Capitolul V.

FRIGUL DIN SPAŢIU.

Această descoperire fu ca o lovitură de trăsnet. Cine s-ar fi aşteptat la o asemenea eroare de calcul? Barbicane nu voia, pur şi simplu, să creadă aşa ceva. Nicholl îşi revăzu calculele. Erau exacte. În ceea ce priveşte formula pe care o determinase, nu se putea pune la îndoială justeţea sa şi, făcându-şi verificarea, se constată că era necesară o viteză iniţială de şasesprezece mii cinci sute şasezeci şi şase de metri în prima secundă, pentru a atinge punctul neutru.

Cei trei prieteni se priviră în tăcere. Nici vorbă măcar de mâncare. Barbicane, cu dinţii încleştaţi, cu sprâncenele încruntate, cu pumnii strânşi convulsiv, observa prin hublou. Nicholl îşi încrucişase braţele, examinându-şi calculele, Michel Ardan murmura:

— Ia te uită ce savanţi! Numai pozne de-astea fac! Aş da douăzeci de pistoli ca să cădem peste Observatorul din Cambridge şi să-l zdrobim, cu toţi speculanţii de cifre care sunt în el!

Deodată, căpitanul făcu o observaţie care-i merse lui Barbicane drept la inimă.

— Vai, zise el, este ora şapte dimineaţa! Suntem, aşadar, plecaţi de treizeci şi două de ore. Mai mult de jumătate din traseul nostru este străbătut şi totuşi n-am căzut, după câte văd.

Barbicane nu zise nimic. Dar, după o privire rapidă aruncată căpitanului, luă un compas care-i servi la măsurarea distanţei unghiulare a globului pământesc. Apoi, prin geamul inferior, făcu o observaţie foarte exactă, ţinând seama de imobilitatea aparentă a proiectilului. Se ridică apoi, ştergându-şi fruntea îmbrobonată de sudoare, şi aşternu câteva cifre pe hârtie. Nicholl înţelegea că preşedintele voia să deducă, prin măsurarea diametrului terestru, distanţa de la proiectil la Pământ. El îl privea cu nelinişte.

— Nu, strigă Barbicane după câteva clipe, nu, nu cădem! Suntem deja la peste cincizeci de mii de leghe de Pământ! Am depăşit acest punct unde proiectilul ar fi trebuit să se oprească, dacă viteza sa n-ar fi fost decât de unsprezece mii de metri la plecare! Urcăm mereu!

— Este evident, răspunse Nicholl, şi trebuie să tragem concluzia că viteza noastră iniţială, sub puterea celor patru sute de livre de fulmicoton, a depăşit cei unsprezece mii de metri indicaţi. Îmi explic atunci de ce numai după treisprezece minute am întâlnit al doilea satelit care gravitează la mai mult de două mii de leghe de Pământ.

— Şi această explicaţie este cu atât mai probabilă, adăugă Barbicane, cu cât, aruncând apa închisă între pereţii despărţitori, proiectilul s-a găsit deodată uşurat de-o greutate importantă.

— Just! făcu Nicholl.

— Ah, bunul meu Nicholl, strigă Barbicane, suntem salvaţi!

— Ei bine, răspunse cu calm Michel Ardan, pentru că suntem salvaţi, haideţi să mâncăm.

Într-adevăr, Nicholl nu se înşela. Viteza iniţială fusese din fericire superioară vitezei indicate de Observatorul din Cambridge, dar Observatorul din Cambridge nu se înşelase nici el prea mult.

Călătorii, restabiliţi după această alarmă, se aşezară la masă şi prânziră cu veselie. Dacă s-a mâncat mult, de vorbit s-a vorbit şi mai mult. Încrederea era şi mai mare după, decât înainte de „incidentul algebric”.

