Capitolul VII.

IMNUL PROIECTILULUI.

Observatorul din Cambridge tratase, în memorabila sa scrisoare din 7 octombrie, problema din punct de vedere astronomic; de acum înainte era necesară rezolvarea ei din punct de vedere mecanic.

Dificultăţi practice ar fi părut de neînvins în orice altă ţară decât America.

Aici, însă, nu fu decât un joc.

Preşedintele Barbicane, fară a pierde timpul, numise în sânul Gun-Clubului un comitet de execuţie. Acest comitet trebuia ca în trei şedinţe să clarifice cele trei mari probleme: ale tunului, proiectilului şi pulberii. Comitetul era compus din 4 membri, foarte învăţaţi în aceste materii: Barbicane, cu vot hotărâtor în caz de balotaj, generalul Morgan, maiorul Elphiston şi, în sfârşit, inevitabilul J. T. Maston, căruia îi fură încredinţate funcţiile de secretar-raportor.

La 8 octombrie, comitetul se reuni la preşedintele Barbicane, în casa din strada Republicii nr. 3. Cum era important ca stomacul să nu tulbure cu strigătele sale o astfel de discuţie serioasă, cei patru membri ai Gun-Clubului, luară loc la o masă acoperită cu sandvişuri şi căni cu ceai de proporţii considerabile.

De îndată ce J. T. Maston înşurubă peniţa la cârligul său de fier, şedinţa începu.

Barbicane luă cuvântul:

— Dragii mei colegi, zise el, avem de rezolvat una dintre cele mai importante probleme ale balisticii, această ştiinţă prin excelenţă, care studiază mişcarea proiectilelor, cu alte cuvinte, a corpurilor lansate în spaţiu printr-o forţă de impulsie oarecare, iar apoi lăsate în voia lor.

— Oh! Balistica! Balistica! strigă J. T. Maston cu o voce emoţionată.

— Poate ar fi părut mai logic, reluă Barbicane, să consacrăm a – ceasta primă şedinţă discutării maşinii…

— Într-adevăr, răspunse generalul Morgan.

— Totuşi, reluă Barbicane, după ce am chibzuit serios, mi s-a părut că problema proiectilului trebuie să aibă întâietate faţă de aceea a tunului şi că dimensiunile acestuia trebuie să depindă de ale celuilalt.

— Cer cuvântul, strigă J. T. Maston.

I se acordă cuvântul cu amabilitatea pe care o merita trecutul său măreţ.

— Bravii mei prieteni, zise el cu un accent inspirat, preşedintele nostru are dreptate când dă întâietate problemei proiectilului faţă de toate celelalte! Acest proiectil, pe care noi îl lansăm spre Lună, este mesagerul nostru, ambasadorul nostru, şi eu vă cer permisiunea de a-l aprecia din punct de vedere moral.

Această nouă perspectivă în considerarea unui proiectil a trezit în mod deosebit curiozitatea membrilor Gun-Clubului; ei acordară deci cea mai vie atenţie cuvintelor lui J. T. Maston.

— Dragii mei colegi, reluă acesta din urmă, voi fi concis; las deoparte proiectilul fizic, proiectilul care ucide, pentru a considera un proiectil matematic, un proiectil moral. Proiectilul este pentru mine cea mai strălucitoare manifestare a puterii omeneşti; aici se rezumă ea în întregime; creându-l, omul s-a apropiat cel mai mult de Creator!

— Foarte bine! zise maiorul Elphiston.

— Într-adevăr, izbucni oratorul, dacă Dumnezeu a făcut stelele şi planetele, omul a făcut proiectilul, acest criteriu al vitezelor terestre, această demitizare a aştrilor rătăcitori în spaţiu, şi care nu sunt, la drept vorbind, decât nişte proiectile! Dumnezeu are viteza electricităţii, viteza luminii, viteza stelelor, viteza cometelor, viteza planetelor, viteza sateliţilor, viteza sunetului, viteza vântului! A noastră este, însă, viteza proiectilului, de o sută de ori superioară vitezei trenurilor şi a cailor celor mai rapizi!

