Capitolul XV.

HIPERBOLĂ SAU PARABOLĂ.

Vom fi miraţi, poate, văzându-l pe Barbicane şi pe tovarăşii săi atât de puţin tulburaţi de viitorul pe care li-l rezerva această închisoare de metal, plutind în infinit. În loc să se întrebe unde merg, ei îşi petreceau timpul făcând experienţe, ca şi cum ar fi fost instalaţi în mod liniştit în cabinetul lor de lucru.

S-ar putea răspunde că nişte oameni atât de căliţi erau mai presus de asemenea temeri, că ei nu se nelinişteau pentru atâta lucru şi că aveau altceva mai bun de făcut decât să se preocupe de soarta lor viitoare.

Adevărul este că nu erau stăpâni pe proiectilul lor, că nu puteau să-i modifice nici mersul, nici direcţia. Marinarul schimbă după bunul său plac drumul navei sale, un aeronaut poate transmite balonului său mişcări verticale. Ei, din contră, nu aveau nici o putere asupra vehiculului lor. Orice manevră le era imposibilă. De aici, această dispoziţie de a lăsa totul la voia întâmplării, de-a „lăsa lucrurile să curgă”, cum zic marinarii.

Unde se găseau ei în acest moment, la orele opt dimineaţa, în timpul acestei zile care, pe Pământ, era însemnată cu şase decembrie? Fără îndoială, în vecinătatea Lunii şi chiar destul de aproape pentru ca ea să le apară ca un uriaş ecran negru desfăşurat pe firmament, în ceea ce priveşte distanţa care îi despărţea de ea, era imposibil de calculat. Proiectilul, reţinut de nişte forţe inexplicabile, trecuse în apropierea polului nord al satelitului la mai puţin de cincizeci de km. Dar, de două ore, de când intrase în conul de umbră, această distanţă crescuse,ori se micşorase? Lipsea orice punct de reper pentru a calcula şi direcţia, şi viteza proiectilului. Poate se îndepărta rapid de disc, în aşa fel ca în curând să iasă din umbra totală. Poate, din contră, se apropia simţitor, fiind pe punctul de a se ciocni, după puţin timp, de vreun pisc înalt din emisfera invizibilă, ceea ce ar fi încheiat călătoria, fără îndoială în dauna călătorilor.

O discuţie se născu pe marginea acestui subiect şi Michel Ardan, totdeauna bogat în explicaţii, emise opinia că proiectilul, reţinut de atracţia lunară, va sfârşi prin a cădea aşa cum cade un aerolit pe suprafaţa globului terestru.

— Mai întâi, dragă prietene, îi răspunse Barbicane, nu toţi aeroliţii cad pe Pământ, ci doar un mic număr. Aşadar, din faptul de a fi trecut la stadiul de aerolit, nu urmează că trebuie să atingem cu orice preţ suprafaţa Lunii.

— Totuşi, răspunse Michel, dacă ajungem destul de aproape…

— Greşeală, replică Barbicane. N-ai văzut stelele căzătoare brăzdând cerul, cu miile, în anumite perioade?

— Ba da.

— Ei bine, aceste stele, sau mai degrabă aceşti corpusculi. nu strălucesc decât dacă se încălzesc frecându-se de straturile atmosferice. Or, dacă ele străbat atmosfera, înseamnă că trec la cel puţin şasesprezece leghe de glob, şi totuşi rareori cad pe scoarţa terestră. La fel şi în cazul proiectilului nostru. El poate să se apropie foarte mult de Lună şi totuşi să nu cadă pe ea.

— Dar atunci, întrebă Michel, aş fi destul de curios să ştiu cum se va comporta vehiculul nostru rătăcitor în spaţiu.

— Eu nu văd decât două ipoteze, răspunse Barbicane după câteva clipe de reflecţie.

— Care sunt?

— Proiectilul are de ales între două curbe matematice şi el o va urma pe una sau pe alta. după viteza de care va fi animat şi pe care nu ştiu s-o apreciez în acest moment.

