Capitolul I. Macquarie

Dacă, vreodată, căutătorii căpitanului Grant ar fi trebuit să dispere, nu era oare în momentul în care le lipsea totul? În care parte a lumii să încerce o nouă expediţie? Cum să exploreze ţinuturi noi? Duncanul nu mai exista, iar repatrierea imediată era cu neputinţă. Întreprinderea eşuase. Nereuşită! Cuvânt trist, care n-are răsunet într-o inimă bravă. Totuşi sub loviturile fatalităţii, Glenarvan era nevoit să-şi recunoască neputinţa de a mai continua frumoasa încercare.

Mary Grant nu mai avu curajul să pronunţe numele tatălui ei. Îşi ascunse suferinţele, gândindu-se la nenorocitul echipaj ce pierise, încercă să consoleze pe lady Glenarvan, după ce ea însăşi primise atâtea mângâieri. Mary Grant vorbi prima de reîntoarcerea în Scoţia. Văzând-o aşa de curajoasă, aşa de resemnată, John Mangles o admiră. El voi să mai spună un ultim cuvânt în favoarea căpitanului, însă Mary îl opri cu o privire, iar mai târziu îi zise:

— Nu, domnule John, să ne gândim la cei care s-au devotat pentru aceasta. Lord Glenarvan trebuie să se întoarcă în Europa!

— Aveţi dreptate, miss Mary, răspunse John Mangles, trebuie să se întoarcă. De asemenea, trebuie ca autorităţile engleze să fie informate de soarta Duncanului. Dar nu pierdeţi speranţa. Decât să părăsesc cercetările începute le voi relua singur. Voi regăsi pe căpitanul Grant sau voi pieri şi eu!

John Mangles îşi lua un angajament serios. Mary strânse mâna tânărului căpitan. De partea lui John Mangles era devotamentul întregii sale vieţi, din partea lui Mary, o recunoştinţă nestrămutată.

În timpul zilei, plecarea a fost hotărâtă în mod sigur. Se hotărâră să ajungă la Melbourne Fără nici o întârziere. A doua zi, John se duse să se informeze de corăbiile gata de plecare. Socotea să găsească comunicaţii neîntrerupte între Eden şi capitala Victoria.

Aşteptările sale au fost înşelate. Corăbiile erau rare. Trei sau patru bastimente, ancorate în golful Twofold, compuneau toată flota comercială a locului. Niciunul cu destinaţia spre Melbourne, nici spre Sydney, nici spre Pointe de Galles. Or, numai în aceste trei porturi ale Australiei, Glenarvan ar fi găsit vapoare în curs de încărcare pentru Anglia. Întradevăr, Peninsular Oriental Steam Navigation Company are o linie regulată de pacheboturi între aceste puncte şi metropolă.

În această încurcătură, ce era de făcut? Să aştepte o corabie? Puteau să zăbovească mult, căci golful Twofold e puţin frecventat. Câte bastimente nu trec prin larg, fără să ancoreze prin aceste locuri!

După reflecţii şi discuţii îndelungate, Glenarvan era aproape hotărât să ajungă la Sydney prin drumurile de pe coastă, când Paganel propuse ceva la care nimeni nu se aştepta.

Geograful cercetase şi el golful Twofold. Ştia că mijloacele de transport pentru Sydney şi Melbourne lipsesc. Însă, din cele trei vapoare staţionate în radă, unul se pregătea de plecare pentru Auckland, capitala insulei Ikana Maui, din nordul Noii Zeelande. Or, Paganel propuse să se închirieze bastimentul în cauză şi să se îndrepte spre Auckland, de unde va fi uşor să se întoarcă în Europa, cu vapoarele companiei peninsulare.

Propunerea a fost serios discutată. Paganel, dealtfel, nu desfăşura acele argumente, în care de obicei era atât de priceput. Se mărgini să dea ideea şi să adauge că traversarea nu va dura mai mult de cinci sau şase zile. Întradevăr, distanţa care desparte Australia de Noua Zeelandă nu este decât de vreo mie de mile.

Printr-o coincidenţă ciudată, Auckland era situat exact pe a treizeci şi şaptea paralelă de pe coasta Araucaniei, pe care drumeţii o căutau cu încăpăţânare. Desigur geograful, fără a putea fi învinuit de parţialitate, ar fi putut trage din acest fapt un argument favorabil propunerii sale. Era, întradevăr, o ocazie potrivită de a vizita meleagurile Noii Zeelande.

