Capitolul II.

PRIMA JUMĂTATE DE ORĂ.

Ce se petrecuse? Ce efect produsese această îngrozitoare zdruncinătură? Ingeniozitatea constructorilor proiectilului obţinuse oare un rezultat fericit? Şocul fusese amortizat, datorită arcurilor celor patru tampoane, a pernelor de apă, a despărţiturilor brizante? Se înfrânase puternica presiune a vitezei iniţiale de unsprezece mii de metri, care ar fi fost suficientă pentru a străbate Parisul sau New-York-ul într-o secundă? Se înţelege că acestea erau întrebările pe care şi le puneau miile de martori ai emoţionantei scene. Ei uitau ţelul călătoriei, pentru a nu se gândi decât la călători. Dar dacă vreunul dintre ei – J. T. Maston, de pildă – ar fi putut să-şi arunce o privire în interiorul proiectilului, ce-ar fi văzut?

În clipa aceea, chiar nimic. Un întuneric adânc domnea în proiectil. Dar pereţii săi cilindrici conici rezistaseră excelent. Nici o ruptură, nici o îndoitură, nici o stricăciune. Admirabilul proiectil nici măcar nu se stricase sub puternica aprindere a pulberii şi nici nu se lichefiase, după cum era de temut, într-o ploaie de aluminiu.

În interior, la urma urmei, era puţină dezordine. Câteva obiecte fuseseră aruncate cu violenţă spre tavan, dar cele mai importante nu păreau să fl suferit de pe urma şocului. Sforile cu care fuseseră fixate erau intacte.

Pe discul mobil, coborât până la baza proiectilului după sfărâmarea pereţilor despărţitori şi azvârlirea apei, trei corpuri zăceau fără mişcare. Barbicane, Nicholl, Michel Ardan oare mai respirau încă? Acest proiectil nu mai era oare decât un sicriu de metal, transportând trei cadavre în spaţiu…?

Câteva minute după pornirea proiectilului, unul dintre corpuri făcu o mişcare, braţele sale se agitară, capul i se ridică şi el reuşi să se scoale în genunchi. Era Michel Ardan. El se pipăi, scoase un „hm” sonor, apoi zise:

— Michel Ardan, întreg. Să-i vedem şi pe ceilalţi!

Curajosul francez vru să se ridice, dar nu putu să se ţină pe picioare. Capul i se clătina, sângele năvălind cu violenţă, îl orbea, era ca beat.

— Brr! făcu el. Mi-a produs acelaşi efect ca două sticle cu vin de Corton. Dar cu deosebirea că e mai puţin plăcut de înghiţit.

Apoi, trecându-şi de mai multe ori mâna peste frunte, îşi fricţionă tâmplele şi strigă cu voce fermă:

— Nicholl! Barbicane!

Aşteptă cu teamă. Nici un răspuns. Nici măcar un suspin care să arate că inima tovarăşilor săi de călătorie mai bătea încă. El repetă chemarea. Aceeaşi tăcere.

— Drace! zise. Au aerul de a fi căzut de la al cincisprezecelea etaj drept în cap! Zău, adăugă el, cu acea imperturbabilă încredere pe care nimic n-o putea tulbura. Dacă un francez a putut să se ridice în genunchi, înseamnă că doi americani se vor ridica drept în picioare, fără nici o greutate. Dar, mai întâi de toate, să clarificăm situaţia.

Ardan simţea cum viaţa îi revine în valuri. Sângele său se linişti şi-şi reluă circulaţia obişnuită. După noi eforturi, îşi recăpătă echilibrul. El reuşi să se scoale, scoase din buzunarul său un chibrit şi-l aprinse prin frecarea fosforului. Apoi, apropiindu-l de bec, îl aprinse. Recipientul nu suferise câtuşi de puţin. Gazul nu se pierduse. Dealtfel, în asemenea caz, mirosul său l-ar fi trădat şi Michel Ardan nu s-ar fi plimbat, fară urmări grave, cu un chibrit aprins în acest mediu plin cu hidrogen. Gazul, combinat cu aerul, ar fi produs un amestec exploziv şi explozia ar fi terminat poate ceea ce zdruncinătura începuse. De îndată ce becul fu aprins, Ardan se aplecă asupra corpurilor tovarăşilor săi. Aceste trupuri erau prăvălite unul peste altul, ca două mase inerte. Nicholl deasupra, Barbicane dedesubt.

