Capitolul XIV.

NOAPTEA DE TREI SUTE CINCIZECI ŞI PATRU DE ORE ŞI JUMĂTATE.

În momentul când se produsese, atât de brusc, acest fenomen, proiectilul se afla faţă de polul nord al Lunii la mai puţin de cincizeci de km. Câteva secunde îi fuseseră, aşadar, suficiente pentru a se scufunda în întunecimile absolute ale spaţiului. Trecerea s-a produs atât de repede, fără nuanţe, fară scăderea treptată a luminii, fără atenuarea ondulaţiilor luminoase, încât astrul părea să se fi stins, sub influenţa vreunui vânt puternic.

— S-a topit, a dispărut Luna! strigă Michel Ardan, cu totul surprins.

Într-adevăr, nici un reflex, nici o umbră. Nimic nu mai apărea pe acest disc nu de mult strălucitor. Bezna era adâncă şi părea şi mai profundă încă, din cauza strălucirii stelelor. Era „acea întunecime” cu care se impregnează nopţile lunare care dureză trei sute cincizeci şi patru de ore şi jumătate pentru fiecare punct de pe disc, lunga noapte care rezultă din egalitatea mişcărilor de translaţie şi de rotaţie ale Lunii, ultima în jurul ei, cealaltă în jurul Pământului. Proiectilul, scufundat în conul de umbră al satelitului, nu suferea acţiunea razelor solare, la fel ca oricare din punctele de pe partea invizibilă a Lunii.

În interior, întunecimea era deci desăvârşită. Nu se vedea nimic. De aici, necesitatea de a se împrăştia bezna. Oricât de dornic ar fi fost Barbicane de a economisi gazul a cărui rezervă era atât de restrânsă, el trebui să-i solicite o lumină artificială, strălucire costisitoare şi pe care Soarele i-o refuza atunci.

— Al naibii să fie astrul radios! strigă Michel Ardan. Ne sileşte să consumăm gazul în loc să ne ofere în mod gratuit razele sale.

— Să nu acuzăm Soarele, îl contrazise Nicholl. Nu-i greşeala lui, ci mai degrabă greşeala Lunii care a venit să se aşeze ca un ecran între noi şi el.

— Soarele e de vină! reluă Michel.

— Ba, Luna! ripostă Nicholl.

Şi de aici se iscă o ceartă fară rost, căreia Barbicane, ca de obicei, îi puse capăt zicând:

— Dragii mei prieteni, nu este de fapt nici vina Soarelui, nici vina Lunii. Este vina proiectilului nostru că, în loc să urmeze fără greş traiectoria sa, s-a depărtat neîndemânatic de ea. Şi, pentru a fi mai obiectiv, vă spun că greşeala este a acelui buclucaş bolid care a deviat atât de nefericit direcţia noastră iniţială.

— Bun, răspunse Michel Ardan, pentru că problema este lichidată, să mâncăm. După o noapte întreagă de cercetări, se cuvine să ne refacem puţintel.

Această propunere nu găsi oponenţi. Michel, în câteva minute, prepară masa. Dar se mâncă pentru a se mânca, se bău fară a se ţine toasturi, fără nici un fel de urale. Curajoşii călători, purtaţi în aceste spaţii întunecate, fără obişnuitul lor însoţitor, lumina, simţeau cum o vagă nelinişte le cuprinde inima. Umbra „cumplită”, atât de dragă penei lui Victor Hugo, îi înconjura din toate părţile.

Totuşi, ei începură să stea de vorbă despre îndelungata noapte de trei sute cincizeci şi patru de ore, aproximativ de cincisprezece zile, pe care legile fizice au impus-o locuitorilor de pe Lună. Barbicane dădu prietenilor săi câteva lămuriri asupra cauzelor şi urmărilor acestui ciudat fenomen.

— Curios, fără îndoială, zise el, căci dacă fiecare emisferă a Lunii este lipsită de lumina solară timp de cincisprezece zile, aceea deasupra căreia plutim în acest moment nu se bucură măcar, în timpul îndelungatei sale nopţi, de priveliştea Pământului, luminat splendid, într-un cuvânt, nu există „Lună” – dând această denumire sferoidului nostru – decât pentru o parte a discului. Or, dacă era astfel pentru Pământ, dacă, de exemplu, Europa n-ar vedea niciodată Luna şi dacă ea ar fi vizibilă numai la antipozi, vă închipuiţi ce mare ar fi uimirea unui european care ar sosi în Australia.

