Capitolul VI.

CEEA CE NU SE POATE SĂ NU SE ŞTIE ŞI CEEA CE NU MAI ESTE PERMIS SĂ SE CREADĂ ÎN STATELE UNITE.

Propunerea lui Barbicane avu ca rezultat imediat repunerea la ordinea zilei a tuturor faptelor astronomice relative la astrul nopţilor. Fiecare se puse să-l studieze stăruitor. Se părea că Luna apăruse pentru prima dată la orizont şi că nimeni n-o întrezărise până atunci pe cer. Deveni la modă; era eroina zilei fără a părea mai puţin modestă, şi îşi luă rangul printre stele fară a se arăta mai mândră. Ziarele reînsufleţiră vechile anecdote în care acest „Soare al lupilor” juca un rol; ele reamintiră influenţele pe care i le atribuia ignoranţa primelor timpuri; o cântară pe toate vocile; nu lipsea mult şi i-ar fi citat vorbele de duh; America întreagă fu cuprinsă de selenomanie.

La rândul lor, revistele ştiinţifice expuseră în special problemele care priveau experienţa Gun-Clubului; scrisoarea Observatorului din Cambridge a fost publicată în toate periodicele, comentată şi încuviinţată fară rezervă.

Pe scurt, nu mai fu permis nici chiar celor mai puţin învăţaţi yankei să nu cunoască cel puţin unul din faptele legate de satelitul Pământului, nici celei mai mărginite dintre bătrânele mistress să admită încă superstiţioasele erori în privinţa sa. Ştiinţa le sosea sub toate formele; ea le pătrundea prin ochi şi urechi; imposibil să mai găseşti un ageamiu în astronomie.

Până atunci, destui oameni ignorau că s-ar putea calcula distanţa care separă Luna de Pământ. Se profita de această împrejurare pentru a-i informa că această distanţă se obţine prin măsurarea paralaxei Lunii. În cazul când cuvântul paralaxă părea că-i uimeşte, li se spunea că acesta era unghiul format de două linii drepte duse din fiecare capăt al razei terestre până la Lună. Dacă se îndoiau de perfecţiunea acestei metode, li se demonstra numaidecât că, nu numai că această distanţă medie era de două sute treizeci şi patru de mii trei sute patruzeci şi şapte mile (94 330 leghe), dar că astronomii nu se înşelau decât cu şaptezeci de mile (30 leghe).

Pentru acei care nu erau familiarizaţi cu mişcările Lunii, jurnalele demonstrau zilnic că ea posedă două mişcări distincte, prima denumită de rotaţie în jurul axei, a doua denumită de revoluţie în jurul Pământului, realizându-se amândouă într-un timp egal, adică în douăzeci şi şapte de zile şi o treime36.

Mişcarea de rotaţie este aceea care produce ziua şi noaptea pe suprafaţa Lunii; numai că nu este decât o zi şi nu este decât o noapte într-o lună selenară, şi ele durează fiecare trei sute cincizeci şi patru de ore şi o treime. Dar, din fericire pentru ea, faţa întoarsă spre globul pământesc este luminată de acesta cu o intensitate egală cu lumina a paisprezece Selene. Cât despre cealaltă faţă, totdeauna invizibilă, ea are, fireşte, trei sute cincizeci şi patru de ore noapte absolută, risipită numai de acea „slabă licărire a stelelor”. Fenomenul este datorat particularităţii că mişcările de rotaţie şi de revoluţie se realizează într-un timp riguros egal, fenomen comun, potrivit opiniilor lui Cassini şi Herschell, sateliţilor lui Jupiter şi foarte probabil şi tuturor celorlalţi sateliţi.

Câteva spirite pline de dorinţa de a cunoaşte, dar puţin îndărătnice, nu înţelegeau, la început, că dacă Luna arăta invariabil aceeaşi faţă Pământului, în timpul mişcării sale de revoluţie, aceasta se datora faptului că, în acelaşi interval de timp scurs, ea făcea o mişcare în jurul ei însăşi. Acestora li se spunea: „Mergeţi în sufrageria dumneavoastră şi învârtiţi-vă în jurul mesei în aşa fel ca întotdeauna să priviţi centrul; când plimbarea voastră circulară se va termina, veţi fi făcut un ocol şi în jurul vostru înşivă, pentru că ochiul vostru va fi parcurs succesiv toate punctele încăperii. Ei bine! Încăperea este cerul, masa este Pământul şi Luna sunteţi dumneavoastră.” Şi ei plecau încântaţi de această comparaţie.

Prin urmare, Luna arată fără încetare aceeaşi faţă Pământului; totuşi, pentru a fi exacţi, trebuie adăugat că, în urma unei anume legănări de la nord la sud şi de la vest la est, denumită „libraţie”, ea lasă să se zărească puţin mai mult de jumătate din discul său, aproximativ patruzeci şi şapte sutimi.

Atunci când ignoranţii ştiură tot atât cât directorul Observatorului din Cambridge despre mişcarea de rotaţie a Lunii, ei se interesară neliniştiţi de mişcarea sa de revoluţie în jurul Pământului, şi douăzeci de reviste ştiinţifice se grăbiră să-i instruiască. Ei învăţară atunci că bolta cerească, cu infinitatea ei de stele, poate fi considerată ca un mare cadran pe care Luna se plimbă arătând ora exactă tuturor locuitorilor Pământului; în această mişcare, astrul nopţilor prezintă diferitele sale faze; Luna este plină când ea este în opoziţie cu Soarele, cu alte cuvinte, când cei trei aştri sunt pe aceeaşi linie, Pământul fiind în mijloc; Luna este nouă când ea este în conjuncţie cu Soarele, adică atunci când ea se găseşte între Pământ şi Soare, în sfârşit, Luna este în primul sau în ultimul său pătrar când ea face cu Soarele şi Pământul un unghi drept în care ea ocupă vârful.

