Capitolul II. Trecutul ţării spre care se îndreptau călătorii.

A doua zi, 27 ianuarie, pasagerii lui Macquarie erau instalaţi la bord în strâmta cabină a bricului. Will Halley nu oferise cabina sa călătoarelor. Politeţe puţin regretabilă, căci vizuina era vrednică de urs.

La douăsprezece şi jumătate începură manevrele cu refluxul. Ancora se clătină şi a fost scoasă cu greu. Dinspre sud-vest bătea o adiere lină. Pânzele au fost desfăşurate câte puţin. Cei cinci oameni de pe bord manevrau încet. Wilson vru să ajute echipajul, dar Halley îl rugă să stea deoparte şi să nu se amestece unde nu-l priveşte. El avea obiceiul de a se descurca singur şi să nu ceară ajutorul, şi nici sfatul nimănui.

Stângăcia câtorva manevre făcu pe iscusitul John Mangles să zâmbească. John, conform spuselor lui Halley, nu interveni, rezervându-şi dreptul de a o face în cazul în care neîndemânarea echipajului ar compromite siguranţa vasului.

În acest timp, cu ajutorul vremii şi al braţelor celor cinci mateloţi îndemnaţi de înjurăturile master-ului, velele au fost ridicate. Macquarie se îndreptă în larg, şi evolua sub velele de jos, sub vela mare, cea mică şi sub rândunică. Mai târziu velele mici au fost şi ele ridicate. Însă cu toată această întărire a velelor, bricul înainta cu greu. Formele sale umflate la proră, fundul său larg, greutatea de la pupă, făceau din el un vas greoi, tipul vasului de cabotaj. Din fericire, oricât de rău naviga Macquarie, în cinci sau cel mult şase zile trebuiau să atingă rada portului Auckland.

La ora şapte seara, pierdură din vedere coastele Australiei şi farul fix al portului Eden. Marea, destul de tulburată, îngreuna corabia; aceasta cădea greoaie în scobiturile valurilor. Pasagerii suferiră violente scuturături, care făcură neplăcută şederea în cabină. Totuşi, nu putea rămâne pe punte, căci ploaia era violentă. Se văzură deci condamnaţi la o închisoare chinuitoare.

Fiecare se lăsă în voia gândurilor sale. Vorbiră puţin. Numai Lady Helena şi Mary Grant schimbară câteva cuvinte. Glenarvan nu-şi găsea locul. John Mangles urmat de Robert urca în răstimpuri pe punte, ca să observe marea. Cât despre Paganel, murmura în colţul său cuvinte vagi şi fără nici un şir.

La ce se gândea vrednicul geograf? La această Nouă Zeelandă, spre care-l conducea fatalitatea sa. Îşi revedea în minte toate păţaniile lui şi trecutul acestei ţări sinistre reapărea înaintea ochilor săi.

Dar era oare printre aceste păţanii vreun fapt, vreun incident, care să fi îndreptăţit vreodată pe descoperitorii insulelor acestea, să le considere drept un continent? Un geograf modern, un marinar, putea să le atribuie această denumire? După cum se vede, Paganel revenea mereu la interpretarea documentului. Era pentru el o obsesie, o idee fixă. După Patagonia, după Australia, imaginaţia sa, aţâţată de o vorbă, se îndârjea asupra Noii Zeelande. Însă, un punct, unul singur, îl oprea pe acest drum.

— Contin. Contin. repeta el. Totuşi aceasta vrea să însemne „continent”!

Şi începu să urmărească apoi cu gândul pe navigatorii care descoperiseră aceste două mari insule ale mărilor australe.

La 13 decembrie 1642, olandezul Tasman, după ce descoperise ţara Van Diemen, dădu peste ţărmurile necunoscute ale Noii Zeelande. Urmări coasta timp de câteva zile şi la 17 decembrie corăbiile sale pătrunseră într-un golf larg, care sfârşea cu o strâmtoare îngust săpată între două insule.

Insula din nord era Ika-Na-Maui, expresie zeelandeză, care înseamnă „Peştele lui Mauwi”. Insula din sud era Mahai-Puna-Mu adică „Balena care produce jadul verde”{63}.

Abel Tasman îşi trimise bărcile la ţărm şi acestea se întoarseră însoţite de două pirogi, care purtau un zgomotos echipaj de indigeni. Aceşti sălbatici erau de talie mijlocie, bruni şi galbeni, cu oasele ieşite în afară, cu vocea groasă, cu părul negru, legat după cap după moda japoneză şi împodobit cu o mare pană albă.

