Capitolul XIII.

PEISAJE LUNARE.

La ora două şi jumătate dimineaţa, proiectilul se găsea în faţa celei de-a treizecea paralele lunare şi la o distanţă efectivă de o mie de km, redusă la zece de către instrumentele optice. Părea totuşi imposibil de a atinge un punct oarecare al discului. Viteza sa de translaţie, relativ mediocră, era inexplicabilă pentru preşedintele Barbicane. La această distanţă de Lună, ea ar fi trebuit să fie mare pentru a menţine proiectilul contra forţei de atracţie. Era, aşadar, un fenomen căruia îi lipsea încă explicaţia. Dealtfel, timpul nu era suficient pentru a-i cerceta cauza. Relieful lunar se desfăşura sub ochii călătorilor şi ei nu voiau să piardă nici un amănunt.

Discul apărea, prin urmare, în lunete, la o distanţă de două leghe şi jumătate. Un aeronaut, transportat la această distanţă faţă de Pământ, ce-ar fi distins pe suprafaţa sa? Nu s-ar putea spune, fiindcă cele mai înalte ascensiuni n-au depăşit opt mii de metri.

Iată, totuşi,o descriere exactă a ceea ce vedeau, de la această înălţime, Barbicane şi tovarăşii săi.

Coloraţiuni destul de diverse apăreau ca nişte plăci mari pe disc. Selenografii nu sunt de acord asupra naturii acestor coloraţiuni. Ele sunt diferite şi destul de viu contrastante. Julius Schmidt pretinde că dacă oceanele terestre ar seca, un observator selenit n-ar distinge pe glob, între oceanele şi câmpiile continentale, nuanţe atât de divers accentuate ca acelea care se arată pe Lună unui observator terestru. După părerea lui, culoarea comună a acestor întinse câmpii, cunoscute sub numele de „mări”, este griul închis amestecat cu verde şi cafeniu închis. Câteva mari cratere prezentau de asemenea această coloraţie. Barbicane cunoştea această părere a selenografului german, părere împărţită şi de domnii Beer şi Moedler. El constată că observaţia lor era justă faţă de aceea a unor astronomi care nu admiteau coloraţia cenuşie la suprafaţa Lunii. În anumite spaţii, culoarea verde era viu pronunţată, aşa cum arată ea, după spusele lui Julius Schmidt, în Mările Seninătăţii şi Capriciilor. Barbicane remarcă, de asemenea, largi cratere lipsite de conuri interioare, care aruncau o culoare albăstruie, asemănătoare reflexelor unei table de oţel proaspăt lustruită. Aceste coloraţii aparţineau cu adevărat discului lunar şi ele nu se datorau, conform celor spuse de unii astronomi, fie imperfecţiunii obiectivului lunetelor, fie interpunerii atmosferei terestre. Pentru Barbicane, nu exista nici o îndoială în această privinţă. El observa prin vid şi nu putea comite vreo greşeală de optică. El consideră teoria acestor coloraţiuni diverse ca o cucerire a ştiinţei. Acum se punea problema dacă aceste nuanţe de verde erau datorate unei vegetaţii tropicale, întreţinute de o atmosferă densă şi joasă. Nu se putea pronunţa încă.

Mai departe, el observă o nuanţă roşiatică, foarte accentuată. O nuanţă asemănătoare fusese observată deja pe fundul unei împrejmuiri izolate, cunoscută sub numele de circul lui Lichtenberg, care este situat lângă munţii Hercinici, la marginea Lunii, dar nu-i putu recunoaşte natura.

Nu fu mai norocos nici în ceea ce priveşte o altă particularitate a discului, căci nu putu să-i precizeze în mod exact cauza. Iată această particularitate.

Michel Ardan se afla lângă preşedinte, când zări lungi linii albe, viu luminate de razele directe ale Soarelui. Era o succesiune de dâre luminoase, foarte diferite de radierea pe care o prezenta cândva Copernic. Ele se alungeau paralel unele cu altele. Michel, cu obişnuita-i siguranţă de sine, nu se putu stăpâni să nu strige:

— Ia uite! Câmpuri cultivate!

— Câmpuri cultivate? făcu Nicholl ridicând din umeri.

