Capitolul XXII. Eden.

Nu trebuiau să deznădăjduiască. Dacă podul Kemple-Pier era distrus, trebuiau să treacă Snowy cu orice preţ şi să întreacă banda lui Ben Joyce pe ţărmurile lui Twofold Bay. Aşa că nu pierdură timpul în cuvinte zadarnice şi a doua zi, 16 ianuarie, John Mangles şi Glenarvan se duseră să observe râul, pentru a organiza trecerea.

Apele tumultuoase şi umflate de ploi nu coborau. Ele se învârteau cu o furie de nedescris. A le înfrunta însemna să-ţi rişti viaţa. Glenarvan, cu braţele încrucişate, având capul plecat, rămânea nemişcat.

— Vreţi să încerc să ajung la celălalt ţărm, înot? zise John Mangles.

— Nu John, răspunse Glenarvan, reţinând pe îndrăzneţul tânăr, aşteaptă.

Şi amândoi se întoarseră în tabără. Ziua se petrecu în cea mai mare nelinişte. De zece ori, Glenarvan se întoarse la Snowy. Căuta să combine vreun plan îndrăzneţ pentru a-l trece. Dar în zadar. Un torent de lavă dacă ar fi curs între ţărmurile sale, n-ar fi fost mai grozav.

În timpul acestor lungi ore pierdute, lady Helena, sfătuită de maior, ajuta pe Mulrady cu îngrijirile cele mai atente. Matelotul se simţea revenind la viaţă. Mac Nabbs îndrăznea să afirme că nici un organ principal nu îi fusese vătămat. Pierderea sângelui ajungea să explice slăbiciunea bolnavului. Astfel, rana sa închisă, hemoragia oprită, nu mai aştepta decât de la timp şi odihnă completa vindecare. Lady Helena ceruse ca dânsul să ocupe primul compartiment al căruţei. Cea mai mare grijă a lui Mulrady era de a crede că scăparea sa putea să-l întârzie pe Glenarvan şi trebui să i se promită că-l vor lăsa în tabără în paza lui Wilson, dacă trecerea lui Snowy ar fi devenit cu putinţă.

Din nenorocire, această trecere nu a fost posibilă nici în acea zi, nici a doua zi, 17 ianuarie. Văzându-se oprit, Glenarvan dispera. Lady Helena şi maiorul încercau, în zadar, să-l liniştească, să-l încurajeze. Dar cum să-l liniştească, dacă în acel moment poate, Ben Joyce era la bordul iahtului? Când Duncanul, ridicând ancorele, se grăbea să ajungă pe acea coastă funestă şi când fiecare oră îl apropia de ea?!

John Mangles resimţea în inima sa toate neliniştile lui Glenarvan. Voind cu orice preţ să învingă obstacolul, el construi o plută cu mari bucăţi de scoarţă de gumieri. Aceste plăci, foarte uşoare, erau legate cu scânduri şi formau un vas destul de fragil. Căpitanul şi matelotul încercară plăpânda plută în timpul zilei de 18 ianuarie. Făcură tot ce puteau dibăcia, puterea şi curajul. Dar abia era mânată în curent şi ea se răsturnă; erau să plătească scump, cu viaţa, temerara expediţie. Pluta, târâtă în vâltoare, dispăru. John Mangles şi Wilson nu făcuseră nici cincisprezece metri pe acest râu umflat de ploi şi de topirea zăpezilor, care măsura o lăţime de o milă.

Zilele de 19 şi 20 ianuarie trecură în această situaţie. Maiorul şi Glenarvan se duseră cinci mile în susul lui Snowy fără a găsi un vad. Peste tot aceeaşi furie a apelor, aceeaşi iuţeală năvalnică. Tot povârnişul meridional al Alpilor australieni îşi vărsa în această mică albie imensele lichide.

Trebuiau să renunţe la speranţa de a salva Duncanul. Cinci zile se scurseră de la plecarea lui Ben Joyce. Iahtul trebuia să fie în acest moment pe coastă, în mâna bandiţilor.

Totuşi, era imposibil ca această stare să se prelungească. Creşterile temporare se epuizează repede, în raport cu violenţa lor. Întradevăr, Paganel constată, în ziua de 21, că apele începeau să scadă. Comunică lui Glenarvan rezultatul observaţiilor sale.

— Ce importanţă mai au acum? răspunse Glenarvan, e prea târziu!

— Acesta nu-i un motiv pentru a ne prelungi şederea aici, replică maiorul.

— Întradevăr, răspunse John Mangles, cred că mâine trecerea va fi cu putinţă.

— Şi aceasta va salva nenorocitul echipaj? strigă Glenarvan.