— Pentru ce n-am izbuti? repeta Michel Ardan. Pentru ce n-am ajunge? Doar suntem lansaţi. Nu avem nici un fel de obstacol înaintea noastră. Nici o piatră în drumul nostru. Calea e liberă, mai liberă decât aceea a unei nave care se luptă cu marea, mai liberă decât aceea a unui balon care luptă contra vântului! Or, dacă o navă ajunge acolo unde vrea, dacă un balon se ridică unde-i place, pentru ce proiectilul nostru n-ar atinge ţinta pe care şi-a propus-o?

— O va atinge, zise Barbicane.

— Chiar dacă ar face-o numai pentru onoarea poporului american, adăugă Michel Ardan, poporul care a fost capabil să ducă la bun sfârşit o asemenea experienţă, care a putut da naştere unui preşedinte Barbicane. Ah! Mă gândesc, acum că nu mai avem nici o frământare, ce vom mai face? Ne vom plictisi regeşte!

Barbicane şi Nicholl făcură un gest de tăgadă.

— Dar eu am prevăzut această situaţie, reluă Michel Ardan. N-aveţi decât să alegeţi. Am la dispoziţia voastră şah, table, cărţi, domino.

Nu-mi lipseşte decât biliardul.

— Cum? întrebă Barbicane. Ai luat asemenea nimicuri?

— Fără îndoială, răspunse Michel, şi nu numai pentru a ne distra, dar şi cu intenţia lăudabilă de a înzestra cafenelele selenite.

— Dragul meu, zise Barbicane, dacă Luna este locuită, locuitorii săi au apărut cu câteva mii de ani înaintea celor de pe Pământ, căci nu se poate pune la îndoială că acest astru e mai bătrân decât al nostru.

Deci, dacă seleniţii există de sute de mii de ani şi creierul lor este organizat cum e cel uman, ei au inventat tot ceea ce am inventat şi noi, ba chiar poate ceea ce noi vom inventa în următoarele secole. Ei n-ar avea nimic de învăţat de la noi şi noi am avea totul de învăţat de la ei.

— Cum aşa! făcu Michel Ardan. Crezi că ei au avut artişti ca Fidias.

Michelangelo sau Rafael?

— Da.

— Poeţi ca Homer, Virgiliu, Milton, Lamartine, Hugo?

— Sunt sigur.

— Filosofi ca Platon, Aristotel, Descartes, Kant?

— Nu mă îndoiesc.

— Savanţi ca Arhimede, Euclid, Pascal, Newton?

— Aş fi în stare să jur.

— Comici ca Arnal şi fotografi ca… Nadar?

— Sunt sigur.

— Atunci, scumpe Barbicane, dacă ei sunt tot atât de tari ca noi, ba chiar mai tari, aceşti seleniţi, de ce n-or fi fost tentaţi să comunice cu Pământul? Pentru ce n-au lansat un proiectil lunar până-n regiunile terestre?

— Cine ţi-a spus că n-au făcut-o? răspunse cu seriozitate Barbicane.

— Într-adevăr, adăugă Nicholl, le-ar fi fost mai uşor decât nouă, şi din două motive: în primul rând pentru că atracţia este de şase ori mai mică pe suprafaţa Lunii decât pe suprafaţa Pământului, ceea ce permite proiectilului de a se ridica mult mai uşor, în al doilea rând pentru că era suficient să trimită acest proiectil numai la opt mii de leghe în loc de optzeci de mii, ceea ce ar cere o forţă de lansare de zece ori mai slabă.

— Atunci, reluă Michel, repet: pentru ce n-au făcut-o până acum? —?i eu, replică Barbicane, repet: cine ţi-a spus că n-au făcut-o?

— Când?

— Cu mii de ani înainte de apariţia omului pe Pământ.

— Şi proiectilul? Unde este proiectilul? Vreau să văd proiectilul.

— Dragul meu prieten, răspunse Barbicane, marea acoperă cinci şesimi din globul nostru. De aici, cinci motive întemeiate pentru a presupune că proiectilul lunar, dacă a fost lansat, este acum scufundat, pe fundul Atlanticului sau al Pacificului. Numai dacă nu s-o fi vârât în vreo crăpătură în perioada când scoarţa terestră nu era încă suficient formată.

