarăş, precum credinciosul Vineri {41}, ce trebuie mai mult pentru a fi fericit? Doi prieteni pe-o stâncă, iată fericirea! Presupuneţi-l pe maior şi pe mine…

— Mulţumesc, răspunse maiorul, n-am nici un gust pentru rolurile lui Robinson şi le-aş juca foarte rău.

— Dragă domnule Paganel, răspunse lady Helena, cred că realitatea e cu totul alta. Dumneata nu te gândeşti decât la aceşti Robinsoni imaginari, aruncaţi cu grijă într-o insulă bine aleasă şi cu care natura se poartă ca şi cu nişte copii răsfăţaţi! Dumneata nu vezi decât partea frumoasă a lucrurilor!

— Cum, doamnă, nu credeţi că s-ar putea să fiu fericit pe-o insulă pustie?

— Nu cred. Omul e făcut pentru societate, nu pentru singurătate. Singurătatea nu poate să producă decât disperare. Aceasta-i o chestiune de timp. Ca la început, grijile vieţii materiale, nevoile existenţei să-l distreze pe nenorocitul abia scăpat din valuri, ca nevoile prezentului să-i ascundă ameninţările viitorului, se poate! Dar pe urmă când se simte singur, departe de semenii săi, fără speranţe de a-şi revedea ţara şi pe cei pe care-i iubeşte, ce trebuie să gândească, ce trebuie să sufere dânsul? Insula lui e lumea. Toată omenirea se închide într-însul şi când vine moartea, moarte îngrozitoare în această părăsire, el e acolo ca ultimul om în ultima zi a lumii. Crede-mă, domnule Paganel, e mai bine să nu fii în asemenea situaţie.

Paganel a fost nevoit să primească, nu fără păreri de rău, argumentele lady-ei Helena şi convorbirea se prelungi astfel asupra avantajelor şi neplăcerilor singurătăţii, până în momentul în care Duncanul ancoră la o milă de ţărmul insulei Amsterdam. Acest grup izolat în Oceanul Indian este format din două insule distincte aşezate aproape la treizeci şi trei de mile una de alta, pe meridianul peninsulei indiene; la nord e insula Amsterdam sau Sfântul Petru, la sud, insula Sfântul Paul; dar e bine de spus că ele au fost adesea confundate de geografi şi de navigatori.

Aceste insule au fost descoperite în decembrie 1766 de olandezul Vlaming, apoi recunoscute de Entrecasteaux pe care-l duceau atunci vasele L’Espérance şi La Recherche în căutarea lui La Pérouse. De la această călătorie datează confuzia celor două insule. Marinarul Barrow, Beautemps-Beaupré în atlasul lui Entrecasteaux, apoi Horsburg, Pinkerton şi alţi geografi au descris mereu insula Sfântul Petru în loc de insula Sfântul Paul şi reciproc. În 1858, ofiţerii fregatei austriace Novara, în călătoria ei în jurul pământului au evitat să comită această greşeală, pe care Paganel ţinea s-o rectifice în mod deosebit.

Insula Sfântul-Paul, aşezată în sudul insulei Amsterdam, nu-i decât o insuliţă nelocuită, formată dintr-un munte conic care trebuie să fie un vulcan vechi. Insula Amsterdam, spre care şalupa conducea pe pasagerii Duncanului, poate să aibă însă o rază de 12 mile. Este locuită de câţiva exilaţi de bunăvoie care s-au obişnuit cu această existenţă tristă. Ei sunt păzitorii pescăriei, care aparţine ca şi insula, unui oarecare domn Otovan, negustor din insula Réunion. Acest suveran, nerecunoscut încă de marile puteri europene, are acolo un venit de 75 până la 80.000 de franci, pescuind, sărând şi trimiţând un „chelodactylus” cunoscut sub numele de morun de mare.

Dealtfel, insula Amsterdam era destinată să devină şi să rămână franceză. Întradevăr, ea a aparţinut de la început, prin dreptul primului ocupant, demnului Camin, armator din Saint-Denis din Bourbon; apoi a fost cedată, în virtutea unui oarecare contract internaţional, unui polonez care o cultivă cu ajutorul unor sclavi din Madagascar. Cine zice polonez zice francez, în aşa fel încât din poloneză insula redeveni franceză în mâinile domnului Otovan.

Când Duncanul acosta, la 6 decembrie 1864, populaţia sa se ridica la trei locuitori, un francez şi doi mulatri, toţi trei funcţionari ai negustorului proprietar. Paganel putu deci să strângă mâna unui compatriot în persoana respectabilului domn Viot, atunci foarte bătrân. Acesta făcu cu multă politeţe onorurile insulei. Era o zi fericită, aceea în care primea nişte străini amabili. Sfântul Petru nu-i frecventată decât de pescari de foci şi de balene rare, oameni, de obicei, foarte grosolani. Domnul Viot prezentă pe cei doi supuşi ai săi mulatri; ei formau întreaga populaţie vie a insulei, împreună cu câţiva mistreţi retraşi în interior şi cu mai multe mii de pinguini. Căsuţa în care locuiau cei trei insulari era aşezată în fundul unui port natural din sudvest format din prăbuşirea unei părţi a muntelui.

Mult mai înainte de domnia lui Otovan I, insula Sfântul Petru servi de adăpost unor naufragiaţi. Paganel interesă mult pe auditorul său începându-şi prima povestire prin aceste cuvinte: Istoria celor doi scoţieni părăsiţi pe insula Amsterdam.

