Capitolul VI.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI.

În ziua de 4 decembrie, când ceasurile arătau ora cinci dimineaţa pe Pământ, călătorii se treziră după cincizeci şi patru de ore de călătorie. Ca timp, ei nu depăşiseră decât cu cinci ore şi patruzeci de minute jumătatea duratei fixate pentru şederea lor în proiectil, dar, ca traiectorie, ei parcurseseră mai mult de şapte zecimi din drum. Această particularitate se datora descreşterii uniforme a vitezei proiectilului.

Când priviră Pământul prin geamul de jos, el nu le apăru decât ca o pată închisă, scăldată în razele solare. Nici urmă de seceră, nici de lumină cenuşie. A doua zi, la ora douăsprezece noaptea, Pământul trebuia să fie în faza nouă, exact în momentul în care Luna ar fi fost plină. Deasupra, astrul nopţilor se apropia din ce în ce mai mult de linia urmată de proiectil, în aşa fel încât să se poată întâlni cu el la ora fixată.

De jur împrejur, bblta neagră era acoperită de puncte strălucitoare care păreau că se deplasează cu încetineală. Dar la distanţa considerabilă unde ele se găseau, mărimea lor relativă nu părea să fie modificată. Soarele şi stelele apăreau exact aşa cum se vedeau de pe Pământ.

În ce priveşte Luna, ea era în mod simţitor mărită, dar lunetele călătorilor, nu prea puternice, încă nu permiteau să se facă observaţiile necesare pe suprafaţa ei şi să se recunoască particularităţile sale topografice sau geologice.

Astfel, timpul se scurgea în discuţii interminabile. Se vorbea mai ales despre Lună. Fiecare îşi aducea contribuţia sa de cunoştinţe speciale. Barbicane şi Nicholl, întotdeauna serioşi, Michel Ardan, întotdeauna fantezist. Proiectilul, poziţia sa, direcţia sa, incidentele care s-ar fi putut ivi, precauţiile care ar fi fost necesitate de căderea sa pe Lună, toate acestea constituiau o sursă inepuizabilă de ipoteze. Exact în timpul dejunului, o întrebare de-a lui Michel, referitoare la proiectil, provocă un răspuns destul de curios din partea lui Barbicane şi demn de a fi relatat.

Michel, presupunând că proiectilul s-ar fi oprit brusc, pe când era încă animat de formidabila sa viteză iniţială, voia să ştie care ar fi fost consecinţele acestei opriri.

— Dar, răspunse Barbicane, nu văd cum proiectilul ar fi putut fi oprit.

— Să presupunem, răspunse Michel.

— Presupunere irealizabilă, replică practicul Barbicane. Doar dacă forţa de impulsie ar fi fost insuficientă. Dar atunci, viteza sa ar fi descrescut puţin câte puţin şi el nu s-ar fi oprit brusc.

— Admite că s-ar fi ciocnit cu un corp în spaţiu.

— Care?

— Acel bolid uriaş pe care l-am întâlnit.

— Atunci, zise Nicholl, proiectilul ar fi fost zdrobit în mii de bucăţi, şi noi odată cu el.

— Mai mult decât atât, răspunse Barbicane, noi am fi fost arşi de vii.

— Arşi! strigă Michel Ardan. Pe legea mea! Regret că n-am avut prilejul, ca „să văd” dacă-i aşa.

— Şi ai fi văzut, zise Barbicane. Se ştie acum despre căldură că nu-i decât o modificare a mişcării. Când se încălzeşte apa, cu alte cuvinte, când i se adaugă căldură, aceasta înseamnă că se produce o mişcare a moleculelor sale.

— Iată, făcu Michel, o teorie ingenioasă.

— Şi adevărată, vrednicul meu prieten, căci ea explică toate fenomenele calorice. Căldura nu-i decât o mişcare moleculară, o simplă oscilaţie de particule a unui corp. Atunci când tragi frâna unui tren, trenul se opreşte. Dar ce devine mişcarea de care el era animat? Se transformă în căldură şi frâna se încălzeşte. Pentru ce se ung osiile de la roţi? Pentru a le împiedica să se încălzească şi dat fiind această căldură, mişcarea s-ar pierde prin transformarea ei. Înţelegi?