— Bătrânul meu Barbicane, răspunse Michel tu ai răspuns la toate şi mă înclin în faţa deşteptăciunii tale. Cu toate astea, există o ipoteză care îmi surâde mai mult decât altele, aceea că seleniţii, fiind mai bătrâni decât noi, sunt mai cuminţi şi nu s-au apucat să inventeze praful de puşcă.

În acest moment, Diana se amestecă în convorbire printr-un lătrat puternic. Îşi cerea prânzul.

— Ah, făcu Michel Ardan, tot discutând, am uitat de Diana şi Satelit.

Imediat, o respectabilă porţie de mâncare fu oferită câinelui, care o înghiţi cu mare poftă.

— Vezi, Barbicane, zise Michel, ar fi trebuit să facem din acest proiectil o a doua corabie a lui Noe şi să ducem cu noi în Lună câte o pereche din toate animalele domestice!

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar am fi dus lipsă de spaţiu.

— Bun, zise Michel, dar dacă ne-am mai fi strâns un pic…

— Fapt este, răspunse Nicholl, că boul, vaca, taurul, calul, toate aceste rumegătoare ne-ar fi fost de mare folos pe continentul lunar.

Dar, din păcate, acest vagon nu putea deveni nici grajd şi nici staul de vite.

— Dar, cel puţin, zise Michel Ardan, am fi putut lua cu noi un măgar, nimic mai mult decât un măgăruş, acest curajos şi calm animal, pe care îi plăcea să încalece bătrânul Silene! Eu îi iubesc pe aceşti bieţi măgari! Sunt cele mai puţin favorizate dobitoace ale creaţiunii.

Nu numai că sunt lovite în timpul vieţii lor, dar mai sunt bătute şi după moarte!

— Ce înţelegi prin asta? întrebă Barbicane.

— Păi, făcu Michel, pentru că se fac tobe din pielea lor.

Barbicane şi Nicholl nu se putură opri să nu râdă la această reflecţie caraghioasă. Dar un strigăt al veselului lor tovarăş îi opri. Acesta se aplecase spre cuşca lui Satelit şi se ridică zicând:

— Ei bine! Satelit nu mai e bolnav.

— Ah! făcu Nicholl.

— Nu, reluă Michel, a murit. Iată, adăugă el cu un ton trist, iată ceva foarte neplăcut. Mă tem, biata mea Diana, că n-o să mai laşi urmaşi în regiunile lunare.

Într-adevăr, nefericitul Satelit nu putuse supravieţui rănii sale.

Era mort, şi mort de-a binelea. Michel Ardan, foarte descumpănit, îşi privea prietenii.

— Se iveşte o problemă, zise Barbicane. Nu putem să păstrăm cu noi, timp de încă patruzeci şi opt de ore, leşul acestui câine.

— Nu, fară îndoială, răspunse Nicholl, dar hublourile noastre sunt fixate cu balamale. Se pot deschide. Vom deschide unul din cele două şi vom arunca acest corp în spaţiu.

Preşedintele chibzui timp de câteva minute şi zise:

— Da, va trebui să procedăm astfel, dar luând cele mai amănunţite precauţii.

— De ce? întrebă Michel.

— Pentru două motive, pe care tu le vei înţelege, răspunse Barbicane. Primul este referitor la aerul închis în proiectil şi din care trebuie să pierdem cât mai puţin posibil.

— Dar din moment ce noi refacem acest aer!

— Numai în parte. Noi nu refacem decât oxigenul, scumpul meu Michel, şi în această privinţă trebuie să veghem bine ca aparatul să nu ne furnizeze acest oxigen în cantitate exagerată, căci acest exces ne-ar aduce tulburări fiziologice foarte grave. Dar dacă refacem oxigenul, nu refacem şi azotul, acest element pe care plămânii nu-l absorb şi care trebuie să rămână intact. Or, acest azot iese repede prin hublourile deschise.

