Capitolul XXI. Patru zile.

Restul zilei se scurse fără alt incident. Isprăviră pregătirile pentru plecarea lui Mulrady. Bravul matelot era fericit că dă înălţimii sale acest semn de devotament.

Paganel îşi recăpătase sângele rece. Privirea sa mai arăta încă o vie preocupare, dar părea hotărât s-o ţină în taină. Avea fără îndoială motive puternice de a face astfel, căci maiorul îl auzea repetând aceste cuvinte, ca un om care se luptă cu el însuşi:

— Nu, nu! Nu mă vor crede! Şi dealtfel la ce bun? E prea târziu!

Această hotărâre luată, el dădu lui Mulrady indicaţiile necesare pentru a ajunge la Melbourne şi, cu harta sub ochi, îi trasă itinerariul. Toate „tracks”urile, adică toate cărările câmpiei, se sfârşeau la drumul Lucknow. Acest drum, după ce cobora drept la sud până la coastă, făcea un ocol brusc spre Melbourne. Trebuia să-l urmeze necontenit şi să nu încerce a străbate de-a curmezişul un ţinut puţin cunoscut. Nimic mai simplu. Mulrady nu se putea rătăci.

Cât despre primejdii, ele erau numai la câteva mile dincolo de tabără, unde Ben Joyce şi ceata sa trebuie să se fi pus la pândă. Odată trecut, Mulrady se însărcina să lase repede în urmă pe ocnaşi şi să termine cu bine importanta lui misiune.

La ora şase, cina a fost luată în comun. Cădea o ploaie torenţială. Cortul nu mai oferea un adăpost îndestulător şi fiecare căutase refugiul în căruţă. Lutul o ţinea încleştată. Arsenalul se alcătuia din şapte carabine şi şapte revolvere şi permitea de a susţine un asediu destul de lung, căci nici muniţiile, nici proviziile nu lipseau. Or, în mai puţin de şase zile, Duncanul ar fi fost ancorat în golful Twofold. Douăzeci şi patru de ore după aceea, echipajul va fi pe celălalt ţărm al râului Snowy şi dacă trecerea nu va fi încă posibilă, ocnaşii vor fi nevoiţi să se retragă dinaintea unei forţe superioare. Dar înainte de toate, trebuia ca Mulrady să reuşească în periculoasa sa întreprindere.

La ora opt, noaptea deveni foarte întunecoasă. Aceasta era clipa plecării. Calul destinat lui Mulrady a fost adus. Picioarele sale, învelite în cârpe, din precauţie, nu făceau nici un zgomot pe pământ. Animalul părea obosit şi, totuşi, de siguranţa şi vigoarea picioarelor lui depindea scăparea tuturor. Maiorul sfătui pe Mulrady să-l cruţe din moment ce va scăpa de primejdia ocnaşilor! Era mai bine să întârzie cu o jumătate de zi, dar să ajungă cu bine.

John Mangles dădu matelotului său un revolver pe care-l încărcase cu cea mai mare grijă. Armă bună în mâna unui om care nu tremură, căci şase împuşcături izbucnind în câteva secunde, pot mătura îndată un drum închis de răufăcători.

Mulrady încălecă.

— Iată scrisoarea pe care o vei da lui Tom Austin, îi zise Glenarvan. Să nu piardă nici o clipă! Să plece la Twofold Bay şi dacă nu ne găseşte acolo, dacă n-am putut trece Snowy, să vină spre noi fără întârziere! Acum du-te, bravul meu matelot şi Dumnezeu să te conducă!

Glenarvan, lady Helena, Mary Grant, toţi strânseră mâna lui Mulrady.

— Adio, milord, zise el cu voce calmă şi dispăru îndată.