— Dacă înţeleg? răspunse Michel. Admirabil! Astfel, de exemplu, atunci când eu am alergat mai mult timp. când sunt năduşit leoarcă şi curg de pe mine broboane mari de sudoare, de ce sunt obligat să mă opresc? Foarte simplu, pentru că mişcarea mea s-a transformat în căldură.

Barbicane nu se putu stăpâni să nu surâdă la această replică a lui Michel. Apoi, îşi reluă teoria:

— Aşadar, zise el, în cazul unei ciocniri, proiectilul nostru ar fi fost ca un glonte încins ce cade după ce a lovit o placă de metal. Mişcarea sa s-ar fi transformat în căldură. În consecinţă, eu afirm că dacă proiectilul nostru s-ar fi izbit de bolid, viteza sa, brusc anulată, ar fi produs o căldură capabilă să-l volatilizeze pe loc.

— Atunci, întrebă Nicholl, ce s-ar întâmpla dacă Pământul s-ar opri deodată din mişcarea sa de translaţie?

— Temperatura sa s-ar ridica la un asemenea punct, răspunse Barbicane, încât ar fi imediat prefăcut în vapori.

— Bun, făcu Michel, iată un mijloc de a sfârşi lumea, ceea ce ar simplifica mult lucrurile.

— Şi dacă Pământul ar cădea pe Soare? zise Nicholl.

— Potrivit calculelor făcute, răspunse Barbicane, această cădere ar dezvolta o căldură egală cu căldura produsă de o mie şase sute de globuri de cărbune cu un volum egal cu globul pământesc.

— Binevenit spor de temperatură pentru Soare, n-am ce zice, replică Michel Ardan, şi de care locuitorii de pe Uranus sau Neptun nu s-ar plânge, fară îndoială, căci trebuie să moară de frig pe planetele lor.

— Astfel, deci, dragii mei prieteni, reluă Barbicane, orice mişcare oprită brusc produce căldură. Şi această teorie a permis să se admită, în ce priveşte căldura discului solar, că ea este alimentată de o grindină de bolizi care cad neîncetat pe suprafaţa sa. S-a calculat chiar…

— Fereşte, murmură Michel, iată că năvălesc cifrele!

— S-a calculat, chiar, reluă netulburat Barbicane, că fiecare bolid când cade pe Soare trebuie să producă o căldură egală cu aceea a patru mii de mase de ulei cu un volum egal.

— Şi care-i temperatura solară? întrebă Michel.

— Ea este egală cu aceea care ar fi produsă de arderea unui strat de cărbune care ar înconjura Soarele pe o grosime de douăzeci şi şapte km.

— Şi această căldură?

— Ea ar fi capabilă să facă să fiarbă pe oră două miliarde nouă sute milioane de miriametri cubi de apă.

— Şi nu ne frige? strigă Michel.

— Nu, răspunse Barbicane, pentru că atmosfera terestră absoarbe patru zecimi din căldura solară. Dealtfel, cantitatea de căldură interceptată de Pământ nu-i decât a doua miliardime din radiaţia totală.

— Văd că totul este cât se poate de bine, replică Michel, şi că această atmosferă este o invenţie utilă, căci nu numai că ea ne permite să respirăm, dar ne împiedică să ne coacem.

— Da, zise Nicholl, şi din păcate nu tot aşa va fi şi-n Lună.

— Aş, făcu Michel, totdeauna încrezător, dacă acolo se află locuitori, ei respiră. Dacă nu mai sunt, or fi lăsat destul oxigen pentru trei persoane, chiar dacă numai în fundul râpelor unde greutatea lui l-o fi adunat. Ei bine! Nu ne vom sui în munţi! Asta-i tot!

Şi Michel, ridicându-se, merse să admire discul lunar care strălucea cu o lumină orbitoare.

— Ei drăcie, zise el, trebuie să fie cald acolo sus!