— Înălţimea voastră să mă asculte, reluă John Mangles. Îl cunosc pe Tom Austin. A trebuit să execute ordinul dumneavoastră şi să plece de îndată ce-i va fi fost cu putinţă. Dar cine ne spune că avariile sale vor fi fost reparate la venirea lui Ben Joyce la Melbourne? Şi dacă iahtul n-a putut ieşi în larg, dacă a suferit o zi, două zile, întârziere?

— Ai dreptate, John, răspunse Glenarvan. Trebuie să ajungem la golful Twofold. Nu suntem decât la treizeci şi cinci de mile de Delegete!

— Da, zise Paganel şi în acest oraş vom găsi repede mijloace de transport. Cine ştie dacă nu vom sosi la timp pentru a preveni o nenorocire?

— Să plecăm! strigă Glenarvan.

Îndată, John Mangles şi Wilson începură să construiască o plută marc. Experienţa dovedise că bucăţile de scoarţă nu puteau rezista violenţei torentului. John doborî nişte trunchiuri de gumieri din care făcu o plută grosolană, dar solidă. Această muncă a fost grea şi ziua se scurse fără ca pluta să fie terminată. N-a fost isprăvită decât a doua zi.

Atunci, apele lui Snowy coborâseră simţitor. Torentul redevenea râu, cu ape repezi, e adevărat. Totuşi, mergând pieziş, stăpânindu-l într-o oarecare măsură, John spera să ajungă la ţărmul opus.

La amiază, se îmbarcară provizii atât cât putea duce fiecare pentru un drum de două zile. Restul a fost părăsit, împreună cu căruţa şi cortul. Mulrady era destul de bine pentru a putea fi dus; însănătoşirea lui progresa cu paşi repezi.

La ora unu, se aşezară pe pluta pe care o frânghie o oprea de ţărm. John Mangles aşezase la cârmă un fel de vâslă pe care o încredinţase lui Wilson şi care trebuia să susţină aparatul contra curentului şi să-i scadă abaterea din drum. Cât despre el, stătea în picioare în partea de dinapoi şi trebuia să îndrepte pluta cu ajutorul unei lopeţi grosolane. Lady Helena şi Mary Grant ocupau centrul plutei, lângă Mulrady. Glenarvan, maiorul, Paganel şi Robert îi înconjurară, gată să-i ajute:

— Suntem gata, Wilson? îl întrebă John Mangles pe matelotul său.

— Da, căpitane, răspunse Wilson, apucând vâsla.

— Atenţie şi susţine-ne împotriva curentului.

John Mangles dezlegă frânghia şi cu o împunsătură repezi pluta în apele lui Snowy. Totul merse bine pe o întindere de vreo treizeci de metri. Wilson rezista curentului. Dar după puţin, ambarcaţiunea a fost luată de vâltoare; ea se învârti fără ca vâslele s-o fi putut menţine în linie dreaptă. Cu toate sforţările lor, Wilson şi John Mangles se găsiră aşezaţi într-o poziţie inversă, ceea ce făcu imposibilă acţiunea vâslelor. Trebuiră să se resemneze: Nu era nici un mijloc de a opri această mişcare a plutei. Ea se învârtea cu o iuţeală vertiginoasă.

Pluta înaintase până în mijlocul râului. Ea se găsea la o jumătate de milă în josul punctului de plecare. Acolo, curentul avea o iuţeală extremă şi cum se opreau vâltorile, pluta avea puţină stabilitate.

John şi Wilson îşi reluară vâslele şi reuşiră să dea o direcţie oblică. Manevra putu să-i apropie pe ţărmul stâng. Nu mai erau decât la o sută de metri, când vâsla lui Wilson se rupse. Pluta nesusţinută era târâtă. John voi să reziste, cu riscul de a-şi rupe vâsla. Wilson, cu mâinile sângerânde, îşi uni sforţările cu ale sale. În sfârşit, reuşiră şi pluta, după o traversare care dură mai mult de o jumătate de oră, se izbi de povârnişul stâncos al ţărmului. Izbitura a fost violentă; trunchiurile se dezlegară şi apa pătrunse vâjâind. Călătorii n-avură decât timpul de a se agăţa de tufişurile care stăteau povârnite. Scoaseră din apă pe Mulrady şi pe cele două femei pe jumătate ude. După puţin, toată lumea era scăpată, dar cea mai mare parte din proviziile îmbarcate şi din arme, exceptând arma maiorului, a fost luată de curent, împreună cu sfărâmăturile plutei.

