Capitolul I.

DE LA ZECE şi DOUĂZECI LA ZECE PATRUZECI ŞI ŞAPTE DE MINUTE SEARA.

Când sună ora zece, Michel Ardan, Barbicane şi Nicholl îşi luară adio de la numeroşii lor prieteni pe care-i lăsau pe Pământ. Doi câini, meniţi să aclimatizeze rasa canină pe continentele lunare, erau deja închişi în proiectil. Cei trei călători se apropiară de orificiul imensului tub de fontă şi o macara mobilă îi coborî până-n pălăria conică a proiectilului.

Acolo, o deschizătură făcută în acest scop le permitea accesul în vagonul de aluminiu. Scripeţii macaralei fiind traşi afară, gura Columbiadului fu pe loc eliberată de ultimele sale schele.

Nicholl, odată cu tovarăşii săi în proiectil, se apucă să închidă deschizătura cu ajutorul unei plăci tari, susţinută din interior de puternice şuruburi de presiune. Alte plăci, temeinic fixate, acopereau geamurile lenticulare ale hublourilor. Călătorii, închişi ermetic în temniţa lor de metal, erau cufundaţi într-o beznă adâncă.

— Şi acum, dragii mei prieteni, zise Michel Ardan, să ne simţim ca-n familie. Eu sunt un om de casă şi foarte priceput în ale gospodăriei. Este vorba să profităm de tot ce ne poate da noua noastră locuinţă şi să ne simţim cât mai bine. Dar, mai întâi, să ne străduim să vedem ceva mai clar. Ce naiba! Gazul n-a fost inventat pentru cârtiţe.

Spunând acestea, nepăsătorul Michel aprinse flacăra unui chibrit pe care-l frecă de talpa cizmei sale, apoi îl apropie de becul fixat la un recipient, în care hidrogenul carbonat, înmagazinat la presiune înaltă, putea să fie suficient pentru iluminatul şi încălzitul proiectilului timp de o sută patruzeci şi patru de ore sau şase zile şi şase nopţi.

Gazul se aprinse. Proiectilul, astfel iluminat, apăru ca o cameră confortabilă cu pereţii capitonaţi, mobilată cu divanuri circulare şi a cărei boltă se rotunjea în formă de dom.

Obiectele pe care le conţinea, arme, instrumente, unelte, puternic prinse şi menţinute pe rotunjimile capitonării, trebuiau să suporte fară urmări şocul plecării. Toate prevederile omeneşte posibile fuseseră luate pentru a duce la bun sfârşit o încercare atât de îndrăzneaţă. Michel Ardan examina totul şi se declară foarte satisfăcut de instalaţie.

— Este o închisoare, zise el, dar o închisoare care călătoreşte şi în care ai dreptul să stai cu nasul la fereastră. Aş face un contract de închiriere pentru o sută de ani. Zâmbeşti, Barbicane? Ai vreun gând ascuns? Îţi zici probabil că această închisoare ar putea fi mormântul nostru? Mormânt, fie, dar nu l-aş schimba cu cel al lui Mahomed, care pluteşte prin văzduh,dar nu merge!

În timp ce Michel Ardan vorbea astfel, Barbicane şi Nicholl făceau ultimele pregătiri.

Când cei trei călători fură definitiv închişi în proiectilul lor, cronometrai lui Nicholl arăta ora zece şi douăzeci de minute seara. Acest cronometru era potrivit la o zecime de secundă după cel ai inginerului Murchison. Barbicane îl privi.

— Dragi prieteni, zise el, este ora zece şi douăzeci. La ora zece şi patruzeci şi şapte, Murchison va lansa scânteia electrică asupra firului care comunică cu încărcătura Columbiadului. În acest moment precis vom părăsi sferoidul nostru. Mai avem, prin urmare, încă douăzeci şi şapte de minute de stat pe Pământ.

— Douăzeci şi şase de minute şi treizeci de secunde, răspunse metodicul Nicholl.