— Da. zise Nicholl, el va merge urmând o parabolă sau o hiperbolă.

— Într-adevăr, răspunse Barbicane. Cu o anumită viteză el va urma parabola, şi cu o viteză mai mare, hiperbola.

— Tare-mi plac mie aceste cuvinte mari! strigă Michel Ardan.

Pricepi numaidecât ce vor să însemne. Vă rog, ce este această parabolă a voastră?

— Dragul meu prieten, răspunse căpitanul, parabola este o curbă de ordinul doi, care rezultă din trunchierea unui con intersectat de un plan paralel cu una din marginile sale.

— Ah! Ah! făcu Michel satisfăcut.

— E asemănătoare, reluă Nicholl, cu traiectoria pe care o descrie o bombă lansată de un mortier.

— Perfect. Şi hiperbola? întrebă Michel.

— Hiperbola. Michel. este o curbă de ordinul doi. produsă prin intersectarea unei suprafeţe conice de un plan paralel cu axa sa, constituind două ramuri separate una de alta ce se întind la infinit, în cele două sensuri.

— E posibil? strigă Michel Ardan cu un ton mai serios, ca şi cum i s-ar fi comunicat un eveniment grav. Atunci, ţine bine minte acest lucru, căpitane Nicholl. Ceea ce-mi place la definiţia ta despre hiperbolă – era să spun hiperglumă – este că ea este şi mai puţin clară decât cuvântul pe care pretinzi că-l defineşti.

Nicholl şi Barbicane se sinchiseau prea puţin de glumele lui Michel Ardan. Ei erau lansaţi într-o discuţie ştiinţifică. Care va fi curba urmată de proiectil, iată ce îi pasiona. Unul susţinea că va fi hiperbola, celălalt că parabola. Îşi dădeau argumente presărate cu x-uri. Argumentele lor erau prezentate într-un limbaj care-l făcea pe Michel să sară în sus. Discuţia era aprinsă şi niciunul dintre adversari nu voia să-i sacrifice celuilalt curba sa preferată.

Această dispută ştiinţifică, prelungindu-se, sfârşi prin a-l enerva pe Michel care zise:

— Asta-i! Domnilor cosinus, nu isprăviţi odată să vă mai aruncaţi în cap cu parabole şi hiperbole? Vreau să ştiu, singurul lucru interesant în această afacere: vom urma una sau alta din curbele voastre. Bine. Dar unde ne vor duce ele?

— Nicăieri, răspunse Nicholl.

— Cum, nicăieri?

— Bineînţeles, zise Barbicane. Acestea sunt curbe deschise, care se prelungesc la infinit!

— Ah, savanţii! strigă Michel. Cât vă iubesc! Eh, ce contează parabola sau hiperbola, din moment ce şi una, şi cealaltă ne atrag tot în spaţiu, spre infinit!

Barbicane şi Nicholl nu se putură opri să nu zâmbească. Ei făceau „artă pentru artă”. Niciodată o problemă mai inutilă nu fusese tratată într-un moment mai nepotrivit. Înfiorătorul adevăr era că proiectilul, tras pe hiperbolă sau parabolă, nu putea să mai întâlnească vreodată nici Pământul, nici Luna.

Or, ce se va întâmpla cu aceşti curajoşi călători într-un viitor foarte apropiat? Dacă nu mureau de foame, dacă nu se prăpădeau de sete, în câteva zile, când gazul le va lipsi, vor fi morţi din lipsă de aer, dacă frigul nu-i va fi omorât mai înainte.

Totuşi, oricât de important era să economisească gazul, scăderea excesivă a temperaturii înconjurătoare îi obliga să consume o anumită cantitate. În mod riguros, ei puteau să se lipsească de lumină, dar nu şi de căldură.

Din fericire, căldura dezvoltată de aparatul lui Reiset şi Regnaut ridică puţin temperatura interioară a proiectilului şi, fară mare risipă, se putu menţine la un grad suportabil.