Râul era trecut. Mica ceată se găsea aproape fără resurse la treizeci şi cinci de mile de Delegete, în mijlocul deşerturilor necunoscute ale frontierei victoriene. Acolo nu se întâlnesc nici colonişti şi nici squatteri, căci regiunea e locuită numai de jefuitori.

Se hotărî plecarea fără întârziere. Mulrady văzu că ar fi putut să-şi împiedice tovarăşii de a pleca şi de aceea ceru să rămână, ba chiar singur, pentru a aştepta ajutoare din Delegete. Glenarvan refuză. Nu putea ajunge la Delegete înainte de trei zile, la coastă înainte de cinci, adică la 26 ianuarie. Or, de la 16, Duncanul părăsise Melbourne. Ce importanţă aveau acum câteva ore de întârziere?

— Nu, prietene, zise el, nu vreau să părăsesc pe nimeni. Să facem o targă şi te vom purta rând pe rând.

Targa a fost făcută cu ajutorul ramurilor de eucalipt şi, cu voie, fără voie, Mulrady trebui să se aşeze pe ea. Glenarvan voi să fie primul care să-şi ducă matelotul. Apucă targa de un capăt, Wilson de altul şi porniră la drum.

Ce privelişte tristă şi ce rău se termina această călătorie aşa de bine începută! Nu se mai duceau în căutarea căpitanului Grant. Acest continent, în care el nici nu era, în care nu fusese niciodată, ameninţa să fie fatal acelora care-i căutau urmele.

Seara, după cinci mile numai, poposiră sub un mănunchi de gumieri. Restul proviziilor, scăpate din naufragiu, a format masa de seară. Dar nu trebuiau să se mai bizuie decât pe carabina maiorului.

Noaptea a fost grea; ploaia interveni, iar ziua părea că nu mai vine. Începură din nou să meargă şi maiorul nu găsi ocazia să tragă nici o împuşcătură. Din fericire, Robert descoperi un cuib de dropii şi în acest cuib, douăsprezece ouă mari, pe care Olbinett le coapse în cenuşă caldă. Aceasta alcătui, împreună cu câteva plante comestibile care creşteau în fundul unei văi, tot dejunul din 22 ianuarie.

În ziua de 23, călătorii obosiţi, dar energici, se puseră din nou la drum. După ce ocoliră baza muntelui, au traversat lungi livezi a căror iarbă părea făcută din plăcile cărnoase ale gurii balenelor. Erau ca un mănunchi de vergi de fier ascuţite, ca un amestec de baionete tăioase, în care drumul trebui să fie deschis când cu toporul, când cu focul.

În acea dimineaţă, nu a fost vorba de dejun. Nimic mai arid ca această regiune semănată cu sfărâmături de cuarţ. Nu numai foamea, ci şi setea se făcu în curând simţită. Glenarvan şi ai săi abia făceau o jumătate de milă pe oră. Dacă lipsa de apă şi de alimente s-ar fi prelungit până seara, ei ar fi căzut în drum pentru a nu se mai ridica.

Dar când omului îi lipseşte totul, când se vede fără mijloace, când crede că clipa morţii a venit, atunci se manifestă intervenţia Providenţei. Aceasta oferi apa în „cephalote”, un fel de păhărele umplute cu un binefăcător lichid şi care spânzurau de ramurile arbuştilor coraliformi. Îşi potoliră setea şi simţiră viaţa reînsufleţind în trupurile lor.

Vegetaţia este aceea care susţine pe indigeni când vânatul, insectele şi şerpii lipsesc. Paganel descoperi în albia secată a unui râu, o plantă ale cărei excelente proprietăţi îi fuseseră adesea descrise de unul din colegii săi de la Societatea de geografie. Aceasta era „nardu”, o criptogramă din familia marsileaceelor, aceeaşi plantă care a prelungit viaţa lui Burke şi a lui King, în deşerturile din interior. Sub frunzele asemănătoare celor ale trifoiului, creşteau spori uscaţi. Aceşti spori mari ca o linte, au fost sfărâmaţi între două pietre şi, astfel au obţinut un fel de făină. Au făcut o pâine care linişti torturile foamei. Această plantă se găsea din abundenţă. Olbinett putu, deci, să strângă o mare cantitate şi hrana a fost asigurată pentru mai multe zile.

A doua zi, 24 ianuarie, Mulrady a făcut o parte a drumului pe jos. Rana era în întregime cicatrizată. Oraşul Delegete nu mai era decât la zece mile şi seara poposiră la 149° longitudine pe chiar frontiera Noii Galii de sud.