— Arată, cel puţin, replică Michel Ardan. Dar ce agricultori mai sunt şi seleniţii ăştia şi ce boi uriaşi trebuie să înjuge la plugul lor pentru a face astfel de brazde!

— Astea nu sunt brazde, zise Barbicane, sunt şanţuri.

— Fie şi şanţuri, răspunse cu supunere Michel. Numai că ce se înţelege prin şanţuri în lumea ştiinţifică?

Barbicane îl învăţă imediat pe prietenul său ceea ce ştia despre şanţurile lunare. El ştia că erau nişte dâre care se puteau observa pe toate părţile nemuntoase ale discului, că aceste dâre, cel mai adesea izolate, măsoară de la patru la cincizeci de leghe în lungime, că lăţimea lor variază de la o mie la o mie cinci sute de metri şi că malurile lor sunt perfect paralele, dar nu ştia mai mult nici despre formarea, nici despre natura lor.

Barbicane, înarmat cu luneta, cercetă aceste şanţuri cu o extremă atenţie. El observă că marginile lor erau formate din pante foarte abrupte. Erau lungi întărituri paralele şi, cu oarecare imaginaţie, se putea admite existenţa unor lungi linii de fortificaţii ridicate de inginerii seleniţi.

Printre aceste diferite întărituri, unele erau cu desăvârşire drepte şi parcă trase cu o sfoară. Altele prezentau o uşoară curbură, menţinându-se totuşi paralelismul malurilor. Unele se încrucişau între ele, altele tăiau de-a dreptul prin cratere. Aici, ele străbăteau în lung şi-n lat cavităţi obişnuite, ca Posidonius sau Petavius, dincolo brăzdau mările, ca de exemplu Marea Seninătăţii.

Aceste neregularităţi naturale ale solului au stârnit bineînţeles imaginaţia astronomilor tereştri. Primele observaţii nu descoperiseră aceste şanţuri. Nici Hevelius, nici Cassini, nici La Hâre, nici Herschell nu păreau să le fi cunoscut. Abia Schroeter, în anul 1789, le semnală pentru prima oară atenţiei savanţilor. Urmară alţii care le studiară, ca Pastorff, Gruituysen, Beer şi Moedler. Astăzi numărul lor se ridică la şaptezeci. Dar dacă ele au fost numărate, nu li s-a determinat încă natura. Acestea nu sunt fortificaţii, fără îndoială, nici vechi albii ale unor râuri ce-au secat, căci pe de o parte apele, atât de uşoare la suparafaţa Lunii, n-ar fi putut scobi asemenea adâncituri, iar pe de altă parte, aceste şanţuri străbat cratere existente la o mare înălţime.

Trebuie cu toate acestea să recunoaştem că Michel avu o idee şi că, fără să ştie măcar, el se întâlni în această privinţă cu Julius Schmidt.

— Pentru ce, zise el, aceste nelămurite apariţii n-ar fi simple fenomene de vegetaţie?

— Ce vrei să spui? întrebă brusc Barbicane.

— Nu te mânia, scumpul meu prieten, răspunse Michel. Nu s-ar putea ca aceste linii întunecate care formează un parapet să fie nişte şiruri de arbori aşezaţi cu regularitate?

— Ţii cu tot dinadinsul la vegetaţia ta? zise Barbicane.

— Ţin, ripostă Michel Ardan, să explic ceea ce voi, savanţii, nu lămuriţi! Cel puţin, ipoteza mea ar avea avantajul de a indica pentru ce aceste şanţuri dispar sau doar în aparenţă dispar la perioade regulate.

— Şi pentru care motiv?

— Pentru motivul că aceşti copaci devin de neobservat atunci când îşi pierd frunzele şi vizibili atunci când înfrunzesc.

— Explicaţia ta este cât se poate de ingenioasă, dragul meu tovarăş, răspunse Barbicane, dar este inadmisibilă.

— De ce?

— Pentru că nu există, spre a spune astfel, anotimp pe suprafaţa Lunii şi, în consecinţă, fenomenele de vegetaţie de care vorbeşti nu pot să se producă.