— Ar face călătoria numai pentru a vedea Luna! răspunse Michel.

— Ei bine, reluă Barbicane, această uimire îi este rezervată selenitului care locuieşte pe faţa Lunii opusă Pământului, faţă întotdeauna invizibilă compatrioţilor noştri de pe globul pământesc.

— Şi pe care noi am fi văzut-o, adăugă Nicholl, dacă n-am fi sosit aici în perioada când Luna este nouă, cu alte cuvinte cu cincisprezece zile mai târziu.

— Voi adăuga, în schimb, reluă Barbicane, că locuitorul de pe faţa vizibilă este în mod deosebit favorizat de natură, în detrimentul fraţilor săi de pe ţaţa invizibilă. Aceasta, după cum vedeţi şi voi, are nopţi adânci de trei sute cincizeci şi patru de ore, fără ca vreo rază să străpungă această întunecime. Cealaltă, din contră, când Soarele care a luminat-o timp de cincisprezece zile apune la orizont, vede că se ridică la orizontul opus un astru splendid. Este Pământul, de treisprezece ori mai greu decât această Lună redusă pe care o cunoaştem noi; Pământul care se întinde pe un diametru de două grade şi care revarsă o lumină de treisprezece ori mai intensă şi pe care n-o îndulceşte nici o pătură atmosferică, Pământul a cărui dispariţie nu se produce decât în momentul când Soarele reapare la rândul său.

— Frumoasă frază, zise Michel Ardan, puţin cam academică poate.

— Rezultă de aici, reluă Barbicane, fără să clipească măcar, că această faţă vizibilă a discului trebuie să fie foarte plăcută de locuit, pentru că ea priveşte totdeauna fie Soarele, când Luna este plină, fie Pământul, când Luna este nouă.

— Dar, zise Nicholl, acest avantaj are ca revers căldura insuportabilă pe care această lumină o atrage după sine.

— Inconvenientul, sub acest raport, este acelaşi pentru ambele feţe, căci lumina reflectată de Pământ este în mod neîndoios lipsită de căldură. Totuşi, această faţă invizibilă este şi mai potopită de căi dură decât faţa vizibilă. Aceasta o spun pentru dumneata, Nicholl, pentru că Michel probabil nu va înţelege.

— Mulţumesc, făcu Michel.

— Într-adevăr, reluă Barbicane, când faţa invizibilă primeşte în acelaşi timp lumină şi căldură solară, înseamnă că e Lună nouă, cu alte cuvinte, că ea este în conjuncţie, adică este aşezată între Soare şi Pământ. Ea se găseşte prin urmare – în raport cu situaţia pe care o ocupă în opoziţie, când este plină – mai apropiată de Soare cu de două ori distanţa sa până la Pământ. Or, această distanţă poate fi evaluată la a doua suta parte din aceea care separă Soarele de Pământ, adică, în cifre rotunde, două sute de mii de leghe. Aşadar, această faţă invizibilă este mai aproape de Soare cu două sute de mii de leghe, atunci când primeşte razele sale.

— Foarte adevărat, răspunse Nicholl.

— Şi dimpotrivă… reluă Barbicane.

— O clipă, zise Michel, întrerupându-l pe seriosul său tovarăş.

— Ce doreşti?

— Cer să continui cu explicaţiile.

— Pentru ce?

— Pentru a dovedi dacă am înţeles.

— Fie, făcu Barbicane, surâzând.

— Dimpotrivă, zise Michel, imitând tonul şi gesturile preşedintelui Barbicane, dimpotrivă, zic, când faţa vizibilă a Lunii este luminată de Soare, Luna este plină, cu alte cuvinte aşezată în partea opusă a Soarelui, în raport cu Pământul. Distanţa care o desparte de astrul radios creşte aşadar în medie cu două sute de mii de leghe şi căldura pe care o primeşte trebuie să fie puţin mai mică.