În acest moment, vijelia îşi îndoia violenţa. Crengile înalte ale eucalipţilor sunau în umbră cu o sonoritate mută. Călătorii, după plecarea lui Mulrady, se ghemuiră în căruţă. Maiorul şi John Mangles vegheau afară. Ei încercau să străpungă cu privirea bezna, căci urechea nu putea distinge nimic în zgomotul provocat de furtună. Totuşi, uneori se făcea linişte. Maiorul şi John Mangles ascultau cu atenţie. În timpul unuia dintre aceste răgazuri, un şuier ascuţit ajunse până la ei. John Mangles se duse repede la maior şi-i zise:

— Ai auzit?

— Da, zise Mac Nabbs. E un om sau un animal…!

— Un om, răspunse John Mangles.

Apoi, ascultară amândoi. Inexplicabila şuierătură se reînnoi deodată şi ceva ca o detunătură îi răspunse, dar foarte slab, căci furtuna mugea atunci cu o nouă violenţă. Mac Nabbs şi John Mangles nu se puteau auzi.

În acel moment, perdelele de piele se ridicară şi Glenarvan veni la cei doi tovarăşi ai săi. Auzise, ca şi ei, această şuierătură sinistră şi detunătura care ajunsese până sub coviltir.

— În ce direcţie? întrebă el.

— Acolo, zise John, arătând în direcţia luată de Mulrady.

— La ce distanţă?

— Trebuie să fie la cel puţin trei mile, răspunse Mangles.

— Haidem! zise Glenarvan aruncându-şi carabina pe umeri.

— Să nu mergem! răspunse maiorul. E o cursă pentru a ne depărta de căruţă.

— Şi dacă Mulrady a căzut sub loviturile acestor mizerabili? reluă Glenarvan care apucă mâna lui Mac Nabbs.

— O vom şti mâine, răspunse maiorul, ferm hotărât să-l împiedice pe Glenarvan de a comite o inutilă imprudenţă.

— Nu puteţi părăsi tabăra, milord, zise John, mă voi duce singur.

— Nici asta! reluă Mac Nabbs cu energie. Voiţi deci ca să fim ucişi unul câte unul, să ni se scadă forţele, să fim la discreţia acestor răufăcători? Dacă Mulrady a fost victima lor, e o nenorocire pe care nu trebuie s-o mărim cu o alta.

Glenarvan nu voia să se supună. Se ducea şi venea împrejurul căruţei. Întindea urechea la cel mai mic zgomot. Încerca să străpungă cu privirea bezna opacă. Gândul de a şti pe unul din ai săi lovit mortal, părăsit, fără ajutoare, chemându-i în zadar pe cei pentru care se jertfise îl tortura. Mac Nabbs nu ştia dacă va reuşi să-l oprească.

— Edward, îi zise el, linişteşte-te. Ascultă un prieten. Gândeşte-te la lady Helena, la Mary Grant, la toţi acei care rămân! Dealtfel, unde vrei să te duci? Unde să-l regăseşti pe Mulrady?

În acest moment şi ca un răspuns maiorului, se auzi un ţipăt disperat…

— Ascultaţi! zise Glenarvan.

Acest ţipăt venea din aceeaşi direcţie în care izbucnise detunătura la mai puţin de un sfert de milă. Glenarvan, dându-l la o parte pe Mac Nabbs, înaintă pe cărare, când la trei sute de paşi de căruţă se auziră aceste cuvinte:

— Ajutor! Ajutor!

Era o voce plângătoare şi disperată. John Mangles şi maiorul se repeziră în direcţia aceea. După câteva clipe zăriră de-a lungul unui tufiş o formă omenească ce se târa şi scotea gemete lugubre. Mulrady era acolo rănit, în agonie, poate; când tovarăşii săi îl ridicară, îşi simţiră mâinile ude de sânge.

Ploaia se înteţea şi vântul se dezlănţuia în crengile copacilor uscaţi. Glenarvan, maiorul şi John Mangles transportară corpul lui Mulrady prin mijlocul vijeliei. La sosirea lor la căruţă, toţi se sculară. Paganel, Robert, Wilson, Olbinett părăsiră căruţa şi lady Helena cedă compartimentul său sărmanului Mulrady. Maiorul scoase haina matelotului din care curgeau şiroaie de sânge şi apă. Îi descoperi rana. Nenorocitul avea în partea dreaptă o lovitură de pumnal.