Ardan îl ridică pe căpitan, îl propti de un divan şi-l fricţionă energic. Acest masaj, făcut cu multă pricepere, avu darul de a-l readuce la viaţă pe Nicholl, care deschise ochii, îşi regăsi de îndată sângele rece şi prinse mâna lui Ardan. Apoi, privind în jurul lui, întrebă:

— Şi Barbicane?

— Fiecare la rândul său, răspunse calm Michel Ardan. Am început cu tine, Nicholl, pentru că tu erai deasupra. Trecem acum la Barbicane.

Acestea fiind zise, Ardan şi Nicholl îl ridicară pe preşedintele Gun-Clubului şi-l puseră pe divan. Barbicane părea să fi suferit mai mult decât tovarăşii săi. Sângerase, dar Nicholl se calmă constatând că această hemoragie nu provenea decât de la o rană uşoară la umăr. O simplă zgârietură pe care el o tamponă cu grijă. Trecu, totuşi, ceva timp până ca Barbicane să-şi revină, această întârziere speriindu-i pe prietenii săi care nu-l mai cruţară cu frecţiile.

— Respiră, totuşi, zise Nicholl, apropiindu-şi urechea de pieptul rănitului.

— Da, răspunse Ardan, respiră ca un om care are oarecare deprindere a acestei operaţii zilnice. Să-l fricţionăm, Nicholl, să-l fricţionăm cu putere.

Şi cei doi medici improvizaţi făcură totul atât de bine, că Barbicane îşi veni în fire. El deschise ochii, se ridică,luă mâna celor doi prieteni ai săi şi prima lui vorbă fu:

— Mergem?

Nicholl şi Barbicane se priviră. Nu se preocupaseră încă de proiectil. Prima lor grijă fusese pentru călători, nu pentru vagon.

— De fapt, mergem oare? repetă Michel Ardan.

— Sau ne aflăm liniştiţi pe ţărmul Floridei?

— Sau în fundul Golfului Mexic? adăugă Michel Ardan.

— Ei, asta-i! strigă preşedintele Barbicane.

Şi această dublă ipoteză, sugerată de tovarăşii săi, avu ca efect imediat de a-l readuce în întregime în simţiri.

Orice ar fi fost, încă nu se puteau pronunţa asupra situaţiei proiectilului. Imobilitatea sa aparentă, lipsa oricărei comunicări cu exteriorul nu permiteau să se dea un răspuns problemei.

Poate că proiectilul îşi desfăşura traiectoria sa în spaţiu. Poate, după o scurtă ridicare, căzuse pe Pământ sau chiar în Golful Mexicului, cădere ce devenea posibilă datorită îngustimii peninsulei Florida.

Situaţia era gravă, problema interesantă. Trebuia rezolvată cât de curând. Barbicane, înfrigurat şi triumfând prin energia sa morală asupra slăbiciunii fizice, se ridică. Ascultă. În exterior, linişte profundă. Dar prin grosimea capitonării s-ar fi putut intercepta toate zgomotele Pământului. Totuşi o împrejurare îl uimi pe Barbicane. Temperatura din interiorul proiectilului era neobişnuit de ridicată. Preşedintele luă un termometru din învelitoarea care-l proteja şi-l privi. Instrumentul marca patruzeci şi cinci de grade centigrade.

— Da! le strigă el atunci. Da! Mergem! Această căldură înăbuşitoare străbate prin pereţii proiectilului. Ea este produsă prin frecarea de straturile atmosferice. În curând se va micşora, pentru că deja plutim în vid, şi după ce vom fi gata să ne sufocăm, vom îndura un ger foarte puternic.