Această primă întrevedere a europenilor cu băştinaşii părea să promită relaţii amicale de lungă durată. Însă, ziua următoare, pe când una din bărcile lui Tasman mergea să caute un loc pentru ancorat, mai aproape de ţărm, şapte pirogi cu un mare număr de băştinaşi o atacară cu violenţă. Barca se aplecă într-o parte şi se umplu de apă. Caporalul care o comanda, a fost cel dintâi lovit în gât de o săgeată foarte ascuţită. El căzu în mare. Din cei şase tovarăşi ai săi, patru au fost omorâţi; ceilalţi doi şi caporalul, înotând către corăbii, putură fi salvaţi.

După acest tragic eveniment, Tasman ridică ancora, împroşcând pe indigeni cu câteva împuşcături de muschetă, care probabil că nu-i ajunseră. Dânsul părăsi golful căruia îi rămase numele de Golful Masacrului, urcă apoi coasta apuseană, şi la 5 ianuarie, ancoră aproape de punctul cel mai nordic. În acest loc nu numai violenţa valurilor, dar şi relele dispoziţii ale sălbaticilor îl împiedicară să staţioneze şi părăsi definitiv ţinuturile cărora le dădu numele de Staten Land, adică Ţara Statelor, în onoarea Statelor Generale Olandeze. Întradevăr, corăbierul olandez îşi închipuia că se mărginesc cu insulele cu acelaşi nume, descoperite spre răsăritul Ţării de Foc, din sudul Americii. Socotea că găsise „Marele continent din sud”.

— Dar, îşi zicea Paganel, ceea ce un marinar din secolul al şaptesprezecelea a putut să numească continent, un marinar din al nouăsprezecelea n-ar putea să-l numească astfel! Nu se poate admite o astfel de greşeală! Nu! Este ceva care-mi scapă!

Timp de peste un secol, descoperirea lui Tasman a fost uitată şi Noua Zeelandă părea că nu mai există, când un navigator francez, Surville înaintă până la 35°37’ latitudine. Mai întâi n-avu să se plângă de indigeni; însă vânturile îl atacară cu o violenţă extremă şi se dezlănţui o furtună, în timpul căreia şalupa care purta bolnavii expediţiei a fost aruncată în golful Refugiului. Acolo, un şef, numit Nagui-Nui, primi bine pe francezi şi îi găzdui în propria sa casă. Totul merse bine, până în clipa când o barcă a lui Surville a fost furată. Surville reclamă în zadar şi a crezut că trebuie să pedepsească pentru acest furt un sat întreg, pe care-l incendie. Grozavă şi nedreaptă răzbunare, care nu a fost străină de sângeroasele represalii ale indigenilor din Noua Zeelandă.

În ziua de 6 octombrie 1769, a apărut prin aceste părţi ilustrul Cook. El a ancorat în golful Taue-Roa, cu corabia sa Endeavour, şi căuta să se împrietenească repede cu băştinaşii printr-un bun tratament, însă, pentru a trata bine pe oameni, trebuie să începi prin ai supune. Cook nu ezită să facă doi sau trei prizonieri şi să le impună binefacerile sale cu forţa. Aceştia, copleşiţi de daruri şi de buna primire, au fost retrimişi la ţărm. În curând, mai mulţi indigeni, seduşi de povestirile lor, veniseră de bunăvoie la bord şi făcuseră schimb cu europenii. Câteva zile după aceea, Cook se îndreptă către Golful Hawkes, vastă scobitură în coasta răsăriteană a insulei de nord. Aici dăduseră peste băştinaşi războinici, provocatori şi arţăgoşi. Demonstraţiile lor merseră atât de departe, încât trebuiră să-i liniştească printr-o împuşcătură de mitralieră.

În 20 octombrie, Endeavour se opri în Golful TokoMalu, unde trăia o populaţie paşnică de două sute de suflete. Botaniştii de la bord făcură în ţinut fructuoase explorări şi băştinaşii îi transportară pe ţărm în propriile lor pirogi. Cook vizita două sate apărate prin garduri, parapete şi cu şanţuri duble, care anunţau serioase cunoştinţe în întărituri. Cel mai important din aceste forturi era situat pe o stâncă, ale cărei mărimi uriaşe făceau din ea o adevărată insulă. Ba mai bine chiar decât o insulă, căci nu numai că o înconjurau apele, dar şi urlau de-a lungul unui arc natural, înalt de şaizeci de picioare, pe care se afla această inaccesibilă fortificaţie.

În 31 martie, Cook, după ce făcuse timp de cinci luni o uriaşă culegere de obiecte ciudate, de plante indigene, de documente etnografice şi etnologice, dădu numele său strâmtorii care desparte cele două insule şi părăsi Noua Zeelandă. Avea de gând să o mai viziteze o dată în călătoriile sale ulterioare. În adevăr, în anul 1773 celebrul marinar reapăru în golful Hawkes şi a fost martor scenelor de canibalism. Aici, trebuie imputat tovarăşilor săi, că ei le-au provocat. Câţiva ofiţeri, găsind la ţărm membrele mutilate ale unui tânăr sălbatic, le aduseră cu ei la bord le puseră la fript şi le oferiră carnea băştinaşilor care o mâncară cu multă lăcomie. Tristă fantezie de a se face astfel bucătarii unei mese de antropofagi!