Între timp, observaţiile prin hublouri deveniseră foarte dificile. Umiditatea interioară a proiectilului se condensa pe geamuri şi acestea îngheţau de îndată. Trebuia distrusă această opacitate a geamului prin frecări repetate. Cu toate acestea, se putură constata anumite fenomene de cel mai mare interes.

Într-adevăr, dacă acest disc invizibil era prevăzut cu atmosferă, nu trebuiau să se vadă stelele căzătoare brăzdând-o cu traiectoriile lor? Dacă proiectilul străbătea el însuşi aceste straturi fluide, nu putea surprinde vreun zgomot reflectat de ecourile lunare, bubuiturile vreunei vijelii, de exemplu, vuietul vreunei avalanşe, detunăturile vreunui vulcan activ? Şi dacă vreun munte eruptiv se împodobea cu fulgere, nu i s-ar fi putut recunoaşte puternicele-i fulgerări? Asemenea fapte, cu minuţiozitate constatate, ar fi lămurit mult neclarificata problemă a construcţiei lunare. De aceea, Barbicane şi Nicholl, aşezaţi la ferestruica lor, precum astronomii, observau cu stăruitoare răbdare.

Dar până-n acea clipă discul rămăsese tăcut şi sumbru. El nu răspundea numeroaselor întrebări pe care i le puneau aceste spirite avântate.

Ceea ce provocă următoarea cugetare a lui Michel, atât de adevărată în aparenţă:

— Dacă vreodată vom mai începe o astfel de călătorie, o vom face alegând perioada când Luna este nouă.

— Într-adevăr, răspunse Nicholl, această împrejurare ar fi mai favorabilă. Eu sunt convins că Luna, scăldată în razele solare, nu va fi vizibilă în timpul parcursului, dar, în schirftb, se va zări Pământul care va fi „plin”. Mai mult, dacă noi vom fi antrenaţi în jurul Lunii, cum se întâmplă în acest moment, vom avea cel puţin avantajul de-a vedea discul invizibil strălucind cu măreţie.

— Bine zis, Nicholl, replică Michel Ardan. Tu ce părere ai, Barbicane?

— Uite ce gândesc eu, răspunse seriosul preşedinte. Dacă vreodată vom reîncepe o asemenea călătorie, vom pleca în aceeaşi perioadă şi-n aceleaşi condiţii. Credeţi că, dacă ne-am fi atins ţinta, n-ar fi fost mai bine să găsim continente în plină lumină în locul unui ţinut cufundat într-o beznă adâncă? Prima noastră instalare pe Lună n-ar fi fost făcută în condiţii mai bune? Da, evident. În ceea ce priveşte partea invizibilă, noi am fi vizitat-o în timpul călătoriilor noastre de recunoaştere pe globul lunar. Aşadar, această perioadă de Lună plină este foarte bine aleasă. Dar trebuia să ajungem la ţintă şi, pentru a ajunge, nu trebuia să fi deviat de la traseul nostru.

— La aceasta n-am nimic de zis, spuse Michel Ardan. Iată, totuşi, o ocazie nimerită pentru a observa cealaltă parte a Lunii, pe care am pierdut-o. Cine ştie dacă locuitorii de pe alte planete nu sunt mai înaintaţi decât savanţii de pe Pământ, în problema sateliţilor lor!

S-ar fi putut foarte uşor, la această remarcă a lui Michel Ardan, să se dea următorul răspuns: da, alţi sateliţi, prin apropierea lor mai mare, ar fi făcut studierea lor mai uşoară. Locuitorii de pe Saturn, Jupiter şi Uranus, dacă ei există, au putut stabili mai în voie comunicaţii cu sateliţii lor. Cei patru sateliţi ai lui Jupiter gravitează la o distanţă de o sută opt mii două sute şasezeci leghe, o sută şaptezeci şi două de mii două sute leghe, două sute şaptezeci şi patru mii şapte sute leghe şi patru sute optzeci mii o sută treizeci leghe. Dar aceste distanţe sunt socotite din centrul planetei şi, scăzând lungimea razei care este de şaptesprezece până la optsprezece mii leghe, se vede că primul satelit este mai aproape de suprafaţa lui Jupiter decât este Luna faţă de suprafaţa Pământului. Din cei opt sateliţi ai lui Saturn, patru sunt şi ei mai apropiaţi: Diana este la optzeci şi patru mii şase sute leghe, Thetis la şasezeci şi două mii nouă sute şasezeci şi şase leghe, Encelade la patruzeci şi opt de mii o sută nouăzeci şi una leghe şi, în sfârşit, Mimas, doar la o distanţă de aproximativ treizeci şi patru mii cinci sute leghe. Din cei opt sateliţi ai lui Uranus, primul, Ariei, nu este decât la cincizeci şi una mii cinci sute douăzeci leghe de planetă.