— Ei bine, strigă Michel Ardan cu bună dispoziţie, în douăzeci şi şase de minute, se pot face multe lucruri! Se pot discuta şi rezolva cele mai serioase probleme de morală sau de politică! Douăzeci şi şase de minute bine folosite valorează mai mult decât douăzeci şi şase de ani în care nu s-a făcut nimic! Câteva secunde din viaţa lui Pascal sau Newton sunt mai preţioase decât toată existenţa unor imbecili nesuferiţi.

— Şi ce concluzie tragi, oratorule neobosit? întrebă preşedintele Barbicane.

— Trag concluzia că avem la dispoziţie douăzeci şi şase de minute, răspunse Ardan.

— Douăzeci şi patru numai, preciză Nicholl.

— Douăzeci şi patru, dacă vrei bravul meu căpitan, răspunse Ardan, douăzeci şi patru de minute în timpul cărora s-ar putea aprofunda…

— Michel, zise Barbicane, în timpul călătoriei noastre, vom avea tot timpul să cercetăm problemele cele mai importante. Acum să ne ocupăm de plecare.

— Nu suntem gata?

— Fără îndoială. Dar mai sunt încă de luat câteva măsuri de precauţie, necesare pentru a reduce pe cât posibil primul şoc!

— Nu avem acele straturi de apă aşezate între despărţiturile brizante şi a căror elasticitate ne va proteja suficient?

— Sper, Michel, răspunse Barbicane, dar nu sunt prea sigur!

— Ah! Prefăcutule! strigă Michel Ardan. Speră!… Nu e sigur…!

Şi a aşteptat până să fim prinşi în sac, ca să ne facă această mărturisire jalnică. Cer să plec de aici!

— Şi cum anume? replică Barbicane.

— Într-adevăr, zise Michel Ardan, e dificil. Suntem în tren şi fluierul conductorului va răsuna înainte de douăzeci şi patru de minute…!

— Douăzeci, făcu Nicholl.

Timp de câteva clipe cei trei călători se priviră Apoi, examinară obiectele închise cu ei.

— Totul este la locul său, zise Barbicane. Acum e vorba să hotărâm cum ne vom aşeza mai bine pentru a suporta cât mai bine şocul plecării.

Nu poate fi indiferent ce poziţie luăm şi, pe cât e posibil, trebuie să împiedicăm ca sângele să se ridice prea repede la cap.

— Adevărat, făcu Nicholl.

— Atunci, răspunse Michel Ardan, pregătit să îmbine vorba cu fapta, puneţi-vă cu capul în jos şi cu picioarele în sus, precum clovnii de la circul mare!

— Nu, zise Barbicane, mai bine să ne lungim pe o parte. Astfel vom rezista mai bine şocului. Să ştiţi că în momentul când proiectilul va porni, fie că vom fi înăuntru, fie că vom fi în faţă, este aproape acelaşi lucru.

— Dacă nu-i decât „aproape” acelaşi lucru, m-am potolit, replică Michel Ardan.

— Eşti de acord cu ideea mea, Nicholl? întrebă Barbicane.

— Întru totul, răspunse căpitanul. Mai avem treisprezece minute şi jumătate.

— Acest Nicholl nu-i un om, strigă Michel, este un cronometru cu secundar, un dispozitiv de reglare a bătăilor, din acela cu opt orificii…

Dar prietenii săi nu-l mai ascultau; îşi luau ultimele măsuri, cu un sânge rece nemaipomenit. Aveau aerul a doi călători meticuloşi urcaţi într-un vagon şi care căutau să se instaleze pe cât de confortabil puteau.

Te întrebi, într-adevăr, din ce materie sunt făcute aceste inimi de americani, cărora apropierea celei mai înspăimântătoare primejdii nu le adaugă nici o pulsaţie în plus.

Trei paturi groase şi solid construite fuseseră aşezate în proiectil. Nicholl şi Barbicane le aranjară pe centrul discului care forma podeaua mobilă. Acolo trebuiau să se culce cei trei călători, cu câteva clipe înaintea plecării.

În acest timp, Ardan, neputând rămâne nemişcat, se învârtea în strimta închisoare ca o fiară în cuşcă, vorbind cu prietenii săi, adresându-se câinilor Diana şi Satelit, cărora, după cum se vede, le dăduse doar de câtva timp aceste nume semnificative.