— Oh! Cât poate să dureze să-l aruncăm pe sărmanul Satelit! Zise Michel.

— De acord, dar să acţionăm cât se poate de repede.

— Şi al doilea motiv? întrebă Michel.

— Al doilea motiv este că, dacă vrem să nu fim îngheţaţi de vii, nu trebuie lăsat să pătrundă în proiectil frigul mare din exterior.

— Totuşi, Soarele…

— Soarele încălzeşte proiectilul nostru care absoarbe razele sale, dar el nu încălzeşte vidul unde zburăm în acest moment. Acolo unde nu există aer şi unde razele Soarelui nu ajung direct, nu există căldură, nici lumină difuză, şi aşa cum este întuneric, este şi frig. Această temperatură nu este aşadar decât temperatura produsă de radiaţia stelară, cu alte cuvinte aceea pe care ar suporta-o globul terestru dacă Soarele s-ar stinge într-o bună zi.

— Ceea ce nu e de temut, răspunse Nicholl.

— Cine ştie? zise Michel Ardan. Dealtfel, admiţând că Soarele nu se stinge, nu se poate întâmpla ca Pământul să se îndepărteze de el?

— Bun, f&cu Barbicane, iată-l şi pe Michel cu ideile sale!

— Eh, reluă Michel, nu se ştie că Pământul a străbătut coada unei comete în 1861? Or, să presupunem o cometă a cărei atracţie ar fi superioară atracţiei solare; orbita terestră se va curba spre astrul rătăcitor şi Pământul, devenind satelitul său, va fi dus la o asemenea distanţă, încât razele Soarelui nu vor mai avea nici o acţiune pe suprafaţa sa.

— Aceasta se poate produce, într-adevăr, răspunse Barbicane, dar consecinţele unei astfel de deplasări ar putea să nu fie atât de temute precum susţii.

— De ce?

— Pentru că frigul şi căldura s-ar echilibra chiar pe globul nostru.

S-a calculat că dacă Pământul ar fi fost antrenat de cometa din 1861, el n-ar fi simţit, la cea mai mare depărtare a sa de Soare, decât o căldură de şasesprezece ori superioară celei pe care ne-o trimite Luna, căldură care, concentrată în focarul celor mai puternice lentile, nu produce nici un efect apreciabil.

— Ei bine? făcu Michel.

— Aşteaptă puţin, răspunse Barbicane. S-a calculat, de asemenea, că la periheliul său, la distanţa cea mai apropiată de Soare, Pământul ar fi suportat o căldură egală cu de douăzeci şi opt de mii de ori aceea a verii. Dar această căldură, capabilă să topească şi să prefacă în sticlă materiile terestre şi să vaporizeze apele, ar fi format un inel gros de nori care ar fi micşorat această temperatură excesivă. De aici compensarea între gerurile de la afeliu şi căldurile de la periheliu şi o temperatură medie probabil suportabilă.

— Dar la câte grade se estimează temperatura spaţiilor interplanetare? întrebă Nicholl.

— Altădată, răspunse Barbicane, se credea că această temperatură era excesiv de joasă. Calculându-se descreşterea termometrică, s-a ajuns să se cifreze la milioane de grade sub zero. Fourier, compatriot al lui Michel, un savant ilustru al Academiei de Ştiinţe, e cel care a dat acestor cifre cea mai justă estimare. După părerea lui, temperatura spatiilor interplanetare nu coboară sub şasezeci de grade.

— Ei!

— Este aproape, răspunse Barbicane, cât temperatura care a fost constatată în regiunile polare, în insula Melville sau la fortul Reliance, adică aproximativ cincizeci şi şase de grade centigrade sub zero.

— Rămâne să se dovedească, zise Nicholl, că Fourier nu s-a înşelat în evaluările sale. Dacă nu mă-nşel, un alt savant francez, Pouillet, estimează temperatura spaţiilor la o sută şasezeci de grade sub zero, ceea ce noi vom verifica.