Cook, în timpul celui de-al treilea voiaj al său, vizită încă o dată aceste ţinuturi, pe care le iubea cu deosebire şi a căror schiţă hidrografică ţinea s-o completeze. Le părăsi pentru ultima oară, în ziua de 25 februarie 1777.

În anul 1791, Vancouver a făcut o oprire de douăzeci de zile în Golful Sombre, fără nici un folos pentru ştiinţele naturale sau geografice. D’Entrecasteaux, în 1793, mai cercetă douăzeci şi cinci de mile din coastă, în partea nordică a insulei Ika-naMaui. Căpitanii din marina comercială, Hausen şi Dalympe, apoi Baden, Richardson, Moodi, se opriră aici scurt timp şi doctorul Savage, timp de cinci săptămâni cât a stat, culese interesante amănunte asupra moravurilor neozeelandezilor.

Tot în acelaşi an, 1805, nepotul şefului din RanguiHu, inteligentul Dua Tara, se îmbarcă pe corabia Argo ancorată în golful Insulelor şi comandată de căpitanul Baden. Poate că aventurile lui Dua Tara vor servi vreodată drept subiect de epopee vreunui Homer maor. Ele au fost bogate în nenorociri, în nedreptăţi, în rău tratament. Lipsă de credinţă, sechestrări, lovituri şi răni, iată ce primi bietul sălbatic în schimbul bunelor sale servicii. Ce idee trebuise să-şi facă despre oamenii care îşi ziceau civilizaţi! A fost dus la Londra. A fost făcut matelot de ultima clasă, ţapul ispăşitor al echipajelor. Fără reverendul Marsden, ar fi murit de atâtea chinuri. Acest misionar se interesă de tânărul sălbatic, căruia îi recunoscu o judecată sigură, un caracter cinstit, calităţi minunate de blândeţe, de graţie şi bunăvoinţă. Marsden obţinu pentru protejatul său câţiva saci de grâu şi instrumente de cultivarea pământului, destinate ţării sale. Această mică încărcătură i-a fost furată. Nenorocirile, suferinţele, copleşiră din nou pe bietul Dua Tara, până în 1814, când îl regăsim stabilit în ţara strămoşilor săi. Era pe cale tocmai să culeagă roadele atâtor nenorociri, când îl lovi moartea la vârsta de douăzeci şi opt de ani, în clipa când se pregătea să regenereze această sângeroasă Nouă Zeelandă. Civilizaţia a fost fără îndoială întârziată cu mulţi ani prin această nenorocire ireparabilă. Nimic nu poate înlocui pe un om inteligent şi bun, care uneşte în inima sa dragostea de bine şi iubirea de patrie!

Până în anul 1816, Noua Zeelandă a fost dată uitării. La această epocă Thompson, în anul 1817 Lidiard Nicholas, în 1819 Marsden, străbătură diferite porţiuni din cele două insule şi în anul 1820, Richard Cruise, căpitan în al optzeci şi patrulea regiment de infanterie, a stat aici timp de zece luni, efectuând serioase studii asupra moravurilor indigene.

În anul 1824, Duperrey, comandantul vasului Coquille, s-a oprit pentru cincisprezece zile în golful Insulelor şi n-a avut decât cuvinte de laudă despre băştinaşi.

După dânsul, în anul 1827, baleniera engleză Mercury trebui să se apere contra jafului şi a omorului. În acelaşi an, căpitanul Dillon a fost primit în modul cel mai ospitalier, în timpul celor două opriri ale sale.

În martie 1872, comandantul vasului Astrolabe, ilustrul Dumont d’Urville, a putut fără nici un pericol, neînarmat, să petreacă şi câteva nopţi la ţărm, în mijlocul indigenilor, să schimbe cu ei daruri şi cântece, să doarmă în colibe şi să-şi continue fără nici o piedică interesantele lui lucrări de cartografie, care au avut ca rezultat atâtea hărţi folositoare marinei.

Dimpotrivă, în anul următor, bricul englez Hawes comandat de John James, după ce trecuse prin golful Insulelor, se îndreptă către capul de est, şi avu mult de suferit din partea unui şef perfid numit Enararo. Câţiva din tovarăşii săi sfârşiră printr-o moarte îngrozitoare.