Aşadar, la suprafaţa celor trei aştri, o experienţă asemănătoare celei a preşedintelui Barbicane ar fi prezentat dificultăţi mai mici. Prin urmare, dacă locuitorii de acolo au încercat experienţa, ei au putut afla constituţia jumătăţii discului pe care satelitul îl ascunde veşnic privirilor lor102. Dar dacă nu şi-au părăsit niciodată planeta, nu sunt mai avansaţi decât astronomii de pe Pământ.

Între timp, proiectilul descria în întuneric acea traiectorie incalculabilă, pe care nici un punct de reper nu permitea să fie determinată. Direcţia sa fusese oare modificată, fie sub influenţa atracţiei lunare, fie sub acţiunea unui astru necunoscut? Barbicane nu putea să spună. Dar o schimbare avusese loc în poziţia relativă a vehiculului şi Barbicane o constată spre orele patru dimineaţa.

Această schimbare consta în aceea că partea de jos a proiectilului era întoarsă spre suprafaţa Lunii şi se menţinea pe o perpendiculară care trecea prin axa sa. Atracţia, cu alte cuvinte gravitaţia, adusese această modificare. Partea cea mai grea a proiectilului se înclina spre discul invizibil, exact ca şi cum ar fi căzut spre el.

Cădea oare? Călătorii aveau în sfârşit să ajungă la ţelul atât de dorit? Nu. Şi observarea unui punct de reper, destul de inexplicabil dealtfel, veni să-i demonstreze lui Barbicane că proiectilul său nu se apropia de Lună şi că el se deplasa urmând o curbă aproape concentrică cu Luna.

Acest punct de reper fu o lumină pe care Nicholl o semnală deodată, la marginea orizontului format de discul negru. Acest punct nu putea fi confundat cu o stea. Era o incandescenţă roşiatică ce se mărea puţin câte puţin, dovadă certă că proiectilul se deplasa spre el şi nu cădea în mod normal pe suprafaţa astrului.

— Un vulcan! Este un vulcan în activitate! strigă Nicholl. O revărsare a focurilor interioare ale Lunii. Aşadar, această lume nu este în întregime stinsă.

— Da, o erupţie? răspunse Barbicane care studia cu atenţie fenomenul cu ajutorul unei lunete speciale de noapte. Ce ar putea fi altceva, dacă nu un vulcan?

— Dar atunci, zise Michel Ardan, pentru a întreţine această ardere, trebuie aer. Deci, totuşi, o atmosferă acoperă această parte a Lunii.

— Tot ce se poate, răspunse Barbicane, dar nu e neapărat nevoie.

Vulcanul, prin descompunerea anumitor materii, poate să-şi procure el însuşi oxigenul şi să arunce astfel flăcări în vid. Se pare chiar că această incandescenţă are intensitatea şi strălucirea obiectelor a căror ardere se produce în oxigen curat. Să nu ne grăbim, deci, în a afirma existenţa unei atmosfere lunare.