J. T. Maston era entuziasmat; vocea sa căpăta accente lirice, cântând imnul proiectilului.

— Vreţi cifre? reluă el. Iată unele grăitoare! E suficient să luaţi modestul proiectil de douăzeci şi patru37; dacă viteza sa este de opt sute de mii de ori mai mică decât a electricităţii, de şase sute paisprezece ori mai redusă decât a luminii, de şaptezeci şi şase ori mai înceată decât a Pământului în mişcarea sa de translaţie în jurul Soarelui, totuşi, la ieşirea din tun, el depăşeşte viteza sunetului38; el face două sute stânjeni pe secundă, două mii de stânjeni în zece secunde, paisprezece mile pe minut (6 leghe), opt sute patruzeci de mile pe oră (360 leghe), douăzeci de mii una sută mile pe zi (8 640 leghe), cu alte cuvinte, atinge viteza punctelor de la ecuator în mişcarea de rotaţie a globului, adică şapte milioane trei sute treizeci şi şase cinci sute mile pe an (3 155 760 leghe). El ajunge, deci, până la Lună, în unsprezece zile, în doisprezece ani până la Soare şi în trei sute şasezeci de ani până la Neptun, la limitele sistemului solar. Iată ce-ar putea face acest modest proiectil, opera mâinilor noastre! Ce va fi dacă am înzeci dublul acestei viteze şi l-am lansa cu o viteză de şapte mile pe secundă! Ah! Superb proiectil. Splendid proiectil! Îmi place să mă gândesc că vei fi primit, acolo sus, cu onorurile datorate unui ambasador terestru!

Urale întâmpinară această peroraţie sforăitoare şi J. T. Maston, foarte emoţionat, se aşeză, copleşit de felicitări.

— Şi acum, spuse Barbicane, după ce am dat un tribut mare poeziei, să trecem direct la problemă.

— Suntem gata, răspunseră membrii comitetului înfulecând fiecare câte o jumătate de duzină de sandvişuri.

— Ştiţi care este problema ce trebuie rezolvată, reluă preşedintele; de a imprima unui proiectil viteza de douăsprezece mii de yarzi pe secundă. Eu am convingerea că vom reuşi. Dar să examinăm acum vitezele obţinute până astăzi; generalul Morgan poate ne va lămuri în această privinţă.

— Cu atât mai uşor, răspunse generalul, cu cât în timpul războiului eram membru al comisiei de experimentare. Vă voi spune deci că tunurile de o sută ale lui Dahlgreen, care băteau la două mii cinci sute de stânjeni, imprimau proiectilului lor o viteză iniţială de cinci sute yarzi pe secundă.

— Bine. Şi Columbiadul Rodman39? întrebă preşedintele.

— Columbiad Rodman, încercat în fortul Hamilton, lângă New-York, lansa o ghiulea cântărind o jumătate de tonă la o distanţă de şase mile, cu o viteză de opt sute yarzi, rezultat pe care nu l-au obţinut niciodată Armstrong şi Pallisser în Anglia.

— Oh, Englezii! făcu J. T. Maston învârtind în aer, spre est, temutul său cârlig.

— Prin urmare, reluă Barbicane, aceşti opt sute yarzi ar fi viteza maximă atinsă până acum?

— Da, răspunse Morgan.

— Voi spune, totuşi, replică J. T. Maston, că dacă tunul meu n-ar fi explodat…

— Da, dar el a explodat, răspunse Barbicane cu un gest binevoitor. Să luăm deci ca punct de plecare această viteză de opt sute yarzi. Va trebui să înzecim dublul ei. Astfel, rezervând pentru o altă şedinţă discutarea mijloacelor destinate să producă această viteză, vă atrag atenţia, dragii mei colegi, asupra dimensiunilor pe care trebuie să le aibă proiectilul. Vă închipuiţi că nu-i vorba aici de proiectile cântărind cel mult o jumătate de tonă.

— De ce nu? întrebă maiorul.

— Pentru că proiectilul nostru, răspunse cu promptitudine J. T. Maston, trebuie să fie destul de mare pentru a atrage atenţia locuitorilor Lunii, în caz că ei există.

— Da, răspunse Barbicane, şi dintr-un alt motiv mai important.

— Ce vrei să spui, Barbicane? întrebă maiorul.

— Vreau să spun că nu-i suficient să trimiţi un proiectil şi să nu te mai ocupi de el; trebuie ca noi să-l putem urmări în timpul parcursului său până în momentul când îşi va atinge ţinta.

— Ai! făcură generalul şi maiorul, puţin surprinşi de această propunere.

— Fără îndoială, reluă Barbicane ca un om sigur de el, fără îndoială, sau experienţa noastră nu va avea nici un rezultat.

— Dar atunci, replică maiorul, vreţi să daţi acestui proiectil nişte dimensiuni enorme?

— Nu. Binevoiţi să mă ascultaţi. Ştiţi că instrumentele optice au dobândit o mare perfecţiune; cu unele telescoape s-a ajuns să se obţină măriri de şase mii de ori şi aducerea Lunii la aproximativ patruzeci de mile (16 leghe). Or, la această distanţă, obiectele având aproape şaizeci de picioare sunt perfect vizibile. Dacă nu s-a extins mai departe puterea de pătrundere a telescoapelor, e din cauză că această putere a lor nu se exercită decât în detrimentul clarităţii. Şi Luna, care nu-i decât o oglindă reflectoare, nu trimite o lumină destul de intensă pentru a se putea ajunge la măriri deasupra acestei limite.