Câţiva yankei isteţi deduseră atunci această consecinţă: eclipsele nu se puteau produce decât în perioadele de conjuncţie sau de opoziţie – şi judecau bine. În conjuncţie, Luna poate eclipsa Soarele, în timp ce în opoziţie, Pământul este acela care poate să-l eclipseze la rândul său, şi dacă aceste eclipse au loc de două ori pe lună, este pentru că planul după care se mişcă Luna este înclinat pe ecliptică, altfel spus, pe planul după care se mişcă Pământul.

Cât despre înălţimea pe care astrul nopţilor o poate atinge deasupra orizontului, scrisoarea Observatorului din Cambridge spusese totul în această privinţă. Fiecare ştia că această înălţime variază în funcţie de latitudinea locului de unde se observă. Dar singurele zone ale globului pentru care Luna trece la zenit, adică vine să se plaseze chiar deasupra capului contemplatorilor săi, sunt neapărat cuprinse între paralelele 28 şi ecuator. De aici, această recomandaţie importantă pentru încercarea experienţei dintr-un punct oarecare din această parte a globului, pentru ca proiectilul să poată fi lansat perpendicular şi să scape astfel mai repede de sub acţiunea gravitaţiei. Era o condiţie esenţială pentru succesul experienţei, şi ea nu înceta de a preocupa intens opinia publică.

În ce priveşte linia urmată de Lună în mişcarea sa de revoluţie în jurul Pământului, Observatorul din Cambridge îi învăţase suficient, chiar şi pe ignoranţii din toate părţile, că această linie este o curbă alungită, nu un cerc, ci o elipsă, căreia Pământul îi ocupă unul din focare. Aceste orbite eliptice sunt comune tuturor planetelor şi de asemenea tuturor sateliţilor, iar mecanica raţională dovedeşte riguros că nu poate fi altfel. Era de la sine înţeles că Luna la apogeul său se găseşte mai îndepărtată de Pământ, şi mai apropiată de el la perigeul său.

Iată, deci, ce ştia orice american, de voie de nevoie, ceea ce nimeni nu putea să ignore. Dar dacă aceste principii adevărate se popularizară repede, multe erori sau anumite temeri nejustificate fură mai puţin uşor de dezrădăcinat.

Astfel, câţiva oameni de treabă, de exemplu, susţineau că Luna era o fostă cometă, care, parcurgând orbita sa alungită în jurul Soarelui, a trecut pe lângă Pământ şi a fost reţinută în cercul său de atracţie. Aceşti astronomi de salon pretindeau că explică astfel aspectul pârjolit al Lunii, nenorocire ireparabilă de care ei învinuiau astrul luminos. Însă când li se atrăgea atenţia că orice cometă are o atmosferă şi că Luna nu are decât puţină sau chiar deloc, ei rămâneau tare încurcaţi cu răspunsul.

Alţii, aparţinând rasei fricoşilor, manifestau oarecare temeri în privinţa Lunii; ei auziseră că, începând de la observaţiile făcute pe timpul califilor, mişcarea sa de revoluţie se accelera într-o oarecare proporţie; ei deduseră de aici, foarte logic dealtfel, că o accelerare a mişcării trebuia să corespundă unei micşorări a distanţei dintre doi aştri, şi că, acest dublu efect prelungindu-se la infinit, Luna va sfârşi într-o zi prin a cădea pe Pământ. Totuşi, fură siliţi să se potolească şi să înceteze de a se teme pentru generaţiile viitoare, când aflară că, în urma calculelor lui Laplace, un ilustru matematician francez, această accelerare a mişcării este cuprinsă în limite restrânse şi că o diminuare proporţională nu va întârzia să-i urmeze. Astfel încât echilibrul lumii solare nu poate fi deranjat în secolele următoare.

La urmă trebuie puşi cei din tagma superstiţioşilor, a ignoranţilor; ei nu se mulţumeau să ignore, ei ştiau şi ce nu există, şi referitor la Lună, ştiau multe. Unii priveau discul său ca pe o oglindă şlefuită cu ajutorul căreia se puteau vedea din diferite puncte ale Pământului şi să-şi comunice gândurile. Alţii pretindeau că Luna nouă, în nouă sute cincizeci de cazuri dintr-o mie, adusese schimbări însemnate, cum ar fi cataclisme, cutremure de pământ, potop etc.; ei credeau în influenţa misterioasă a astrului nopţilor asupra destinelor umane; Îl priveau ca pe o adevărată „contra-greutate” a existenţei; gândeau că fiecare selenit era legat prin simpatie de fiecare locuitor al Pământului; ei susţineau, împreună cu doctorul Mead, că sistemul vital al omului îi este în întregime supus Selenei, pretinzând sus şi tare că băieţii se năşteau mai ales în timpul craiului nou, iar fetele în timpul ultimului pătrar etc.

Dar, până la urmă, trebuiră să renunţe la asemenea erori grosolane şi să revină la realitate, iar Luna, văduvită de influenţa sa, îşi pierdu în ochii unor curtezani toate puterile; însă, dacă aceştia îi întoarseră spatele, imensa majoritate se pronunţa pentru ea.

Cât despre yankei, ei nu mai avură altă ambiţie decât să ia în primire noul continent al spaţiilor eterice şi să arboreze pe cel mai înalt vârf drapelul înstelat al Statelor Unite ale Americii.