— Bine zis! strigă Barbicane. Să ştii, Michel, că eşti destul de inteligent pentru un artist…

— Da, răspunse cu nepăsare Michel, aşa suntem noi toţi cei de pe Bulevardul Italienilor.

Barbicane strânse cu gravitate mâna simpaticului său tovarăş şi continuă să enumere câteva avantaje rezervate locuitorilor feţei vizibile.

Între altele, el cită observarea eclipselor de Soare, care n-au loc decât pentru această parte a discului lunar, deoarece, pentru ca ele să se producă, este necesar ca Luna să fie în opoziţie. Aceste eclipse, produse prin interpunerea Pământ ului între Lună şi Soare, pot să dureze două ore, în timpul cărora, datorită razelor refractate de atmosfera sa, globul terestru nu apare decât ca un punct negru proiectat pe Soare.

— Aşadar, zise Nicholl,' iată o emisferă, această emisferă invizibilă, care este foarte rău împărţită şi foarte nedreptăţită de natură.

— Da, răspunse Barbicane, dar nu în întregime. Într-adevăr, printr-o mişcare de libraţie100, printr-o balansare, Luna prezintă Pământului puţin mai mult decât jumătate din discul său. Ea este ca un pendul al cărui centru de greutate este influenţat de globul terestru şi care oscilează regulat. De unde vine această oscilaţie? Din aceea că mişcarea de rotaţie în jurul axei sale este animată de-o viteză uniformă, în timp ce mişcarea sa de translaţie, urmând o orbită eliptică în jurul Pământului, nu e. La perigeu, viteza de translaţie e cea care învinge şi Luna arată o porţiune a marginii sale vestice. La apogeu, viteza de rotaţie e, dimpotrivă, cea mai mare şi apare o bucată din marginea orientală. Este ca un fus de aproximativ opt grade, care apare când la vest, când la est. Rezultă că, dinir-o mie de părţi, Luna lasă să se zărească cinci sute şasezeci şi nouă.

— Nu contează, răspunse Michel. Dacă devenim vreodată seleniţi, vom locui pe faţa vizibilă. Mie îmi place lumina.

— Numai în caz că, totuşi, replică Nicholl, atmosfera nu este condensată pe cealaltă parte, cum pretind unii astronomi.

— Da, ăsta e un considerent, răspunse cu simplitate Michel.

După ce terminară prânzul, observatorii îşi reluară locurile. Ei încercară să vadă prin hublourile întunecate, stingând lumina în proiectil. Dar nici un atom luminos nu străbătea această obscuritate. Un fapt inexplicabil îl preocupa pe Barbicane. Cum se face că, trecând la o distanţă atât de apropiată de Lună, aproximtiv cincizeci de km, proiectilul nu căzuse? Dacă viteza sa ar fi fost foarte mare, ar fi fost de înţeles de ce nu s-a produs căderea. Dar cu o viteză relativ medie, această rezistenţă la atracţia lunară nu se explica. Proiectilul era supus oare unei influenţe străine? Un corp oarecare îl menţinea, aşadar, în vid? Era clar, că, de acum înainte, el nu va atinge nici un punct de pe Lună. Unde mergea? Se îndepărta sau se apropia de disc? Era oare transportat în această noapte adâncă, spre infinit? Cum să afle, cum să calculeze în mijlocul acestei bezne? Toate aceste probleme îl nelinişteau pe Barbicane, dar el nu putea să le rezolve.

Într-adevăr, astrul invizibil era acolo, poate la câteva leghe doar, dar nici prietenii săi, nici el nu zăreau nimic. Dacă vreun zgomot se producea la suprafaţa sa, ei nu puteau să-l audă. Aerul, acest mijloc de propagare a sunetului, lipsea pentru a le transmite vaietele acelei Luni, pe care legendele arabe o comparau cu un „om pe jumătate împietrit, dar palpitând încă”.

Se înţelege că erau destule probleme care să-i enerveze şi pe cei mai calmi observatori. Tocmai emisfera necunoscută să fie aceea care să le scape din ochi! Această faţă, care, cincisprezece zile mai devreme sau cincisprezece zile mai târziu, fusese sau avea să fie splendid luminată de razele solare, se pierdea acum într-o întunecime desăvârşită.în cincisprezece zile, unde va fi proiectilul? Unde îl vor duce neprevăzutele atracţii? Cine putea spune?