— Cum? întrebă Michel Ardan, după părerea ta, Barbicane, am şi trecut dincolo de limitele atmosferei terestre?

— Fără nici o îndoială, Michel. Ascultă-mă. Este ora zece şi cincizeci şi cinci de minute. Noi suntem plecaţi de aproximativ opt minute.

Or, dacă viteza noastră iniţială n-ar fi fost micşorată prin frecare, şase secunde ne-ar fi fost de ajuns pentru a trece de cele şasesprezece leghe ale atmosferei care înconjură sferoidul.

— Perfect, răspunse Nicholl, dar în ce proporţie apreciezi micşorarea acestei viteze prin frecare?

— În proporţie de o treime, Nicholl, răspunse Barbicane. Această scădere este apreciabilă, dar, după calculele, mele atâta este. Dacă am avut, aşadar, viteza iniţială de unsprezece mii de metri, la ieşirea din atmosferă această viteză se va reduce la şapte mii trei sute treizeci şi doi de metri; oricum, noi am şi străbătut acest interval, şi…

— Şi atunci, făcu Michel Ardan, prietenul Nicholl a pierdut cele două pariuri ale sale: patru mii de dolari fiindcă Columbiadul n-a explodat,cinci mii de dolari pentru că proiectilul s-a ridicat la o înălţime de peste şase mile. Aşadar, Nicholl, fă bine şi plăteşte.

— Să constatăm mai întâi faptele, răspunse căpitanul, şi după aceea voi plăti. E foarte posibil ca raţionamentele lui Barbicane să fie cât se poate de exacte şi că eu am pierdut cei nouă mii de dolari ai mei. Dar o nouă ipoteză îmi vine în cap şi ea va anula pe cea a pariului.

— Care? întrebă cu vioiciune Barbicane.

— Ipoteza că, dintr-o cauză sau alta, să nu se fi dat foc la pulbere şi noi să nu fi plecat.

— Vai de mine, căpitane, strigă Michel Ardan, asta-i o ipoteză demnă de mintea mea. Nu-i serioasă! N-am fost oare pe jumătate omorâţi de zdruncinătură? Nu te-am readus la viaţă? Umărul preşedintelui nu sângerează încă datorită reculului care l-a izbit?

— De acord, Michel, repetă Nicholl, dar am o singură întrebare.

— Pune-o.

— Ai auzit detunătura, care trebuie să fi fost extraordinară?

— Nu, răspunse Ardan, foarte surprins, într-adevăr, n-am auzit detunătura.

— Dar dumneata, Barbicane?

— Nu.

— Ei bine? făcu Nicholl.

— Într-adevăr, murmură preşedintele, de ce n-am auzit detunătura?

Cei trei prieteni se priviră destul de descumpăniţi. Se prezenta astfel un fenomen inexplicabil. Proiectilul plecase totuşi şi, în consecinţă, detunătura ar fi trebuit să se producă.

— Mai întâi să aflăm unde suntem, zise Barbicane, să deschidem panourile.

Această operaţiune deosebit de simplă fu executată de îndată. Piuliţele, care menţineau buloanele pe plăcile din afară ale hublourilor din dreapta, cedară sub presiunea unei chei engleze. Aceste butoane fură scoase şi obturatoare de cauciuc astupară gaura prin care trecuseră. Imediat, placa exterioară se lăsă în jos pe balamaua sa cu un sabord, şi apăru geamul lenticular care închidea hubloul.

Un hublou identic se vedea în grosimea peretelui celeilalte feţe a proiectilului, un altul în vârful cu care se termina proiectilul şi, în sfârşit, al patrulea în mijlocul părţii de jos a proiectilului. Se putea deci observa în patru direcţii opuse; bolta cerească prin geamurile laterale şi, mai de-a dreptul, Pământul sau Luna prin deschizăturile de sus şi de jos ale proiectilului.