O ploaie măruntă şi pătrunzătoare cădea de câteva ore. Adăpostul le-ar fi lipsit, dacă, din întâmplare, John Mangles n-ar fi descoperit o colibă părăsită şi dărăpănată. Trebuiră să se mulţumească cu acest mizerabil bordei de crengi şi paie. Wilson voi să aprindă focul pentru a prepara pâinea de nardu şi se duse să strângă uscături. Dar nu putu aprinde lemnul. Marea cantitate de materii aluminoase pe care le cuprindea, împiedica orice combustie. Acesta era lemnul necombustibil pe care Paganel îl citase în ciudata nomenclatură a produselor australiene.

Trebuiră să se lipsească deci de foc şi de pâine şi au fost nevoiţi să adoarmă în haine umede, pe când păsările râzătoare, ascunse în crengile înalte, păreau că-şi bat joc de aceşti nenorociţi călători.

Totuşi, Glenarvan se apropia de sfârşitul suferinţelor. Era şi timpul. Tinerele femei făceau eroice sforţări, dar puterile li se duceau, din oră în oră. Se târau, nu mai mergeau.

A doua zi, plecară în zori. La ora unsprezece apăru Delegete, în comitatul Wellesley, la cincizeci de mile de golful Twofold. Acolo, mijloacele de transport au fost repede organizate. Simţindu-se aşa de aproape de coastă, speranţa reveni în inima lui Glenarvan. Poate va întrece Duncanul! În douăzeci şi patru de ore, va fi ajuns la golf.

La amiază, după o masă întăritoare, călătorii, aşezaţi într-o trăsură, părăsiră oraşul Delegete în galopul a cinci cai viguroşi. Surugiii, stimulaţi de promisiunea unui bacşiş princiar, zburau cu trăsura pe un drum bine întreţinut. Ei nu pierdeau nici două minute la popasurile care se succedau din zece în zece mile. Părea că Glenarvan le comunicase graba care-l mistuia.

Toată ziua şi toată noaptea alergară astfel, făcând şase mile pe oră. A doua zi, în zori, un surd murmur vesti apropierea Oceanului Indian. Trebuiră să ocolească golful pentru a atinge ţărmul la paralela 37°, tocmai în punctul în care Tom Austin trebuia să aştepte sosirea călătorilor.

Când apăru marea, toate privirile se îndreptară către larg, cercetând spaţiul. Duncanul, printr-un miracol al Providenţei, era oare acolo, aşa cum fusese cu o lună înainte la capul Corrientes, pe coasta argentiniană?

Nu se văzu nimic. Cerul şi apa se confundau întrun acelaşi orizont. Nici o pânză nu însufleţea vasta întindere a oceanului. Mai rămânea o speranţă. Poate că Tom Austin crezuse că trebuie să ancoreze în golful Twofold, căci marea era rea şi o corabie nu putea fi în siguranţă în asemenea locuri.

— La Eden! zise lord Glenarvan.

Îndată, trăsura reluă drumul circular care prelungea ţărmurile golfului şi se îndreptă către orăşelul Eden, la 5 mile depărtare.

Surugiii se opriră nu departe de farul care semnalează intrarea portului. Câteva corăbii erau ancorate în radă, dar niciuna nu desfăşura pavilionul navei din Malcolm.

Glenarvan, John Mangles, Paganel coborâră din trăsură, alergară la vamă, întrebară funcţionarii şi consultară sosirile din ultimele zile. Nici o corabie nu intrase în golf de o săptămână.

— Poate că am ajuns înaintea lui! zise Glenarvan care nu voia să deznădăjduiască.

John Mangles clătină capul. El îl cunoştea pe Tom Austin. Secundul său n-ar fi întârziat niciodată cu zece zile executarea unui ordin.

— Vreau să ştiu totul, zise Glenarvan. E mai bună siguranţa decât îndoiala.

Un sfert de oră după aceea, o telegramă era trimisă la Melbourne. Apoi, călătorii se duseră la hotelul Victoria. La ora două, o depeşă telegrafică a fost remisă lordului Glenarvan. Ea era scrisă în aceşti termeni: Lordului Glenarvan, Eden, Twofold Bay.

Duncanul a plecat de la 18 curent pentru destinaţie necunoscută. J. Andrew. S. B.

Depeşa căzu din mâinile lui Glenarvan. Nici o îndoială! Cinstitul iaht scoţian căzuse în mâinile lui Ben Joyce, devenise o corabie de piraţi!

Aşa se terminase trecerea Australiei, începută sub auspicii prielnice. Urmele căpitanului Grant şi ale naufragiaţilor păreau să fie pentru totdeauna pierdute; acest insucces costa viaţa unui întreg echipaj; lordul Glenarvan cădea înfrânt în luptă.