— Fără să mai punem la socoteală, răspunse Nicholl, că acolo ziua durează trei sute şasezeci de ore!

— Prin compensare, zise Barbicane, nopţile au aceeaşi durată şi, cum căldura este restituită prin radiaţie, temperatura lor nu trebuie să fie decât aceea a spaţiilor planetare.

— Frumos ţinut, ce să mai vorbim! zise Michel. Nu contează. Aş vrea să fiu acolo! Hei! Dragii mei camarazi, va fi destul de curios să avem Pământul în chip de Lună şi să-l vedem ridicându-se la orizont, să-i recunoaştem configuraţia continentelor, să spunem: acolo este America, acolo este Europa, apoi să-l urmărim până când este estompat de lumina Soarelui. Apropo, Barbicane, există eclipse pentru seleniţi?

— Da, eclipsele de Soare, răspunse Barbicane, când centrele celor trei aştri se găsesc pe aceeaşi linie, Pământul fiind la mijloc. Dar acestea nu sunt decât eclipse inelare, în timpul cărora Pământul, proiectat ca un ecran pe discul solar, lasă să se zărească cea mai mare parte a lui.

— Şi de ce, întrebă Nicholl, nu există eclipsă totală? Oare conul de umbră proiectat de Pământ nu se întinde dincolo de Lună?

— Da, dacă nu se ţine cont de refracţia produsă de atmosfera terestră. Nu, dacă se ţine cont de această refracţie. Astfel, fie delta prim paralaxa orizontală şi p prim jumătatea diametrului…

— Uf! făcu Michel, jumătatea lui v zero pătrat!… Vorbeşte clar pentru toată lumea, om algebric ce eşti!

— Ei bine, în limbajul obişnuit, răspunse Barbicane, distanţa medie dintre Lună şi Pământ fiind de şasezeci de raze terestre, lungimea conului de umbră, în urma refracţiei, se reduce la mai puţin de patruzeci şi două de raze. Rezultă, prin urmare,că, în momentul eclipselor, Luna se găseşte dincolo de conul de umbră pură şi că Soarele îi trimite nu numai razele marginilor sale, dar chiar şi razele centrului său.

— Atunci, zise Michel cu un ton ironic, de ce este eclipsă, de vreme ce n-ar trebui să fie?

— Doar pentru că aceste raze solare sunt slăbite de această refracţie şi că atmosfera pe care o străbat stinge cel mai mare număr dintre ele!

— Acest motiv mă satisface, răspunse Michel. Dealtfel, vom vedea când vom fi acolo.

— Acum, spune-mi, Barbicane, crezi că Luna este o veche cometă?

— Ce idee!

— Da, replică Michel amabil, dar cu înfumurare, am câteva idei de genul acesta.

— Dar această idee nu-i a lui Michel, răspunse Nicholl.

— Bine! Nu sunt, prin urmare, decât un plagiator!

— Fără îndoială, răspunse Nicholl. După mărturia anticilor, arcadienii pretind că strămoşii lor au locuit pe Pământ înainte ca Luna să devină satelitul său. Pornind de la acest fapt, unii învăţaţi au văzut în Lună o cometă, a cărei orbită a adus-o într-o zi destul de aproape de Pământ pentru ca să fie reţinută de atracţia terestră.

— Şi ce-i adevărat în această ipoteză? întrebă Michel.

— Nimic, răspunse Barbicane, şi, ca dovadă, Luna n-a păstrat nici o urmă din învelişul gazos care însoţeşte întotdeauna cometele.

— Dar, reluă Nicholl, Luna, înainte de a deveni satelitul Pământului, n-ar fi putut, în periheliul său, să treacă destul de aproape de Soare şi să piardă prin evaporare toate aceste substanţe gazoase?

— Asta se poate, prietene Nicholl, dar nu-i probabil.

— De ce?

— Pentru că… Pe legea mea, nu ştiu nimic în privinţa asta.

— Ah, câte sute de volume, strigă Michel, s-ar putea întocmi cu tot ceea ce nu se ştie încă!