Se presupunea, în general, conform observaţiilor selenografice, că emisfera, invizibilă a Lunii este, prin constituţia sa, absolut asemănătoare cu emisfera sa vizibilă. Într-adevăr, în aceste mişcări de libraţie despre care vorbise Barbicane, se descoperă aproximativ a şaptea parte a ei. Or, pe aceste fusuri abia întrevăzute nu erau decât câmpii şi munţi, circuri şi cratere, similare cu cele deja însemnate pe hărţi. Se putea, prin urmare, presupune o aceeaşi natură, o aceeaşi lume, stearpă şi moartă. Şi totuşi, dacă atmosfera s-a refugiat pe această faţă? Dacă, împreună cu aerul, apa a dat viaţă acestor continente renăscute? Dacă vegetaţia persistă încă? Dacă animalele populează aceste mări şi continente? Dacă omul, în aceste condiţii de posibilă locuire, mai trăieşte încă? Câte probleme interesante de rezolvat! Câte soluţii s-ar fi tras din contemplarea acestei emisfere! Ce încântare să arunci o privire asupra acestei lumi. pe care nici un ochi omenesc n-a întrezărit-o vreodată!

Se poate imagina deci neplăcerea ce-i încerca pe călătorii noştri în mijlocul nopţii atât de întunecate. Orice observare a discului lunar le era interzisă. Singure constelaţiile le chemau privirea şi trebuie să recunoaştem că niciodată astronomii – un Fayes. Chacornac, Secchi – nu s-au găsit în condiţii atât de prielnice pentru a le observa.

Într-adevăr, nimic nu putea să egaleze splendoarea acestei lumi siderale scăldată în eterul cristalin. Aceste diamante încrustate în bolta cerească aruncau văpăi pline de splendoare. Privirea cuprindea firmamentul, începând de la Crucea Sudului până la Steaua Nordului, două constelaţii care, peste douăsprezece mii de ani, ca urmare a unei „precesii a echinocţiilor101”, vor ceda rolul lor de stele polare, una lui Canopus în emisfera australă, cealaltă lui Vega în emisfera boreală. Imaginaţia se pierdea în acest infinit admirabil, în mijlocul căruia gravita proiectilul, ca un nou astru făurit de mâna oamenilor. Printr-un efect natural, aceste constelaţii străluceau cu o dulce licărire; ele nu pâlpâiau,căci lipsea atmosfera care, prin interpunerea straturilor sale cu o densitate inegală şi umidităţii diferite, produce pâlpâirea. Aceste stele erau ca nişte ochi blânzi care priveau în noaptea adâncă, în mijlocul liniştii absolute din spaţiu.

Mult timp călătorii, muţi. Observară astfel bolta înstelată, pe care vastul ecran al Lunii producea o uriaşă gaură neagră. Dar o senzaţie supărătoare îi smulse în sfârşit din contemplarea lor. Fură pătrunşi de un frig foarte puternic, care nu întârzie să acopere interiorul geamului de la hublouri cu un strat gros de gheaţă. Într-adevăr. Soarele nu încălzea cu razele sale directe proiectilul, care, puţin câte puţin, pierdea căldura înmagazinată între pereţii săi. Prin radiere, această căldură se-mprăştiase în spaţiu şi se produsese o scădere simţitoare a temperaturii. Umiditatea interioară se transforma, aşadar, în gheaţă, în contact cu geamurile, şi împiedica orice observaţie.

Nicholl, consultând termometrul, văzu că era coborât la şaptesprezece grade sub zero. Prin urmare, în ciuda tuturor măsurilor de a fi cât mai econom, Barbicane, după ce pretinsese gazului lumină, acum trebuia să-i ceară şi căldură. Temperatura joasă din proiectil nu mai era suportabilă. Musafirii săi ar fi îngheţat de vii.

— Nu ne vom plânge, deci, remarcă Michel Ardan, de monotonia călătoriei noastre. Câtă diversitate, cel puţin în privinţa temperaturii!

Când suntem orbiţi de lumină şi nu mai putem de căldură, ca indienii din Pampas! Când suntem azvârliţi în bezne adânci în mijlocul unui frig boreal, precum eschimoşii la pol! Nu, într-adevăr! N-avem dreptul să ne plângem, şi natura a întocmit bine lucrurile, în cinstea noastră.