Mac Nabbs îl pansă cu îndemânare. Nu putea spune dacă arma atinsese organe principale. Un şiroi de sânge stacojiu şi sacadat curgea din rană; paloarea, leşinul rănitului dovedeau că fusese grav atins. Maiorul aşeză pe orificiul rănii, pe care o spălă cu apă proaspătă, un tampon gros de iască, apoi bucăţi de scame strânse cu un bandaj. Reuşi să oprească hemoragia. Mulrady a fost aşezat pe partea corespunzătoare rănii, cu capul şi pieptul ridicate şi lady Helena îi dădu de băut câteva înghiţituri.

După un sfert de oră, rănitul, nemişcat până atunci, făcu o mişcare. Ochii i se întredeschiseră. Buzele sale murmurară cuvinte fără şir şi maiorul, apropiind de el urechea, îl auzi repetând:

— Milord… scrisoarea… Ben Joyce…

Maiorul repetă aceste cuvinte şi-şi privi tovarăşii. Ce voia să spună Mulrady? Ben Joyce îl atacase pe matelot, dar de ce? Numai cu scopul de a-l opri, de a-l împiedica să ajungă la Duncan? Această scrisoare… Glenarvan căută buzunarele lui Mulrady. Scrisoarea adresată lui Tom Austin nu se mai găsea…

Noaptea trecu în nelinişte. Se temeau în fiecare clipă ca rănitul să nu moară. O febră arzătoare îl mistuia. Lady Helena şi Mary Grant, ca două surori de caritate, nu-l părăsiră.

În zori, John Mangles, Paganel şi Glenarvan se duseră până la locul unde avusese loc atacul. Acolo, două cadavre zăceau pe pământ, lovite de gloanţele lui Mulrady. Unul era cadavrul fierarului din Black Point. Faţa, descompusă de moarte, era oribilă. Glenarvan nu-şi duse mai departe investigaţiile. Prudenţa îi interzicea să se depărteze. Se întoarse la căruţă, foarte absorbit de gravitatea situatei.

— Nu te poţi gândi să trimiţi alt mesager la Melbourne, zise el.

— Totuşi, trebuie, milord, răspunse John Mangles şi voi încerca să mă duc eu acolo unde matelotul n-a reuşit.

— Nu, John. N-ai măcar un cal cu care să parcurgi aceste două sute de mile!

Întradevăr, calul lui Mulrady nu mai reapăruse.

— Orice s-ar întâmpla, reluă Glenarvan, nu ne vom mai despărţi. Să aşteptăm opt zile, cincisprezece zile, pentru ca apele râului Snowy să-şi reia nivelul lor normal. Vom ajunge atunci la Twofold mergând cu încetul şi de acolo vom trimite Duncanului, pe o cale mai sigură, ordinul de a veni la coastă.

— E singura hotărâre de luat, răspunse Paganel. Glenarvan avea de două ori dreptate: mai întâi de a interzice orice tentativă izolată; apoi de a aştepta cu răbdare pe malurile lui Snowy o trecere practicabilă.

Mulrady îşi reveni curând în simţiri. Prima lui grijă a fost să-l cheme pe lord Glenarvan, sau în lipsa lui pe maior, căruia ţinu neapărat să-i vorbească. Atunci când veni şi Glenarvan, maiorul îi povesti pe scurt ce aflase de la Mulrady.

Părăsind tabăra, Mulrady urmă una din cărările arătate de Paganel. El se grăbea, atâta cât îi dădea voie întunericul nopţii. După cum credea, trecuse cam vreo două mile, când mai mulţi oameni:- cinci, credea el – se aruncară înaintea calului său. Animalul dădu înapoi. Mulrady. apucă revolverul şi trase. I se păru că doi oameni cădeau. La lumina detunăturii, îl recunoscu pe Ben Joyce. Dar aceasta a fost totul. Nu a avut timp să-şi descarce în întregime arma. O lovitură violentă i se dădu în partea dreaptă şi căzu. Totuşi, nu-şi pierduse de tot cunoştinţa. Ucigaşii îl credeau mort. Simţea că-l căutau. Apoi, aceste cuvinte au fost pronunţate:

— Am găsit scrisoarea, zise unul dintre ocnaşi.” „- Dă-o, răspunse Ben Joyce şi acum Duncanul e al nostru!”