Într-adevăr, oblicitatea mică a axei lunare menţine Soarele la o înălţime aproape constantă, la orice latitudine. Deasupra regiunilor ecuatoriale, astrul radios se află aproape întotdeauna la zenit, iar în regiunile polare nu depăşeşte deloc limita orizontului. Aşadar, de-a lungul fiecărei regiuni stăpâneşte o iarnă, o primăvară, o vară sau o toamnă veşnică, la fel ca pe planeta Jupiter, a cărei axă este şi ea destul de puţin înclinată pe orbita sa.

Ce origine se atribuie acestor şanţuri? Problemă greu de rezolvat. Ele au apărut în mod sigur ulterior formării craterelor şi a circurilor, căci multe au răzbătut prin întăriturile lor circulare, spărgându-le. Se poate deci ca, datând din ultimele epoci geologice, ele să nu se fi datorat unei expansiuni a forţelor naturii.

Între timp, proiectilul atinsese înălţimea celui de-al patruzecilea grad al latitudinii lunare, la o distanţă care nu depăşea opt sute de km. Priveliştile apăreau în câmpul lunetelor, ca şi cum ar fi fost plasate la numai două leghe. La acest punct, sub picioarele lor, se ridica Heliconul, înalt de cinci sute cinci metri, iar în partea stângă se rotunjeau acele înălţimi mijlocii care închideau o mică porţiune a Mării Ploilor, sub numele de Golful Irişilor.

Atmosfera terestră ar trebui să fie de o sută şaptezeci de ori mai transparentă decât este, pentru a permite astronomilor să facă observaţii complete la suprafaţa Lunii. Dar în acest vid unde plutea proiectilul, nici un fluid nu se interpunea între ochiul observatorului şi obiectul observat. Mai mult, Barbicane se găsea la o distanţă pe care niciodată n-o dăduseră cele mai puternice telescoape, nici cel al lui John Ross, nici cel de pe Munţii Stâncoşi. Era, deci, în condiţii deosebit de prielnice pentru a rezolva aceasta importantă problemă a posibilităţii de locuire a Lunii. Totuşi, soluţia îi era încă necunoscută. El nu distingea decât întinsul deşert al imenselor câmpii şi, spre nord, munţi sterpi. Nici o lucrare nu trăda mâna omului. Nici o ruină nu dovedea trecerea sa. Nici o turmă de animale nu arăta că viaţa s-ar fi dezvoltat nici chiar la un grad inferior.

Nici un fel de mişcare, nici un fel de apariţie a vegetaţiei. Din cele trei regnuri care-şi împart sferoidul terestru, unul singur era reprezentat pe globul lunar: regnul mineral.

— Ah, zise Michel Ardan cu un aer puţin descumpănit, nu există, prin urmare, nimeni?

— Nu, răspunse Nicholl, nimeni până acum. Nici un om, nici un animal, nici un pom. În definitiv, dacă atmosfera s-a refugiat în fundul cavităţilor, în interiorul circurilor, sau măcar pe faţa opusă a Lunii, nu putem presupune nimic.

— Dealtfel, adăugă Barbicane, chiar pentru privirea cea mai pătrunzătoare, un om n-ar putea fi văzut la o distanţă mai mare de şapte km. Prin urmare, dacă există seleniţi, ei pot vedea proiectilul nostru, dar noi nu-i putem vedea.

Spre orele patru dimineaţa, la înălţimea celei de-a cincizecea paralele, distanţa era redusă la şase sute de kilometri. Spre stânga se desfăşură o linie de munţi cu contur capricios, apărând în plină lumină. Spre dreapta, din contră, se căsca o groapă neagră ca un enorm puţ, de nepătruns şi întunecos, săpat în solul lunar.

Această groapă era Lacul Negru, era Platon, circ adânc ce s-ar fi putut studia în mod satisfăcător şi de pe Pământ, între ultimul pătrar şi Luna nouă, când umbrele se proiectau de la vest spre est.

Această coloraţie neagră se întâlnea rar pe suprafaţa satelitului. Ea nu a fost recunoscută deocamdată decât în adâncurile circului Endymion, la est de Marea Frigului, în emisfera nordică, şi în fundul circului Grimaldi, la ecuator, spre ţărmul oriental al astrului.