— Dar nu chiar în clipa asta, răspunse Barbicane, căci razele solare, bătând direct în termometrul nostru, ar arăta, din contră, o temperatură foarte ridicată. Dar atunci când vom sosi pe Lună, în timpul nopţilor de cincisprezece zile prin care trece alternativ fiecare din feţele sale, vom avea timp liber pentru a face această experienţă, căci satelitul nostru se mişcă în vid.

— Dar ce-nţelegi tu prin vid? întrebă Michel. Este într-adevăr vidul absolut?

— Este vidul absolut, lipsit de aer.

— Şi în care aerul nu este înlocuit prin nimic?

— Ba da. Prin eter, răspunse Barbicane.

— Ah! Şi ce-i acest eter?

— Eterul, dragul meu prieten, este o aglomerare de atomi imponderabili care, comparativ cu dimensiunile lor, după cum zic lucrările de fizică moleculară, sunt atât de îndepărtaţi unii de alţii precum sunt corpurile cereşti în spaţiu. Distanţa lor, totuşi, este mai mică decât a treia milionime de milimetru. Aceştia sunt atomii care, prin mişcarea lor vibratoare, produc lumină şi căldură, făcând patru sute treizeci trilioane de ondulaţii pe secundă, neavând decât patru până la şase dintr-a zecea miime dintr-un milimetru amplitudine.

— Miliarde de miliarde! strigă Michel Ardan. Prin urmare, au fost măsurate şi socotite aceste oscilaţii! Toate acestea, prietene Barbicane, sunt cifre de savanţi, care îngrozesc urechea şi nu spun nimic spiritului.

— Cu toate acestea, trebuie calculate…

— Nu. Ar fi mult mai bine să le comparăm. Un trilion nu înseamnă nimic. Un obiect pe care-l compari spune totul. Exemplu: dacă mi-ai fi repetat că volumul lui Uranus este de şaptezeci şi şase de ori mai mare decât cel al Pământului, volumul lui Saturn de nouă sute de ori mai mare, volumul lui Jupiter de o mie trei sute de ori mai mare, volumul Soarelui de un milion trei sute de ori mai mare, eu aş fi priceput mai mult. De aceea, prefer aceste vechi comparaţii din „Double Liegeois”, care vă spune în mod stupid: Soarele este un dovleac cu un diametru de două picioare, Jupiter, o portocală, Saturn, un măr, Neptun,o cireaşă, Uranus, o cireaşă mare, Pământul, un bob de mazăre, Yenus, o bobită de mazăre, Marte, o gămălie mare de ac, Mercur, un grăunte de muştar şi Junona, Ceres, Vesta şi Pallas, simple fire de nisip! Ştii cel puţin la ce să te aştepţi.

După această izbucnire a lui Michel Ardan împotriva savanţilor şi trilioanelor pe care ei le înşiră fără să clipească, se trecu la înmormântarea lui Satelit. Era vorba doar să-l arunce în spaţiu, aşa cum marinarii aruncă un cadavru în mare.

Dar, după cum recomandase preşedintele Barbicane, trebuia să se acţioneze cât mai repede, pentru a pierde cât mai puţin aer posibil, fiindcă elasticitatea sa l-ar fi împrăştiat în gol. Buloanele hubloului din dreapta, a cărui deschizătură măsura aproximativ treizeci de centimetri, fură deşurubate cu grijă, în timp ce Michel, tare amărât, se pregătea să arunce câinele său în spaţiu. Geamul, mânuit cu o puternică rangă care permitea învingerea presiunii aerului din interior pe pereţii proiectilului, se suci repede în balamale şi Satelit fu aruncat afară. Abia dacă scăpară câteva molecule de aer şi operaţia reuşi atât de bine încât, mai târziu, Barbicane nu se temu să se debaraseze astfel de unele rămăşiţe inutile care umpleau vagonul.