Din aceste evenimente potrivnice, din aceste alternative de blândeţe şi de barbarie, trebuie să tragem concluzia că foarte adesea cruzimile neozeelandezilor nu au fost decât represalii. Tratamentele bune sau rele depindeau de căpitanii buni sau răi. Desigur că au fost şi atacuri neîndreptăţite din partea băştinaşilor, dar mai ales au fost răzbunări provocate de către europeni şi din nenorocire, pedeapsa a căzut asupra acelora care nu o meritau.

După d’Urville, etnografia Noii Zeelande a fost completată de un îndrăzneţ explorator, care de douăzeci de ori străbătuse lumea întreagă, un nomad, un boem al ştiinţei, un englez, Earle. El a vizitat porţiunile necunoscute ale celor două insule fără a avea să se plângă personal de sălbatici, însă a fost adesea de faţă la scene de antropofagie. Neozeelandezii se devorau între ei.

Acest lucru a fost recunoscut şi de căpitanul Laplace, în timpul popasului său în golful Insulelor în anul 1831. De acum, bătăliile erau de temut, căci sălbaticii mânuiau armele de foc cu o precizie remarcabilă. De asemenea, ţinuturile, altădată înfloritoare şi populate ale insulei Ika-Na-Maui se prefăcură în pustietăţi de neînchipuit. Populaţii întregi dispăruseră, cum ar fi dispărut nişte turme de oi fripte şi mâncate.

Misionarii luptau în zadar pentru a învinge aceste instincte canibalice. Din 1808, Church Missionary Society îşi trimise cei mai abili agenţi, acesta e numele care li se potriveşte, în principalele puncte ale insulei din miazănoapte. Însă barbaria neozeelandezilor o obligă să suspende stabilirea misionarilor. În anul 1814, numai domnii Marsden, protectorul lui Dua Tara, Hali şi King debarcară în golful Insulelor şi cumpărară de la şefi un teren de două sute de acri, cu preţul a douăsprezece topoare de fier. Acolo s-a stabilit sediul Societăţii Anglicane.

Începutul a fost greu. Dar în sfârşit, băştinaşii au respectat viaţa misionarilor. Ei au primit îngrijirile şi doctrinele lor. Câţiva băştinaşi, sălbatici cu totul, se îmblânziră. Sentimentul recunoştinţei se trezi în aceste inimi neomeneşti. Se întâmplă chiar ca, în 1824, neozeelandezii să apere pe „arikii” lor, adică pe reverenzi, contra unor marinari sălbatici, care îi insultau şi îi ameninţau cu rele tratamente.

Astfel, deci, cu timpul, misiunile prosperau, cu toată prezenta ocnaşilor evadaţi de la Port Jackson, care demoralizau populaţia indigenă. În anul 1831, Gazeta misiunilor evanghelice semnala două stabilimente însemnate, situate unul la Kidi-Kidi, pe malurile unui canal, care se varsă în golful Insulelor, altul la Pai-Hia, pe ţărmul râului Kawa-Kawa. Indigenii convertiţi la creştinism, făcuseră drumuri şi şosele sub conducerea acestor „ariki”, străpunseseră pădurile imense cu cărări, construiseră poduri peste torente. Fiecare misionar mergea la rândul său să predice misiunea civilizatoare printre triburile mai înapoiate, ridicând biserici de stuf, sau de scoarţă de copac, şcoli pentru tinerii indigeni şi pe acoperişul acestor modeste clădiri se desfăşura pavilionul misiunii, purtând crucea şi aceste cuvinte: „Rongo Pai”, adică „Evanghelie”, în limba neozeelandeză.

Din nenorocire, influenţa misionarilor nu se întinsese prea departe de stabilimentele lor. Toată partea nomadă a populaţiei scăpă acţiunii lor. Canibalismul nu era distrus decât la creştini, şi încă nu trebuiau să supună pe noii convertiţi la ispite prea mari. Instinctul sângelui fierbea în ei.

Dealtfel, războiul există totdeauna în stare cronică în aceste ţinuturi sălbatice. Zeelandezii nu sunt australieni tâmpiţi, care fug înaintea invaziei europene; ei rezistă, se apără, urăsc pe invadator şi o ură de netămăduit îi frământă împotriva emigranţilor englezi. Viitorul acestor două mari insule se joacă acum la zaruri. Le aşteaptă sau o civilizaţie imediată sau o barbarie adâncă pentru multe secole, după norocul armelor.

Astfel, Paganel, cu creierul frământat de nerăbdare, refăcuse în mintea sa istoria Noii Zeelande. Însă nimic în această istorie nu permitea să califici drept continent, ţinutul compus din două insule şi dacă totuşi câteva cuvinte din document treziseră imaginaţia sa, aceste două silabe contin îl opreau cu încăpăţânare de la o nouă interpretare.