Barbicane şi cei doi tovarăşi ai săi se repeziră spre geamul descoperit. Nu se zărea nici o rază de lumină. O profundă obscuritate înconjura proiectilul. Ceea ce nu-l împiedică pe preşedintele Barbicane să strige:

— Nu, dragii mei prieteni, n-am căzut pe Pământ! Nu ne-am scufundat în adâncurile Golfului Mexic! Da! Urcăm în spaţiu! Priviţi aceste stele ce strălucesc în noapte şi această întunecime de nepătruns care s-a adunat între Pământ şi noi.

— Ura! Ura! strigară într-un glas Michel Ardan şi Nicholl.

Într-adevăr această beznă densă demonstra că proiectilul părăsise Pământul, altminteri solul, luminat cu intensitate de strălucirea lunară, ar fi apărut înaintea ochilor celor trei călători, a căror priviri s-ar fi odihnit pe suprafaţa sa. Această întunecime dovedea de asemenea că proiectilul depăşise pătura atmosferică, întrucât lumina difuză, răspândită în aer, s-ar fi reflectat asupra pereţilor metalici, reflex care de asemenea lipsea. Această lumină ar fi pătruns prin geamul hubloului, dar şi aceasta era întunecată. Nu mai era permisă nici o îndoială. Călătorii părăsiseră pământul.

— Am pierdut, zise Nicholl.

— Te felicit, răspunse Ardan.

— Iată nouă mii de dolari, zise căpitanul, scoţând din buzunarul său un teanc de dolari.

— Vrei o chitanţă? întrebă Barbicane, luând suma.

— Dacă aceasta nu te deranjează, răspunse Nicholl, aşa-i mai legal.

Şi cu seriozitate, flegmatic, ca şi cum ar fi fost la casieria sa, preşedintele Barbicane îşi scoase carnetul, desprinse o filă albă, scrise cu creionul o chitanţă în regulă, îi puse data, semnătura, ştampila şi o dădu căpitanului care o ascunse cu grijă în portofelul său.

Michel Ardan, scoţându-şi şapca, se înclină, fară a spune nimic, în faţa celor doi tovarăşi ai săi. Atâta formalism, în asemenea împrejurări, îi lua graiul. Nu văzuse niciodată nimic mai „american”.

Barbicane şi Nicholl, după ce terminară operaţiunea, se aşezară la fereastră şi priviră constelaţiile. Stelele se distingeau ca nişte puncte vii pe fondul negru al cerului. Dar, din această parte, nu se putea observa astrul nopţilor, căci acesta, în drumul său de la est către vest, se înălţa puţin câte puţin spre zenit. Absenţa lui stârni nedumerirea lui Ardan.

— Şi Luna? zise el. Oare, din întâmplare, ea va lipsi cumva la întâlnirea noastră?

— Linişteşte-te, răspunse Barbicane. Viitorul nostru sferoid este la locul său, dar noi nu-l putem zări din această parte. Vom deschide celălalt hublou lateral.

În momentul în care Barbicane vru să se îndepărteze de geam pentru a degaja hubloul opus, atenţia sa fu atrasă de apropierea unui obiect strălucitor. Era un disc enorm, ale cărui dimensiuni gigantice nu puteau fi apreciate. Faţa sa întoarsă spre Pământ strălucea cu intensitate.

S-ar fi zis că este o mică Lună care reflectă lumina celei mari. Ea înainta cu o viteză uimitoare şi părea să descrie în jurul Pământului o orbită care tăia traiectoria proiectilului. Mişcarea de translaţie a acestui mobil se completa cu o mişcare de rotaţie în jurul său. El se comporta, prin urmare, ca toate corpurile cereşti părăsite în spaţiu.

— Ei, strigă Michel Ardan, ce-o mai fi şi asta? Un alt proiectil?