— Hei, Diana! Hei, Satelit! le strigă el stârnindu-i. O să demonstraţi în curând câinilor seleniţi bunele maniere ale câinilor de pe Pământ!

Iată ce va face onoare rasei canine! Zău, aşa! Dacă ne vom întoarce vreodată de acolo, vreau să aduc cu mine o corcitură de „moondogs”94, care se va bucura de mare faimă!

— În cazul în care există câini pe Lună, zise Barbicane.

— Există, afirmă Michel Ardan, după cum există şi cai, vaci, măgari, găini. Pariez că vom găsi găini!

— Pe o sută de dolari că nu vom găsi, zise Nicholl.

— Taie, căpitane, răspunse Ardan întinzându-i mâna lui Nicholl.

Dar, fiindcă veni vorba, ai pierdut deja trei pariuri cu preşedintele nostru: unul pentru că fondurile necesare experienţei noastre s-au strâns, după aceea operaţia turnării a reuşit şi în sfârşit Columbiadul a fost încărcat fără nici un accident; să tot fie în total şase mii de dolari.

— Da, răspunse Nicholl. Este ora zece şi treizeci şi şapte de minute şi şase secunde.

— S-a înţeles, căpitane. Ei bine, înainte de-un sfert de oră, tu va trebui să-i numeri încă nouă mii de dolari preşedintelui; patru mii pentru că tunul nu va exploda şi cinci mii pentru că proiectilul se va ridica mai sus de şase mile în aer.

— Dolarii îi am, răspunse Nicholl, lovindu-se peste buzunarul hainei, şi nu cer decât să plătesc.

— Nicholl, văd că eşti un om ordonat, ceea ce eu niciodată n-am putut fi, dar, în definitiv, ai făcut o serie de pariuri puţin avantajoase pentru tine, permite-mi să-ţi spun.

— De ce? întrebă Nicholl.

— Pentru că dacă vei câştiga primul pariu, înseamnă că tunul va exploda şi împreună cu el şi proiectilul, iar Barbicane nu va mai fi acolo pentru a-ţi înapoia dolarii.

— Garanţia mea este depusă la banca din Baltimore, răspunse simplu Barbicane, şi, în lipsa lui Nicholl, banii vor reveni urmaşilor săi.

— Ah, ce oameni practici, strigă Michel Ardan, ce spirite pozitive!

Vă admir cu atât mai mult, cu cât nu vă înţeleg.

— Ora zece şi patruzeci şi două! zise Nicholl.

— Mai avem numai cinci minute! răspunse Barbicane.

— Da! Doar cinci micuţe minute, replică Michel Ardan, şi noi suntem închişi într-un proiectil, în fundul unui tun de nouă sute de picioare! Şi sub acest proiectil sunt înghesuite patru sute de mii de livre de fulmicoton, care echivalează cu un milion şase sute de mii de livre de pulbere obişnuită! Iar prietenul Murchison, cu cronometrul în mână, cu ochii fixaţi pe ac, cu degetul pus pe aparatul electric, numără secundele şi ne va lansa în spaţiile interplanetare…!

— Destul, Michel, destul! zise Barbicane cu o voce gravă. Pregătiţi-vă. Ne mai despart doar câteva clipe de momentul suprem. O strângere de mână, prieteni!

— Da, strigă Michel Ardan, mai emoţionat decât voia să pară.

Aceşti trei curajoşi tovarăşi se uniră într-o ultimă îmbrăţişare.

— Dumnezeu să ne păzească! zise credinciosul Barbicane.

Michel Ardan şi Nicholl se întinseră pe paturile aşezate în centrul discului.

— Zece şi patruzeci şi şapte, murmură căpitanul.

Încă douăzeci de secunde! Barbicane stinse repede gazul şi se culcă lângă tovarăşii săi. Liniştea adâncă nu era întreruptă decât de bătăile cronometrului marcând secunda.

Deodată se produse un şoc înspăimântător şi proiectilul, sub presiunea a şase miliarde de litri de gaz, produs de arderea pyroxilului, se ridică în spaţiu.