La această parte a povestirii lui Mac Nabbs, Glenarvan nu-şi putu opri un strigăt. Mac Nabbs continuă:

— Acum, voi ceilalţi, reluă Ben Joyce, prindeţi calul. Peste două zile voi fi la bordul Duncanului, peste şase, în golful Twofold. Acolo e întâlnirea. Ceata lordului va fi încă blocată în mlaştinile lui Snowy. Treceţi râul pe podul Kemple-Pier, ajungeţi la coastă şi aşteptaţi-mă. Voi găsi mijlocul de a vă urca Ia bord. Odată echipajul pe mare, cu o corabie ca Duncanul, vom fi stăpânii Oceanului Indian.”

— Ura, trăiască Ben Joyce!” strigară bandiţii. Calul lui Mulrady a fost adus şi banda se ducea în sud-est spre Snowy River.

Mulrady cu toate că era grav rănit, a avut puterea de a se târî până la trei sute de paşi de tabără de unde l-am luat aproape mort. Iată, zise Mac Nabbs, povestea lui Mulrady. Veţi înţelege acum de ce curajosul matelot ţinea atâta să vorbească.

Această revelaţie îngrozi pe Glenarvan şi pe ai săi.

— Piraţi! Piraţi! strigă Glenarvan. Echipajul meu masacrat! Duncanul meu în mâna acestor bandiţi!

— Da! Căci Ben Joyce va surprinde corabia, răspunse maiorul şi atunci…

— Ei bine! Trebuie să ajungem la coastă înaintea acestor mizerabili, zise Paganel.

— Dar cum să trecem Snowy? întrebă Wilson.

— Ca şi ei, răspunse Glenarvan. Trec ei pe podul Kemple-Pier, trecem şi noi.

— Dar Mulrady ce va deveni? întrebă lady Helena.

— Îl vom duce! Pot lăsa echipajul meu fără apărare, trupei lui Ben Joyce?

Ideea de a trece Snowy pe podul Kemple-Pier era bună, dar îndrăzneaţă. Ocnaşii se puteau aşeza pe acest pod şi să-l apere. Vor fi cel puţin treizeci contra şapte! Dar sunt momente în care nu te gândeşti, în care trebuie să mergi orice s-ar întâmpla.

— Milord, zise atunci John Mangles, înainte de a risca ultima noastră şansă, înainte de a ne aventura spre acest pod, e prudent de a-l recunoaşte. Mă însărcinez cu aceasta.

— Te însoţesc, John, răspunse Paganel.

John Mangles şi Paganel se pregăteau să plece. Trebuiau să coboare Snowy, să-i urmeze malurile până în locul în care vor întâlni podul semnalat de Ben Joyce, şi să se păzească de bandiţii care trebuiau să cutreiere malurile. Deci, asiguraţi cu provizii şi arme, cei doi curajoşi tovarăşi plecară, dispărând îndată în mijlocul marilor trestii ale râului.

În timpul zilei, îi aşteptară; seara venită, tot nu se întoarseră. Temerile au fost foarte mari. În sfârşit, către ora unsprezece, Wilson le semnală întoarcerea. Paganel şi John Mangles erau obosiţi de truda unui marş de zece mile.

— Există podul? întrebă Glenarvan, repezindu-se înaintea lor.

— Da, un pod de liane, zise John Mangles. Ocnaşii l-au trecut, întradevăr. Dar…

— Dar… zise Glenarvan care presimţea o nouă nenorocire.

— L-au ars după trecerea lor! răspunse Paganel.