Totuşi, Paganel nu se va folosi de acest argument. După două greşeli succesive, nu voia, fără îndoială, să mai hazardeze o a treia interpretare a documentului. Dealtfel ce-ar fi dedus? Era zis, într-un chip hotărât, că un „continent” şi nu o insulă servise de refugiu căpitanului Grant. Or, Noua Zeelandă, nu era decât o insulă. Această concluzie părea decisivă. Orice ar fi, pentru acest motiv şi pentru un oarecare altul, Paganel nu alătură nici o idee de explorare nouă la propunerea de a se îndrepta spre Auckland. Adăugă numai că între acest punct şi Marea Britanie existau comunicaţii regulate şi că ar fi uşor să profite de ele.

John Mangles sprijini propunerea lui Paganel. El era pentru adoptarea ei, căci nu puteau aştepta sosirea problematică a unei corăbii în golful Twofold. Dar înainte de a se lua hotărârea, socoti că e bine să viziteze bastimentul semnalat de geograf. Glenarvan, maiorul, Paganel, Robert şi dânsul luară o barcă şi din câteva lovituri de ramă, acostară la corabia ancorată la vreo patru sute de metri de chei.

Era un bric de două sute cincizeci de tone, numit Macquarie, care făcea comunicaţia între diferite porturi ale Australiei şi ale Noii Zeelande. Căpitanul sau mai bine zis „master”-ul primi destul de grosolan pe vizitatori. Văzură că au de-a face cu un om fără educaţie, că manierele lui nu se deosebeau cu mult de cele ale mateloţilor săi în număr de cinci. O faţă tăbăcită şi roşcovană, mâini grosolane, un nas turtit, un ochi chior, buze arse de pipă şi aerul brutal făceau din Will Halley un personaj nesuferit. Nu mai puteau să stea însă la alegere, şi pentru o călătorie de câteva zile nu era nevoie de atâta cercetare.

— Ce vreţi? întrebă Will Halley pe necunoscuţii care treceau bordul corăbiei sale.

— Dumneavoastră sunteţi căpitanul? răspunse John Mangles.

— Da, eu sunt, zise Halley. Ce poftiţi?

— Macquarie încarcă pentru Auckland?

— Da. Dar ce este?

— Ce duce cu el?

— Tot ce se vinde şi tot ce se cumpără. Dar ce este?

— Când pleacă?

— Mâine, cu mareea de prânz. Ei şi?

— Nu ia pasageri?

— După cum vor fi şi pasagerii şi dacă se vor mulţumi cu regimul de pe bord.

— Îşi vor aduce proviziile lor.

— După aceea?

— După aceea?

— Da. Câţi sunt?

— Nouă, între care două doamne.

— N-am cabine separate.

— Ne vom mulţumi cu cabina comună, care va fi lăsată la dispoziţia noastră.

— Şi apoi?

— Primiţi? zise John Mangles, pe care mofturile căpitanului nu-l încurcau deloc.

— Vom vedea, răspunse patronul lui Macquarie. Will Halley se învârti de vreo două ori, lovind puntea cu marile lui botine ţintuite, apoi se întoarse brusc spre John Mangles.

— Cât plătiţi?

— Cât ceri? răspunse John.

— Cincizeci de lire.

Glenarvan făcu un semn de învoială.

— Bine! Cincizeci de lire, răspunse John Mangles.

— Însă numai călătoria, fără altceva! adăugă Will Halley.

— Fără.

— Hrana separat.

— Separat.

— Ne-am înţeles. Apoi? zise Will întinzând mâna.

— Ce-ai spus?

— Şi arvuna?

— Iată jumătate din preţ, douăzeci şi cinci de lire, zise John Mangles, numărând suma master-ului, care o vârî în buzunar, fără a zice o vorbă.

— Mâine la bord, făcu el. Înainte de amiază. Ori veţi fi, ori nu, eu tot plec.

— Vom fi.

După acest răspuns, Glenarvan, maiorul, Robert, Paganel şi John Mangles părăsiră bordul, fără ca Will Halley să fi atins măcar cu degetul pălăria de pânză ceruită de pe căpăţâna sa roşcată.