— Aşa-i! Cât e ceasul? întrebă Barbicane.

— Este ora trei, răspunse Nicholl.

— Cum trece timpul, zise Michel, în conversaţia unor savanţi ca noi! Hotărât lucru, simt că mă instruiesc din cale-afară! Şi că devin tobă de carte.

Acestea fiind zise, Michel se cocoţă până în vârful proiectilului, „pentru a observa mai bine Luna”, pretindea el. În acest timp, însoţitorii săi cercetau spaţiul prin geamul din partea de jos. Nu se semnala nimic nou.

Când Michel Ardan coborî, el se apropie de hubloul lateral şi deodată îi scăpă o exclamaţie de surpriză.

— Ce-i? făcu Barbicane.

Preşedintele se apropie de fereastră şi zări un fel de sac turtit care plutea în exterior, doar la câţiva metri de proiectil. Acest obiect părea imobil ca şi proiectilul şi, în consecinţă, era animat de aceeaşi mişcare ascensională ca şi el.

— Ce-o fi drăcia asta? repetă Michel Ardan. Să fie oare unul dintre corpusculii din spaţiu pe care proiectilul nostru îl reţine în raza sa de atracţie şi care-l va însoţi până-n Lună?

— Ceea ce mă miră, răspunse Nicholl, este că greutatea specifică a acestui corp, care este foarte sigur inferioară celei a proiectilului, îi permite să se menţină atât de riguros la nivelul său.

— Nicholl, răspunse Barbicane după un moment de reflecţie, nu ştiu ce-ar putea fi acel obiect, dar ştiu perfect de ce se menţine lingă proiectil.

— De ce?

— Pentru că noi plutim în vid, dragul meu căpitan, şi în vid corpurile cad sau se menţin – ceea ce este acelaşi lucru – cu o viteză egală, indiferent care le-ar fi greutatea sau forma. Aerul, prin rezistenţa sa, creează diferenţe de greutate. Când se face în mod pneumatic vid într-un tub, obiectele care sunt aruncate în el, fire de praf sau granule de plumb, cad cu aceeaşi viteză. Aici, în spaţiu, aceeaşi cauză are acelaşi efect.

— Foarte just, zise Nicholl, şi tot ceea ce noi vom azvârli afară din proiectil nu va înceta să-l însoţească în călătoria sa până-n Lună.

— Ah! Proşti mai suntem! strigă Michel.

— De ce acest calificativ? întrebă Barbicane.

— Pentru că ar fi trebuit să încărcăm proiectilul cu obiecte utile – cărţi, instrumente, unelte etc. Am fi aruncat totul şi totul ne-ar fi urmat ca o coadă. Dar mă gândesc la altceva. De ce nu ne plimbăm şi noi pe afară, ca acest bolid? Pentru ce nu ne aruncăm în spaţiu pe fereastră? Ce plăcere ar fi să ne simţim astfel suspendaţi în eter, mai favorizaţi decât pasărea care trebuie să bată mereu din aripi pentru a se susţine!

— De acord, zise Barbicane;dar cum respirăm?

— Blestematul ăsta de aer care lipseşte la momentul cel mai nepotrivit!

— Dar dacă el n-ar lipsi, Michel, densitatea ta fiind inferioară acestui proiectil, ai rămâne foarte repejor în urmă.

— Atunci, este un cerc vicios.

— Tot ceea ce poate fi mai vicios.

— Şi trebuie să rămânem închişi în vagon.

— Trebuie.

— Ah! strigă Michel cu o voce formidabilă.

— Ce ai? întrebă Nicholl.

— Ştiu, ghicesc ce poate fi acest presupus bolid. Nu-i deloc un asteroid care ne însoţeşte! Nu-i deloc o bucăţică de planetă!

— Ce-i atunci? întrebă Barbicane.

— Este nefericitul nostru câine! Este bărbatul Dianei!

Într-adevăr, acest obiect deformat, de nerecunoscut, era cadavrul lui Satelit, turtit precum un cimpoi dezumflat şi care urca, urca mereu.