Muntele eruptiv trebuia să fie situat aproximativ la 45° latitudine sudică, în partea invizibilă a discului. Dar, spre marea neplăcere a lui Barbicane, curba pe care o descria proiectilul îl antrena departe de punctul semnalat de erupţie. Nu putu, prin urmare, să-i determine cu mai multă precizie natura. La o jumătate de oră după ce fusese semnalat, acest punct luminos dispăru în spatele întunecosului orizont. Totuşi, constatarea acestui fenomen era un fapt deosebit de important în domeniul studiilor selenografice. El dovedea că toată căldura nu dispăruse încă din măruntaiele acestui glob, şi acolo unde căldura există, cine poate afirma că regnul vegetal, că regnul animal, chiar, n-au putut rezista influenţelor distrugătoare? Existenţa acestui vulcan în erupţie, în mod indiscutabil recunoscut de savanţii de pe Pământ, ar fi iscat fără îndoială multe teorii favorabile acestei importante probleme a posibilităţii de locuire a Lunii.

Barbicane se lăsă purtat de gândurile sale. Se pierdea într-o tăcută visare, unde se zbuciumau tainicele destine ale lumii lunare. Căuta să lege între ele faptele observate până atunci, când o nouă întâmplare îl trezi brusc la realitate.

Această întâmplare era mai mult decât un fenomen cosmic, era un pericol ameninţător, ale cărui consecinţe puteau fi de-a dreptul catastrofale. Pe neaşteptate, în spaţiul din aceste tenebre apăruse o masă uriaşă. Era asemănătoare Lunii, dar o Lună incandescentă şi de-o strălucire cu atât mai puternică cu cât apărea mai limpede din întunecimea brutală a eterului. Această masă, de formă circulară, arunca o asemenea lumină încât umplea proiectilul. Figura lui Barbicane, a lui Nicholl, a lui Michel, scăldate cu putere în aceste mănunchiuri albe de raze, luau acea culoare spectrală, lividă, palidă, pe care o produc fizicienii cu lumina artificială dată de alcool amestecat cu sare.

— Mii de draci, strigă Michel Ardan, aşa suntem hidoşi! Ce-i cu această Lună nefastă?

— Un bolid, răspunse Barbicane.

— Un bolid aprins, în vid?

— Da.

Această sferă de foc era într-adevăr un bolid. Barbicane nu se înşela. Dar dacă aceşti meteoriţi cosmici observaţi de pe Pământ prezintă în general o lumină cu puţin inferioară celei a Lunii, aici, în acest întunecos spaţiu cosmic, ei străluceau. Aceste corpuri rătăcitoare poartă în ele însele principiul propriei lor incandescenţe. Aerul înconjurător nu este necesar pentru aprinderea lor. Şi, într-adevăr, dacă unii dintre aceşti bolizi străbăteau păturile atmosferice la două sau trei leghe de Pământ, alţii, din contră, îşi descriu traiectoria la o distanţă unde atmosfera nu se mai poate întinde. Dintre ei, de pildă, unul apăru la 27 octombrie 1844, la o înălţime de o sută douăzeci şi opt de leghe, altul, la 18 august 1841, dispăru la o distanţă de o sută optzeci şi două leghe. Câţiva dintre aceşti meteori au de la trei până la patru kilometri lăţime şi posedă o viteză care poate să ajungă până la şaptezeci şi cinci de kilometri pe secundă103, urmând o direcţie inversă mişcării Pământului.

Această stea căzătoare, apărută deodată în umbră la o distanţă de cel puţin o sută de leghe, trebuia, urmând presupunerea lui Barbicane, să' aibă un diametru de două mii de metri. Avansa cu o viteză de aproximativ doi kilometri pe secundă, adică treizeci de leghe pe minut. Ea tăia drumul proiectilului şi trebuia să-l atingă în câteva minute. Apropiindu-se, creştea într-o proporţie uriaşă.

Închipuiţi-vă, dacă se poate, situaţia călătorilor. E imposibil de descris. În ciuda curajului lor, a sângelui lor rece, a indiferenţei lor în faţa pericolului, erau muţi, încremeniţi, cu membrele încleştate, pradă unei spaime cumplite. Proiectilul lor, căruia nu-i puteau schimba traseul, mergea drept spre această masă arzătoare, mai intensă decât gura deschisă a unui cuptor cu reverberaţie. Părea că se aruncă într-o prăpastie de foc.