— Ce mojic! zise John.

— Ei bine, mie îmi place, răspunse Paganel. E un adevărat lup de mare!

— Un adevărat urs! replică maiorul.

— Şi îmi închipui, adăugă John Mangles, că acest urs trebuie să fi făcut odinioară trafic cu carne de om.

— Ce ne pasă! răspunse Glenarvan, odată ce comandă Macquarie şi Macquarie merge spre Noua Zeelandă. Din Twofold-Bay până la Auckland îl vom vedea prea puţin; după Auckland nu-l vom mai vedea deloc.

Lady Helena şi Mary Grant aflară cu plăcere că plecarea era fixată pentru a doua zi. Glenarvan făcu observaţia că Macquarie nu egala pe Duncan în privinţa confortului. Însă după multele încercări, nu erau femei care să se sperie de atâta lucru. Domnul Olbinett a fost însărcinat cu aprovizionarea. Sărmanul om, de la pierderea Duncanului, plânsese adesea pe nenorocita doamnă Olbinett rămasă la bord şi prin urmare victimă, împreună cu tot echipajul a ferocităţii ocnaşilor. Totuşi îşi îndeplini slujba de steward cu felul său obişnuit, şi „hrana separată” consta în păsări alese, care nu figurau de obicei niciodată pe bric. În câteva ore, proviziile sale au fost gata.

În acest timp, maiorul se folosea de nişte poliţe pe care Glenarvan le avea la banca Union-Bank din Melbourne. Nu voia să fie lipsit de aur şi nici de arme şi muniţii. Astfel îşi reînnoi arsenalul. Cât despre Paganel, el îşi procură o excelentă hartă a Noii Zeelande, editată la Edinburgh de către Johnson.

Lui Mulrady îi mergea mai bine. De abia mai simţea rana care îi pusese zilele în pericol. Câteva ore pe mare, aveau să-i sfârşească vindecarea. Socotea să se trateze pe valurile Pacificului.

Wilson a fost însărcinat să aranjeze la bordul lui Macquarie instalarea pasagerilor. Sub frecăturile sale de perie şi de mătură, cabina îşi schimbă înfăţişarea. Will Halley, ridicând din umeri, lăsă pe matelot să facă ce vrea. De Glenarvan, de tovarăşele şi tovarăşii lui nu se interesa deloc. Nici măcar numele nu le ştia şi nici nu se îngrijea de aceasta. Sporul încărcăturii îi producea cincizeci de lire, iată totul, şi el o preţuia mai puţin decât cele două sute cincizeci de tone de piei tăbăcite, care umpleau cala corăbiei sale. Întâi pieile şi apoi oamenii. Era un negustor. Cât despre calităţile sale de marinar, trecea drept un bun cunoscător al acelor mări, pe care insulele de corali le fac foarte periculoase.

În timpul ultimelor ore ale zilei, Glenarvan voi să se întoarcă la acel punct al ţărmului, tăiat de paralela treizeci şi şapte. Două motive îl împingeau.

Dorea să viziteze încă o dată presupusul loc al naufragiului. Întradevăr, Ayrton era, desigur, secund al Britanniei şi Britannia putea foarte bine să se fi pierdut în această parte a coastei australiene, pe coasta de est; dacă nu pe cea de vest. Nu trebuia, deci, părăsit cu uşurinţă un punct, pe care nu-l vor mai revedea.

Şi apoi, în afară de Britannia, Duncanul cel puţin căzuse în mâinile ocnaşilor. Poate avusese loc o luptă? Pentru ce nu se găseau pe ţărm urmele unei lupte, ale unei rezistenţe supreme? Dacă echipajul pierise în valuri, valurile n-ar fi aruncat cadavrele la ţărm?

Glenarvan însoţit de credinciosul său John, întreprinse această recunoaştere. Stăpânul hotelului Victoria le puse la dispoziţie doi cai şi apucară drumul spre nord, care ocoleşte golful Twofold.

A fost o tristă explorare. Glenarvan şi căpitanul John călăreau fără să vorbească. Se înţelegeau. Aceleaşi gânduri şi aceleaşi suferinţe frământau mintea lor. Priveau stâncile roase de valuri. N-aveau nevoie nici să se întrebe şi nici să-şi răspundă.