Barbicane nu zise nimic. Apariţia acestui uriaş corp îl surprindea şi-l îngrijora în acelaşi timp. O ciocnire care ar fi avut nişte rezultate dezastruoase era posibilă, fie că proiectilul ar fi deviat de pe traiectoria sa, fie că o lovitură, distrugându-i viteza, l-ar fi azvârlit spre Pământ, fie că, în sfârşit, s-ar fi văzut în mod irezistibil atras de forţa de atracţie a acestui asteroid.

Preşedintele Barbicane pricepuse cu repeziciune urmările acestor trei ipoteze care, într-un fel sau altul, ameninţau inevitabil succesul experienţei. Tovarăşii săi, muţi, priveau în spaţiu. Obiectul, apropiindu-se, se mărea uimitor şi, printr-o anume iluzie optică, părea că poriectilul se precipită înaintea lui.

— Nemaipomenit! strigă Michel Ardan. Cele două trenuri se vor ciocni!

Instinctiv, călătorii se aruncară înapoi. Spaima lor fu extrem de mare, dar ea nu dură mult timp, doar câteva secunde. Asteroidul trecu la câteva sute de metri de proiectil şi dispăru, nu atât datorită rapidităţii cursei sale, cât pentru că faţa sa opusă Lunii se pierdu brusc în întunecimea absolută a spaţiului.

— Călătorie plăcută! strigă Michel Ardan scoţând un suspin de mulţumire. Cum? Infinitul nu-i destul de mare pentru ca un biet micuţ proiectil să se plimbe fară frică? Ah! Ce-o fi fost oare acest glob pretenţios de care era cât pe ce să ne ciocnim?

— Ştiu, răspunse Barbicane.

— Formidabil! Toate le ştii!

— Este, zise Barbicane, un simplu bolid, dar un bolid uriaş pe care atracţia Pământului îl retine în stadiul de satelit.

— Este posibil! strigă Michel Ardan. Pământul are, aşadar, două Luni, ca şi Neptun.

— Da, dragă prietene, două Luni, cu toate că se crede, în general, că nu are decât una. Dar această a doua Lună este atât de mică şi viteza sa este atât de mare, că locuitorii Pământului n-o pot zări. Ţinând seama de oarecare perturbaţii, un astronom francez, domnul Petit, a ştiut să determine existenţa celui de-al doilea satelit şi să-i calculeze elementele. Potrivit observaţiilor sale, acest bolid efectuează mişcarea sa de revoluţie în jurul Pământului în numai trei ore şi douăzeci de minute, ceea ce atrage după sine o viteză uluitoare.

— Toţi astronomii, întrebă Nicholl, admit existenţa acestui satelit?

— Nu, răspunse Barbicane, dar de s-ar fi întâlnit şi ei, ca şi noi, cu el, nu s-ar mai putea îndoi. În fond, mă gândesc că acest bolid, care ne-ar fi încurcat foarte mult lovind proiectilul, ne permite să precizăm situaţia noastră în spaţiu.

— Cum? zise Ardan.

— Pentru că distanţa sa este cunoscută şi, în punctul unde noi l-am întâlnit, ne aflam la exact opt mii o sută patruzeci de kilometri de suprafaţa globului terestru.

— Mai bine de două mii de leghe! strigă Michel Ardan. Iată cum întrecem trenurile expres ale acestui glob vrednic de milă, care se cheamă Pământ.

— Ba bine că nu, răspunse Nicholl, privindu-şi cronometrul. Este ora unsprezece şi noi n-am părăsit continentul american decât de treizeci de minute.

— Numai de treizeci de minute? se miră Barbicane.

— Da, răspunse Nicholl, şi dacă viteza noastră iniţială de unsprezece mii km ar fi fost constantă, am fi făcut aproape zece mii de leghe pe oră!

— Totul este foarte bine, dragii mei, zise preşedintele, dar rămâne încă o întrebare neclarificată. De ce n-am auzit detunătura Columbiadului?