Era în 1827. Corabia engleză Palmira, trecând prin faţa insulei, zări un fum care se destrăma în aer. Căpitanul se apropie de ţărm şi văzu îndată doi oameni făcând semne disperate. Trimise la ţărm barca sa, care îl luă pe Jacques Paine, un flăcău de douăzeci şi de ani, şi pe Robert Proudfoot, în vârstă de patruzeci şi opt de ani. Aceşti doi nenorociţi erau de nerecunoscut. De un an şi opt luni, aproape fără mâncare, aproape fără apă dulce, trăind din scoici, pescuind cu un cui îndoit, prinzând din timp în timp, din fugă, vreun pui de mistreţ, stând uneori şi câte trei zile fără a mânca, veghind ca nişte vestale lângă un foc aprins cu ultima lor bucăţică de iască, nelăsându-l niciodată să se stingă şi luându-l cu dânşii în excursii ca pe un lucru de cel mai mare preţ, trăiră astfel în mizerii, în lipsuri, în suferinţe. Paine şi Proudfoot fuseseră debarcaţi în insulă de o corăbioară cu două catarge care pescuia foci. După obiceiul pescarilor, ei trebuiau să se aprovizioneze timp de o lună cu piei şi ulei aşteptând întoarcerea goeletei. Goeleta nu mai veni. Cinci luni după aceea, vasul Hope, care se ducea la Van Diemen, se opri în faţa insulei, dar căpitanul, printr-unul din acele capricii barbare pe care nimic nu le explică, a refuzat primirea celor doi scoţieni; el plecă fără a le lăsa nici un pesmet, nici o scăpărătoare şi desigur că cei doi nenorociţi ar fi fost morţi după puţin timp, dacă Palmira nu i-ar fi luat Ia bordul ei.

A doua aventură pe care o menţionează istoria insulei Amsterdam, dacă o asemenea stâncă poate să aibă o istorie – e aceea a căpitanului Peron, de astă dată un francez. Această aventură, dealtfel, începe ca aceea a celor doi scoţieni şi se isprăveşte tot aşa: o oprire de bunăvoie în insulă, o corabie care nu se mai întoarce şi o corabie străină pe care întâmplarea vânturilor o aduce după patruzeci de luni de părăsire. Numai că o dramă sângeroasă a caracterizat şederea căpitanului Peron, şi a oferit puncte curioase de asemănare cu evenimentele imaginare care-l aşteptau la întoarcerea sa în insulă pe eroul lui Daniel Defoe.

Căpitanul Peron debarcase cu patru mateloţi, doi englezi şi doi francezi; el trebuia, timp de cincisprezece luni, să vâneze lei marini. Vânătoarea a fost bogată, dar când cele cincisprezece luni trecură, corabia nu mai veni; relaţiile internaţionale de veniră anevoioase. Cei doi englezi se revoltară contra căpitanului Peron care ar fi fost ucis în mâinile lor, fără ajutorul compatrioţilor săi. Începând din acel moment, cele două părţi se pândeau zi şi noapte; armaţi necontenit, când învingători, când învinşi, rând pe rând, au dus o existenţă groaznică de mizerie şi de nelinişti. Şi, desigur, una ar fi sfârşit prin a o nimici pe cealaltă, dacă o corabie engleză nu i-ar fi repatriat pe aceşti nenorociţi pe care o nenorocită chestiune de naţionalitate îi despărţea pe-o stâncă a Oceanului Indian.

Astfel au decurs aceste aventuri. De două ori insula Amsterdam deveni patria marinarilor părăsiţi, pe care Providenţa i-a scăpat de două ori de nenorocire şi moarte. Dar, de atunci nici o corabie nu se mai rătăci pe coaste. Un naufragiu i-ar fi aruncat epavele pe plajă; naufragiaţii ar fi venit la pescăriile domnului Viot. Bătrânul locuia în insulă de mulţi ani şi niciodată nu i se oferi ocazia de a-şi exercita ospitalitatea faţa de victimele mării. Nu ştia nimic de Britannia şi de căpitanul Grant. Nici insula Amsterdam, nici insula Sfântul Paul pe care balenierele şi pescarii le vizitau adesea, nu au fost teatrul acestei catastrofe.

Glenarvan nu a fost nici surprins, nici întristat de răspunsul său. Tovarăşii săi şi dânsul, în aceste diferite opriri, îl căutau pe căpitanul Grant unde nu era, şi nu unde era. Voiau să-i constate lipsa în aceste diferite puncte ale paralelei, iată totul. Plecarea Duncanului fu deci hotărâtă pentru a doua zi.

Până seara, pasagerii vizitară insula, a cărei înfăţişare e foarte atrăgătoare. Dar fauna şi flora ei nar fi putut constitui însă obiectul celui mai prolix dintre naturalişti. Ordinul patrupedelor, păsărilor, peştilor şi cetaceelor nu cuprindea decât câţiva mistreţi sălbatici, nişte pescăruşi „ai zăpezi”, albatroşi, bibani şi foci. Apele termale şi izvoarele feruginoase scăpau ici şi colo din lava negricioasă, şi-şi plimbau vaporii lor deşi deasupra solului vulcanic. Unele din aceste izvoare erau la o temperatură foarte înaltă. John Mangles a cufundat în apa acestor izvoare un termometru Fahrenheit care arătă optzeci de grade. Peştii prinşi în mare, la câţiva paşi de acolo, fierbeau în cinci minute în aceste ape aproape clocotinde; ceea ce-l hotărî pe Paganel să nu se scalde în ele.

Către seară, după o plimbare bună, Glenarvan îşi luă rămas bun de la bunul domn Viot. Fiecare îi ură toată fericirea posibilă pe insula aceea pustie. În schimb bătrânul făcu urări pentru succesul expediţiei.