Putem să ne raportăm la firea şi la inteligenţa lui John, ca să afirmăm că fiecare punct al ţărmului a fost cercetat cu amănuntul, cele mai mici golfuleţe, ca şi plajele înclinate şi platourile nisipoase, unde mareele Pacificului, mijlocii în acest timp, ar fi putut arunca o sfărâmătură. Însă nici un semn nu a fost descoperit, de natură să provoace prin aceste meleaguri noi căutări. Urmele naufragiului nu erau de găsit. Cât despre Duncan, acelaşi lucru. Toată coasta era pustie.

Totuşi, John Mangles descoperi pe marginea ţărmului urme vădite de popasuri, resturi de focuri, de curând aprinse, sub copaci singuratici. Un trib nomad de indigeni trecuse deci pe aici înainte cu câteva zile? Nu, căci un indiciu izbi ochii lui Glenarvan şi îi demonstra într-un chip de netăgăduit, că ocnaşii trecuseră prin această parte a coastei.

Acest indiciu era o bluză de pânză cenuşie groasă, uzată, cârpită, o zdreanţă sinistră părăsită la piciorul unui arbore. Ea purta numărul matricol al penitenciarului din Perth. Ocnaşul nu mai era acolo, dar zdreanţă sa scârboasă îl trăda. Această haină a crimei, după ce acoperise un mizerabil, putrezea pe ţărmul pustiu.

— Vezi, John! zise Glenarvan, ocnaşii au ajuns până aici! Şi sărmanii noştri de pe Duncan…?

— Da! răspunse John cu o voce surdă, e sigur că nau debarcat, că au pierit…

— Mizerabilii! strigă Glenarvan! Dacă vor cădea vreodată în mâinile melc, îmi voi răzbuna echipajul…!

Durerea înăsprise trăsăturile lui Glenarvan. Timp de câteva minute, lordul privea imensitatea valurilor, căutând cu o ultimă privire, urma unei corăbii pierdută în spaţiu. Apoi ochii i se stinseră, redeveni cel de mai înainte şi fără a adăuga un cuvânt sau fără a face vreun gest, reluă drumul spre Eden în galopul calului.

O singură formalitate mai rămânea de îndeplinit; să aducă la cunoştinţa poliţiei evenimentele care avuseseră loc. O făcură în aceeaşi seară în faţă la Thomas Banks. Magistratul de-abia putu să-şi ascundă satisfacţia, compunându-şi procesul verbal. Era pur şi simplu încântat de plecarea lui Ben Joyce şi a bandei sale. Întregul oraş împărtăşi mulţumirea sa. Ocnaşii părăseau Australia, graţie unei noi crime, adevărat, dar în sfârşit plecaseră. Importanta veste a fost imediat telegrafiată autorităţilor din Melbourne şi Sydney.

Odată terminată declaraţia, Glenarvan se întoarse la hotelul Victoria. Călătorii petrecură în tristeţe ultima scară. Gândurile lor rătăceau asupra ţării acesteia bogată în nenorociri. Îşi aminteau atâtea speranţe, pe drept nutrite la capul Bernouilli, aşa de crud distruse la golful Twofold!

Paganel era în prada unei agitaţii febrile. John Mangles, care-l observa, de când cu incidentul de la râul Snowy, simţea că geograful voia şi nu voia să vorbească. De multe ori îl copleşi cu întrebări, la care celălalt nu răspunse. Totuşi, în seara aceea, John, conducându-l spre odaia lui, îl întrebă pentru ce era aşa de nervos.

— Prietene John, răspunse evaziv Paganel, nu sunt mai nervos ca de obicei.

— Domnule Paganel, reluă John, ai un secret care te macină!

— Ei bine! Ce vrei? strigă gesticulând geograful; e peste puterile mele!

— Ce e peste puterile dumitale?

— Bucuria, pe de-o parte, disperarea pe de alta.

— Eşti, totodată, vesel şi trist?

— Da, vesel şi trist de a vizita Noua Zeelandă.

— Aveţi vreun indiciu? întrebă cu vioiciune John Mangles. Aţi găsit urma pierdută?

— Nu, prietene John: Din Noua Zeelandă nu te mai întorci. Dar, totuşi…, în sfârşit, cunoşti natura omenească! E de ajuns să respire ca să spere! Şi deviza mea e „spiro, spero”, care face cât cele mai frumoase devize din lume!