Platon este un munte inelar, situat la 51° latitudine nordică şi 9° longitudine estică. Circul său este lung de nouăzeci şi doi de km şi larg de şasezeci şi unu. Barbicane regretă că nu poate trece perpendicular pe deasupra uriaşei sale deschizături. Era acolo o prăpastie de cercetat sau poate de surprins vreun fenomen misterios. Dar mersul proiectilului nu putea fi schimbat. Situaţia trebuia suportată aşa cum era. Nu se pot dirija baloanele, şi cu atât mai puţin proiectilele, mai ales atunci când eşti închis între pereţii lor.

Spre orele cinci dimineaţa, marginea dinspre nord a Mării Ploilor era în sfârşit depăşită. Munţii Condamine şi Fontenelle rămâneau, unul în stânga, celălalt în dreapta. Această parte a discului, cu începere de la al şasezecilea grad, devenea cu desăvârşire muntoasă. Lunetele o apropiau la o leghe, distanţă mai mică decât aceea care separă vârful Mont-Blanc de nivelul mării. Toată această regiune era plină de piscuri şi circuri. Spre al şaptezecilea grad domina Philolaus, la o înălţime de trei mii şapte sute de metri, unde se deschidea un crater de formă eliptică, lung de şasesprezece leghe, larg de patru.

Atunci, discul, văzut de la această distanţă, oferea un aspect deosebit de straniu. Peisajele se prezentau privirii în condiţii foarte diferite de cele ale Pământului, dar şi inferioare.

Luna neavând atmosferă, această absenţă a învelişului gazos are urmările deja demonstrate. Nici un amurg pe suprafaţa sa, noaptea urmând brusc după zi şi ziua după noapte, ca o lampă care se stinge sau se aprinde în mijlocul unei obscurităţi adânci. Nu există nici trecere de la frig la cald, temperatura scăzând într-o clipă de la gradul apei clocotite la gradul frigurilor spaţiului sideral.

O altă urmare a acestei absenţe a aerului este aceea că bezna absolută stăpâneşte acolo unde nu ajung razele Soarelui. Ceea ce se cheamă lumină difuză pe Pământ, această materie luminoasă pe care aerul o ţine în suspensie, care creează amurgul şi revărsatul zorilor, care produce umbrele, penumbrele şi tot acel farmec al clar-obscurului, nu există pe Lună. De aici o brutalitate de contraste care n-admite decât două culori: negrul şi albul. Dacă un selenit şi-ar adăposti ochii de razele solare, cerul i-ar apare absolut negru şi stelele ar străluci în faţa privirilor sale ca în nopţile cele mai întunecoase.

Să judecăm ce impresie a produs acest aspect ciudat asupra lui Barbicane şi a prietenilor săi. Ochii lor erau derutaţi. Nu mai sesizau distanţa respectivă a diverselor planuri. Un peisaj lunar, care nu e îndulcit deloc de fenomenul clar-obscurului, n-ar putea fi redat de un peisagist de pe Pământ. Pete de cerneală pe o pagină albă, asta ar fi totul.

Acest aspect nu se modifică nici chiar când proiectilul se afla la înălţimea celui de-al optzecilea grad şi nu-l separa de Lună decât o distanţă de o sută de km. Şi nici atunci când, la ora cinci dimineaţa, el trecu la mai puţin de cincizeci de km de muntele Gioja, distanţă pe care lunetele o reduceau la o optime de leghe. Îţi făcea impresia că Luna putea fi atinsă cu mâna. Părea imposibil ca proiectilul să nu se ciocnească cu ea în curând, chiar dacă numai cu polul nord, a cărui muche strălucitoare se desluşea viguros pe fondul negru al cerului. Michel Ardan voia să deschidă unul din hublouri şi să se azvârle spre suprafaţa lunară. O cădere de douăsprezece leghe! Nu se mai uita la asta. Încercare inutilă, dealtfel, căci, dacă proiectilul nu trebuia să atingă un punct oarecare al satelitului, Michel, antrenat de mişcarea sa, nu l-ar fi atins nici el.

În acest moment, la orele şase, polul lunar tocmai se ivea. Discul nu oferea privirii călătorilor decât o jumătate viu luminată, în timp ce cealaltă dispărea în beznă. Brusc, proiectilul depăşi linia de demarcaţie între lumina intensă şi umbra absolută şi fu deodată aruncat într-o noapte adâncă.