— Ei bine, ce veţi face atunci? întrebă generalul. Veţi da proiectilului un diametru de şaizeci picioare?

— Nu!

— Vă veţi asuma misiunea să faceţi Luna mai luminoasă?

— Desigur.

— E cam tare! strigă J. T. Maston.

— Da, tare simplu, răspunse Barbicane. Într-adevăr, dacă eu izbutesc să micşorez grosimea atmosferei pe care o traversează lumina Lunii, nu voi face această lumină mai intensă?

— Evident.

— Ei bine, pentru a obţine acest rezultat, îmi va fi suficient să aşez un telescop pe unul dintre cei mai înalţi munţi. Ceea ce vom şi face.

— Mă predau, mă predau! răspunse maiorul. Aveţi un fel de-a simplifica lucrurile… Şi ce mărire speraţi să obţineţi astfel?

— O mărire de patruzeci şi opt de mii de ori, care va apropia Luna la numai cinci mile şi, pentru a fi vizibile, obiectele nu vor mai avea nevoie decât să aibă un diametru de nouă picioare.

— Perfect, strigă J. T. Maston, proiectilul nostru va avea deci un diametru de nouă picioare?

— Întocmai.

— Permiteţi-mi să spun că, totuşi, reluă maiorul Elphiston, va fi ca atare destul de mare în greutate şi că…

— Oh, maiorule, răspunse Barbicane, înainte de a discuta greutatea lui, lasă-mă să vă amintesc că taţii noştri făceau minuni în acest sens. Departe de mine gândul de a pretinde că balistica n-a progresat, dar este bine să se ştie că încă din Evul Mediu s-au obţinut rezultate surprinzătoare – îndrăznesc să adaug, mai surprinzătoare decât ale noastre.

— Asta-i bună! replică Morgan.

— Justificaţi-vă afirmaţiile! strigă pătimaş J. T. Maston.

— Nimic mai uşor, răspunse Barbicane; eu am exemple în sprijinul propunerii mele. Astfel, la asediul Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, în 1543, s-au lansat ghiulele de piatră care cântăreau o mie nouă sute livre şi care trebuiau să fi fost de o mărime apreciabilă.

— Oh! Oh! făcu maiorul. O mie nouă sute de livre este o cifră mare!

— În Malta, pe timpul cavalerilor, un oarecare tun al fortăreţei Saint-Elme a lansat proiectile cântărind două mii cinci sute livre.

— Imposibil!

— În sfârşit, după un istoric francez, în timpul lui Ludovic al XI-lea, un mortier a lansat o ghiulea de cinci sute livre; dar această bombă, pornită de la Bastilia, un loc unde nebunii îi închideau pe înţelepţi, căzu la Charenton, un loc unde înţelepţii îi închid pe nebuni.

— Foarte bine! zise J. T. Maston.

— În definitiv, ce-am văzut noi de atunci? Tunurile lui Armstrong lansând ghiulele de cinci sute livre, Columbiadele Rodman, cu proiectile de o jumătate de tonă. Se pare, aşadar, că dacă proiectilele au câştigat în bătaie, ele au pierdut în greutate. Or, dacă ne îndreptăm eforturile în această direcţie, trebuie să ajungem, prin progresul ştiinţei, la a înzeci greutatea proiectilelor lui Mahomed al II-lea şi ale cavalerilor de Malta.

— Este evident, răspunse maiorul, dar ce metal socotiţi să întrebuinţaţi pentru proiectil?

— Fonta, pur şi simplu, zise generalul Morgan.

— Ph! Fonta, strigă J. T. Maston cu un profund dispreţ, este prea comună pentru un proiectil destinat să ajungă pe Lună.

— Să nu exagerăm, onorabile prieten, răspunse Morgan, fonta va fi de-ajuns.

— Ei bine, în cazul acesta, reluă maiorul Elphiston, de vreme ce greutatea este proporţională cu volumul, un proiectil de fontă, măsurând nouă picioare în diametru, va fi de o greutate îngrozitoare!

— Da, dacă este plin; nu, dacă este gol, zise Barbicane.

— Gol? Va fi deci un obuz?

— Unde am putea pune scrisori, replică J. T. Maston, şi eşantioane ale producţiei terestre!

— Da, un obuz, răspunse Barbicane; trebuie neapărat să fie un obuz; un proiectil plin de o sută opt degete40 va cântări mai mult de două sute de mii de livre; greutate, evident, mult prea mare; totuşi, cum trebuie păstrată o anume stabilitate a proiectilului, propun să-i dăm o greutate de cinci mii de livre.