În lipsa unui răspuns, conversaţia se opri şi Barbicane, tot reflectând, se apucă să coboare oblonul celui de-al doilea hublou lateral.

Operaţiunea sa reuşi şi, prin geamul astfel eliberat, Luna umplu interiorul proiectilului cu o lumină strălucitoare. Nicholl, ca un om econom ce era, stinse gazul care devenea inutil şi a cărui licărire, dealtfel, împiedica observarea spaţiilor interplanetare.

Discul lunar strălucea atunci cu o puritate fără seamăn. Razele sale, care nu mai treceau prin atmosfera vaporoasă a globului terestru, pătrundeau prin geam şi umpleau aerul din interiorul proiectilului cu reflexe argintii. Perdeaua neagră a bolţii cereşti dubla într-adevăr strălucirea Lunii, care în acest vid de eter, nepotrivit difuzării luminii, nu eclipsa stelele învecinate. Cerul, astfel văzut, prezenta un aspect cu totul nou, pe care ochiul omenesc nu-l putea bănui.

Se înţelege cu ce interes admirau aceşti oameni curajoşi astrul nopţilor, scopul suprem al călătoriei lor. Satelitul Pământului, în mişcarea sa de translaţie, se apropia puţin câte puţin de zenit, punct matematic pe care trebuia să-l atingă în aproximativ nouăzeci şi şase de ore. Munţii, câmpiile, tot relieful său nu se desluşea mai clar înaintea ochilor decât dac-ar fi fost privit cu atenţie din orice punct al Pământului, dar lumina sa, trecând prin vid, se desfăşura cu o putere de neasemuit. Discul strălucea ca o oglindă de platină. Despre Pământul care le fugea de sub picioare, călătorii uitaseră tot ce le-ar fi putut aminti de el.

Căpitanul Nicholl fu primul care le atrase atenţia asupra globului dispărut.

— Da, răspunse Michel Ardan, să nu fim nerecunoscători faţă de el. De vreme ce ne părăsim patria, să-i dăruim ei ultimele noastre priviri. Vreau să revăd Pământul înainte ca el să dispară în întregime din faţa ochilor mei.

Barbicane, pentru a îndeplini dorinţa prietenului său, se apucă se degajeze fereastra din fundul proiectilului, cea care trebuia să permită observarea Pământului în mod direct. Discul, mobil, pe care forţa proiectării îl adusese până în fundul proiectilului, fu demontat nu fără dificultate. Bucăţile sale, sprijinite cu grijă de pereţi, puteau fi încă folosite, în caz de nevoie. Atunci apăru o deschidere de formă circulară, cu diametrul de cincizeci de centimetri, scobită în partea inferioară a proiectilului. Un geam gros de cincisprezece centimetri, consolidat de o armătură din cupru, o închidea. Mai jos era aplicată o placă din aluminiu, fixată cu buloane. Piuliţele odată deşurubate fură desfăcute, placa trasă şi comunicarea vizuală fu stabilită între interior şi exterior.

Michel Ardan îngenunche la fereastră. Geamul era întunecat şi opac.

— Ei bine, strigă el, şi Pământul?

— Pământul, zise Barbicane, iată-l!

— Care? făcu Ardan, firicelul acela subţire, cornul acela argintiu?

— Fără îndoială, Michel. După patru zile, când Luna va fi plină, chiar în momentul când noi o vom atinge, Pământul va fi „nou”. El nu ne va apărea decât sub forma unui corn deşirat care nu va întârzia să dispară, şi atunci se va pierde pentru câteva zile într-un întuneric de nepătruns.

— Ăsta?! Pământul?! repeta Michel Ardan, privind cu ochi mari acea fâşie neînsemnată a planetei sale natale.