Barbicane prinse mâna celor doi tovarăşi ai săi şi toţi trei priveau printre pleoapele pe jumătate închise acest asteroid încins. Dacă mai păstrau cât de cât puterea de a gândi, dacă creierul lor, năucit de spaimă, mai funcţiona, trebuiau să se creadă pierduţi!

Două minute după brusca apariţie a bolidului – două veacuri de chinuri – proiectilul părea gata să se ciocnească, dar deodată sfera de foc explodă ca o bombă, fară a face vreun zgomot în mijlocul acestui vid unde sunetul, care nu-i decât o agitaţie a straturilor de aer, nu putea să se producă.

Nicholl scoase un strigăt. Tovarăşii săi şi el se repeziră spre geamul hublourilor. Ce spectacol! Ce pană ar putea să-l redea, ce paletă ar fi destul de bogată în culori pentru a-i reproduce măreţia?

Era ca deschiderea unui crater, ca răspândirea unui uriaş incendiu. Mii de fragmente luminoase aprindeau şi brăzdau spaţiul cu focurile lor. Toate mărimile, toate culorile, toate se amestecau. Erau iradieri galbene, gălbui, roşii, verzi, cenuşii, o cunună de artificii multicolore. Din enormul şi temutul bloc nu rămase nimic, decât bucăţi purtate în toate direcţiile, devenite asteroizi, la rândul lor, unele strălucind ca o sabie, altele înconjurate de un nor albicios, altele lăsând în urma lor dâre luminoase de pulbere cosmică.

Aceste blocuri incandescente se încrucişau, se ciocneau, se împrăştiau în fragmente mai mici, dintre care unele loviră proiectilul. Geamul din partea stângă se crăpă, chiar, datorită unei izbituri mai puternice. Părea că pluteşte în mijlocul unei grindini de obuze, din care cel mai mic putea să-l distrugă într-o clipă.

Lumina care umplea spaţiul creştea cu o intensitate fără pereche, căci aceşti asteroizi o dispersau în toate sensurile. La un anumit moment, ea fu atât de vie, încât Michel, trăgând spre fereastră pe Barbicane şi Nicholl, strigă:

— Invizibila Lună e vizibilă, în sfârşit!

Şi toţi trei, într-o revărsare luminoasă de câteva secunde, întrezăriră acest disc misterios pe care ochiul omenesc îl zărea pentru prima oară.

Ce distingeau ei la această distanţă pe care n-o puteau evalua? Câteva benzi alungite pe disc, adevăraţi nori formaţi într-un mediu atmosferic foarte restrâns, din care apăreau nu numai toţi munţii, dar şi relieful de-o importanţă mai mică, circuri, cratere căscate aşezate capricios, asemănătoare cu cele care există pe suprafaţa vizibilă. Apoi spaţii imense, nu câmpii sterpe, ci adevărate mări, oceane răspândite din abundenţă, care reflectau în oglinda lor lichidă tot acest farmec minunat al focurilor din spaţiu. În sfârşit, pe suprafaţa continentelor, întinse mase întunecoase, care apăreau asemenea unor păduri imense sub rapida iluminaţie a unui fulger.

Era aceasta o iluzie, o eroare a ochilor, o înşelăciune optică? Puteau ei da o afirmaţie ştiinţifică acestei observaţii atât de superficial obţinută? Vor îndrăzni ei să se pronunţe asupra problemei referitoare la posibilitatea de a fi locuit, după o atât de insuficientă observare a discului invizibil?

Între timp, fulgerările spaţiului slăbiră puţin câte puţin, strălucirea-i întâmplătoare se micşoră, asteroizii se împrăştiară pe traiectorii diverse şi se stinseră în depărtare. În sfârşit, spaţiul cosmic îşi reluă întunecimea-i obişnuită, stelele, un moment eclipsate, scânteiară pe boltă şi discul, abia întrezărit, se pierdu din nou în noaptea de nepătruns.