— Care va fi deci grosimea pereţilor săi? întrebă maiorul.

— Dacă respectăm proporţia reglementară, reluă Morgan, un diametru de o sută opt picioare necesită pereţi de cel puţin două picioare.

— Aceasta va fi prea mult, răspunse Barbicane; trebuie să ţineţi seamă că aici nu este vorba de un proiectil destinat să străpungă plăci de blindaj; va fi suficient, aşadar, să dăm pereţilor lui puterea de a rezista la presiunea gazelor exploziei. Iată deci problema: ce grosime trebuie să aibă un obuz de fontă, pentru a nu cântări decât douăzeci de mii de livre? Iscusitul nostru calculator, curajosul Maston, ne va încunoştiinţa pe loc.

— Nimic mai uşor, replică onorabilul secretar al comitetului. Şi zicând acestea, el înşiră câteva formule algebrice pe hârtie; se vedeau apărând sub peniţă T-uri şi X-uri ridicate la pătrat. Avu chiar aerul că extrage în gând o rădăcină cubică. Apoi zise: Pereţii vor avea numai două degete grosime.

— Atâta va fi suficient? întrebă maiorul cu un aer de îndoială.

— Nu, răspunse preşedintele Barbicane, nu, evident.

— Ei bine! Atunci, ce-i de făcut? reluă Elphiston, destul de încurcat.

— Să folosim alt metal decât fonta.

— Cuprul? zise Morgan.

— Nu, e prea greu; eu vă propun unul mai bun decât acesta.

— Care anume? întrebă maiorul.

— Aluminiul, răspunse Barbicane.

— Aluminiul! strigară cei trei colegi ai preşedintelui.

— Fără îndoială, dragii mei. Ştiţi că ilustrul chimist francez, Henry Sainte-Claire-Deville, a ajuns, în 1854, să obţină aluminiu într-o masă compactă. Or, acest preţios metal are albeaţa argintului, inalterabilitatea aurului, tenacitatea fierului, se topeşte mai uşor decât curprul şi-i uşor ca sticla; el se lucrează lesne, este extrem de răspândit în natură, pentru că alumina formează baza majorităţii rocilor; este de trei ori mai uşor decât fierul şi pare să fie creat anume pentru a furniza materialul proiectilului nostru!

— Ura, pentru aluminiu! strigă secretarul comitetului, totdeauna foarte gălăgios în momentele sale de entuziasm.

— Dar, dragul meu preşedinte, zise maiorul, preţul aluminiului nu este extrem de ridicat?

— Era, răspunse Barbicane; în timpurile descoperirii sale, livra de aluminiu costa de la două sute şaizeci la două sute optzeci dolari, apoi preţul a scăzut la douăzeci şi şapte dolari şi astăzi, în sfârşit, costă nouă dolari.

— Dar nouă dolari livra, replică maiorul, care nu ceda uşor, este încă un preţ enorm!

— Fără îndoială, dragul meu maior, dar nu inabordabil.

— Cât va cântări, aşadar, proiectilul? întrebă Morgan.

— Iată ce rezultă din calculele mele, răspunse Barbicane: un proiectil de o sută opt degete diametru şi douăsprezece degete grosime41 ar cântări, dacă ar fi din fontă, şaizeci şi şapte de mii patru sute patruzeci livre; dacă ar fi din aluminiu, greutatea sa va fi redusă la nouăsprezece mii două sute cincizeci livre.

— Perfect, strigă Matson, asta intră”în programul nostru!

— Perfect! Perfect! replică maiorul, dar nu ştiţi că, la optsprezece dolari livra, acest proiectil va costa…

— O sută şaptezeci şi trei mii două sute cincizeci de dolari, o ştiu perfect; dar nu aveţi de ce vă teme, prieteni, banii nu vor lipsi în acţiunea noastră. Vă asigur eu de acest lucru.

— Va ploua cu bani în casele noastre de fier! spuse Maston.

— Ei bine, ce ziceţi de aluminiu? întrebă preşedintele.

— De acord, răspunseră cei trei membri ai comitetului.

— Cât despre forma proiectilului, reluă Barbicane, ea contează mai puţin, pentru că, atmosfera odată depăşită, proiectilul se va găsi în vid; propun deci un proiectil rotund care se va roti în jurul lui însuşi dacă-i va place, sau se va purta după cum îl taie capul.

Astfel luă sfârşit prima şedinţă a comitetului; problema proiectilului era definitiv rezolvată şi J. T. Maston se bucura foarte mult la gândul de-a trimite un proiectil de aluminiu seleniţilor „ceea ce le va da o părere groZavă despre locuitorii Pământului”.