— Dar, întrebă Nicholl, care este temperatura exterioară?

— În mod sigur aceea a spaţiilor interplanetare, răspunse Barbicane.

— Atunci, reluă Michel Ardan, n-ar fi acum ocazia să facem acea experienţă pe care n-am putut-o încerca pe când eram inundaţi de razele solare?

— Acum sau niciodată, răspunse Barbicane, căci suntem aşezaţi în mod prielnic pentru a verifica temperatura spaţiului şi să vedem dacă toate calculele lui Fourier sau ale lui Pouillet sunt exacte.

În orice caz, e frig, răspunse Michel. Vedeţi, umiditatea interioară se condensează pe geamul hublourilor. Dacă o să continue scăderea temperaturii, vaporii propriei noastre respiraţii vor cădea ca o zăpadă în jurul nostru.

— Să pregătim termometrul, zise Barbicane.

Vă puteţi închipui că un termometru obişnuit n-ar fi putut să dea nici un rezultat în condiţiile în care acest instrument urma să fie expus. Mercurul ar fi îngheţat în rezervor, pentru că nu s-ar mai fi menţinut în stare lichidă, de la patruzeci şi două de grade sub zero.

Dar Barbicane era înzestrat cu un termometru special, după sistemul Walferdin, care indica minimele unei temperaturi extrem de joase.

Înainte de a începe experienţa, acest instrument fu comparat cu un termometru obişnuit şi Barbicane se pregăti să-l folosească.

— Cum vom face? întrebă Nicholl.

— Nimic mai uşor, răspunse Michel Ardan, care nu rămânea niciodată în încurcătură. Deschidem repede hubloul, lansăm instrumentul, care urmează proiectilul cu o supunere exemplară, şi după un sfert de oră îl tragem din nou…

— Cu mâna? întrebă Barbicane.

— Cu mâna, răspunse Michel.

— Ei bine. prietene, nu te expune pericolului, răspunse Barbicane, căci mâna pe care tu o vei trage înapoi nu va mai fl decât un ciot îngheţat şi diform, datorită acestor friguri groaznice.

— Adevărat!

— Vei avea senzaţia unei arsuri înspăimântătoare, la fel ca aceea produsă de un fier înroşit, căci căldura fie că iese brusc din trupul nostru, fie că intră, este exact acelaşi lucru. Dealtfel, nu sunt sigur că obiectele aruncate de noi în afara proiectilului ne mai urmează şi în clipa de faţă.

— De ce? zise Nicholl.

— Deoarece, dacă noi străbatem o atmosferă, oricât de puţin densă ar fi ea, aceste obiecte vor fi rămas în urmă. Or, obscuritatea ne împiedică să verificăm dacă ele plutesc încă în jurul nostru. Prin urmare, pentru a nu risca să pierdem termometrul, îl vom lega şi îl vom aduce înapoi în interior mult mai uşor.

Sfaturile lui Barbicane fură urmate. Prin hubloul repede deschis.

Nicholl dădu drumul intrumentului care era agăţat de o sfoară foarte scurtă, în scopul de a-l putea trage repede înapoi. Hubloul nu fusese întredeschis decât o secundă şi totuşi această secundă fusese suficientă pentru a lăsa să pătrundă în interiorul proiectilului un frig puternic.

— Mii de draci! strigă Michel Ardan. E un ger că îngheaţă şi urşii albi!

Barbicane aşteptă să treacă o jumătate de oră, timp mai mult decât suficient pentru a permite instrumentului să coboare la nivelul temperaturii din spaţiu. Apoi, după acest interval de timp, termometrul fu repede tras înăuntru.

Barbicane calculă cantitatea de spirt revărsată în mica fiolă sudată la partea inferioară a instrumentului şi zise; – O sută patruzeci de grade sub zero.

Pouillet a avut deci dreptate şi nu Fourier. Asta era îngrozitoarea temperatură a spaţiului sideral! Atâta este, poate, şi aceea a continentelor lunare, când astrul nopţilor a pierdut prin iradiere toată căldura în care îl scaldă Soarele în decurs de cincisprezece zile.