Explicaţia dată de preşedintele Barbicane era justă. Pământul, în raport cu proiectilul, intra în ultima sa fază. Era în octantul95 său şi arăta ca un corn uşor schiţat pe fondul negru al cerului. Lumina sa albăstruie datorită grosimii straturilor atmosferice oferea mai puţină intensitate decât cea a cornului lunar. Acest corn al Pământului se prezenta de dimensiuni considerabile. S-ar fi zis că e un arc uriaş întins pe bolta cerească. Câteva puncte strălucind cu intensitate, mai ales în partea sa concavă, făceau cunoscută prezenţa unor munţi înalţi; dar ei dispăreau din când în când sub grosimea unor pete care nu se vedeau niciodată pe suprafaţa discului lunar. Erau inele de nori aşezaţi concentric în jurul sferoidului terestru.

Totuşi, ca urmare a unui fenomen natural, identic aceluia care are loc pe Lună, când ea este în octant, se putea observa conturul întreg al globului terestru. Discul său apărea în mod destul de desluşit printr-un efect de lumină cenuşie, mai puţin vizibilă decât lumina cenuşie a Lunii. Şi explicaţia acestei intensităţi mai mici este uşor de înţeles. Când reflectarea luminii se produce asupra Lunii, ea se datoreşte razelor solare pe care Pământul le răsfrânge asupra satelitului său. Aici, printr-un efect invers, era datorită razelor solare reflectate de Lună spre Pământ. Or, lumina terestră este aproximativ de treisprezece ori mai intensă decât lumina lunară, ceea ce provine din diferenţa de volum a celor două corpuri. De aici, consecinţa că, în fenomenul luminii cenuşii, partea obscură a discului pământesc se conturează mai puţin clar decât aceea a discului lunar, pentru că intensitatea este proporţională cu puterea de iluminare a celor doi aştri. Trebuie adăugat, de asemenea, că, în ce priveşte cornul pământesc, el părea să forneze o curbă mai alungită decât aceea a discului. Simplu efect al iradierii.

În timp ce călătorii căutau să pătrundă bezna adâncă din spaţiu, un buchet strălucitor de stele căzătoare se desfăşură înaintea ochilor lor. Sute de bolizi, aprinşi în contact cu atmosfera, tăiau întunericul cu dâre luminoase şi brăzdau cu focul lor partea cenuşie a discului, în această perioadă, Pământul era la periheliu96 şi luna decembrie este foarte potrivită apariţiei acestor stele căzătoare, pe care astronomii le-au socotit până la douăzeci şi patru de mii pe oră. Dar lui Michel Ardan, dispreţuind raţionamentele ştiinţifice, îi plăcea mai mult să creadă că Pământul saluta cu cele mai strălucitoare focuri de artificii plecarea celor trei copii ai săi.

În realitate, era tot ce mai vedeau din acest sferoid pierdut în umbră, un astru mic al lumii solare, care, pentru marile planete, este ca un simplu luceafăr de zi sau de seară! Un punct aproape neobservat în spaţiu, o semilună trecătoare, acesta era globul unde îşi lăsaseră ei toată afecţiunea.

Mult timp, cei trei prieteni priviră fără să scoată o vorbă, dar cu inimile unite, în vreme ce proiectilul se îndepărta cu o viteză ce descreştea în mod uniform. Apoi, îi cuprinse o toropeală irezistibilă. Era o oboseală a corpului şi a intelectului? Fără îndoială, căci după încordarea din aceste ultime ore petrecute pe Pământ, reacţia trebuia în mod inevitabil să se producă.

— Ei bine, zise Michel, de vreme ce trebuie să dormim, hai să dormim.

Şi întinzându-se în paturile lor, cei trei se cufundară în curând într-un somn adânc.

Dar nu dormiseră mai mult de un sfert de oră, când Barbicane se ridică deodată şi-şi trezi prietenii cu o voce puternică:

— Am găsit! le strigă el.

— Ce-ai găsit? întrebă Michel Ardan sărind în pat.

— Cauza pentru care n-am auzit detunătura Columbiadului.

— Adică? întrebă Nicholl.

— Pentru că proiectilul nostru merge mai repede decât sunetul.