Capitolul XV.

SĂRBĂTOAREA TURNĂRII FONTEI.

În timpul celor opt luni folosite pentru operaţiunea de foraj, lucrările de preparare a fontei au fost conduse concomitent şi cu foarte mare iuţeală; un străin, sosind la Stone's-Hill, ar fi fost tare surprins de spectacolul oferit privirilor sale.

La şase sute de yarzi de puţ, şi aşezate circular în jurul acestui punct central, se ridicau o mie două sute de furnale, largi de şase picioare fiecare şi distanţate unul de altul printr-un spaţiu de o jumătate de stânjen. Linia desfăşurată a acestor o mie două sute de furnale prezenta o lungime de două mile. Toate erau construite după acelaşi model, cu vatra lor înaltă în patru unghiuri drepte, astfel că ele produceau un efect deosebit. J. T. Maston găsea superbă această dispunere arhitecturală. Ea îi amintea de monumentele din Washington. Pentru el nu exista nimic mai frumos, nici chiar în Grecia, „unde, dealtfel, zicea el, n-a fost niciodată”.

Să reamintim că la cea de-a treia şedinţă comitetul hotărî să folosească fonta pentru turnarea Columbiadului şi îndeosebi fonta cenuşie. Acest metal este într-adevăr mai tenace, mai maleabil, ductil, uşor de strunjit, corespunde mai bine operaţiunilor de turnare şi, tratat cu huilă, dă o calitate superioară pentru piesele de mare rezistenţă cum sunt tunurile, cilindrii maşinilor cu aburi, presele hidraulice etc.

Dar fonta, dacă n-ar suferi decât o singură topire, rareori este suficient de omogenă; de aceea, printr-o a doua topire, ea este purificată, rafinată, debarasată de ultimele sedimente de pământ.

Aşa încât, înainte de a fi expediat la Tampa-Town, minereul de fier fu tratat în cuptoarele înalte ale lui Goldspring: pus în contact cu cărbune şi siliciu încălzite la o temperatură ridicată, fu carburat şi transformat în fontă. După această primă operaţie, metalul fu îndreptat spre Stone's-Hill. Dar era vorba de o sută treizeci şi şase de milioane de livre de fontă, masă prea costisitoare pentru a fi expediată pe calea ferată, căci preţul transportului ar fi dublat preţul materialului. Păru preferabil să se folosească nave până la New-York, încărcându-le cu bare de fontă; trebuiră nu mai puţin de şasezeci şi opt de vase de o mie de tone, o adevărată flotă, care, la trei mai, părăsind portul New-York, luă drumul oceanului, merse de-a lungul coastelor americane, intră în strâmtoarea Bahama, trecu de peninsula Florida şi, la zece ale aceleiaşi luni, urcând spre golful Espiritu-Santo, ancoră fară avarii în portul Tampa-Town.

Acolo navele fură descărcate în vagoanele căii ferate din Stone's-Hill şi, pe la mijlocul lui ianuarie, uriaşa masă de material era adusă la destinaţie.

E lesne de înţeles că o mie două sute de cuptoare nu erau prea multe pentru a topi deodată şasezeci de mii de tone de fontă. Fiecare din aceste cuptoare putea cuprinde aproape o sută patrusprezece mii de livre de metal; ele fuseseră executate după modelul celor care serviseră pentru fonta tunului Rodman: aveau formă trapezoidală şi erau foarte teşite. Aparatul de încălzit şi coşul se găseau la cele două capete ale cuptorului, în aşa fel încât încălzirea era aceeaşi pe toată întinderea sa. Aceste cuptoare, construite din cărămizi refractare, se compuneau numai dintr-un grătar pentru a arde huila şi dintr-o vatră pe care trebuiau să fie aşezate barele de fontă. Vatra, înclinată sub un unghi de 25°, permitea metalului să se scurgă în bazinele de colectare; de acolo, o mie două sute de rigole convergente îl dirijau spre puţul central.

În ziua următoare, când lucrările de zidărie şi de foraj fură terminate, Barbicane trecu la executarea formei interioare; era vorba de a ridica, din centrul puţului şi urmând axa sa, un cilindru înalt de nouă sute de picioare şi larg de nouă, care umplea exact spaţiul rezervat interiorului Columbiadului. Acest cilindru fu compus dintr-un amestec de pământ argilos şi nisip, cu adaos de fin şi paie. Spaţiul lăsat între forma interioară şi zidărie trebuiau să fie umplute cu metalul topit, care va forma astfel pereţii de şase picioare grosime.

Acest cilindru, pentru a se menţine în echilibru, trebuia să fie consolidat cu ajutorul armăturilor de fier şi fixat din loc în loc prin traverse îngropate în învelişul de piatră; după topirea metalului, aceste traverse trebuiau să rămână în blocul de metal, ceea ce nu producea nici un inconvenient.

Această operaţiune se termină la 8 iulie şi turnarea metalului fu fixată pentru a doua zi.

— Va fi o ceremonie frumoasă această sărbătoare a turnării, zise J. T.

Maston prietenului său Barbicane.

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar nu va fi o sărbătoare publică.

— Cum! Nu deschizi tuturor porţile incintei?

— Mă voi feri cât voi putea, Maston. Turnarea Columbiadului este o operaţie delicată, pentru a nu zice periculoasă, şi prefer ca ea să se efectueze cu uşile închise. La lansarea proiectilului, va fi sărbătoare, dacă vrei, dar până atunci, nu.

Preşedintele avea dreptate; operaţiunea putea prezenta pericole neprevăzute, şi o mare afluenţă de spectatori ar împiedica evitarea lor. Trebuia păstrată libertatea mişcărilor. Nimeni nu fu lăsat, aşadar, în incintă, cu excepţia unei delegaţii a membrilor Gun-Clubului, care făcu o călătorie la Tampa-Town. Fură văzuţi acolo zglobiul Bilsby, Tom Hunter, colonelul Blomsberry, maiorul Elphiston, generalul Morgan şi tutti quanti62, pentru care turnarea Columbiadului devenise o treabă personală.

J. T. Maston se constituise ghidul lor; nu-i scuti de nici un amănunt; Îi conduse peste tot, la magazii, ateliere, în mijlocul maşinilor, şi îi obligă să viziteze cele o mie două sute de Furnale, unul după altul. La a o mia două suta vizită, ei erau oarecum sătui.

Turnarea trebuia să aibă loc la ora douăsprezece; în ajun, fiecare cuptor a fost încărcat cu o sută patrusprezece mii livre de metal în bare, aşezate în stive încrucişate, astfel ca aerul cald să poată circula liber între ele. Începând de dimineaţă, cele o mie două sute de coşuri vărsau în atmosferă torentele lor de flăcări şi pământul era zguduit de trepidaţii înăbuşite. Erau atâtea livre de metal de topit, atâtea livre de huilă de ars! Prin urmare şasezeci şi opt de mii de tone de cărbune, care aruncau în faţa discului soarelui o perdea groasă de fum negru.

Căldura deveni în curând de nesuportat în acest cerc de furnale în care huruiturile se asemănau cu bubuitul tunetului, la care se adăugau puternicele ventilatoare cu suflul lor continuu şi care saturau cu oxigen toate aceste vetre incandescente.

Operaţiunea, pentru a reuşi, se cerea condusă cu repeziciune. La semnalul dat de o lovitură de tun, fiecare cuptor trebuia să dea drumul fontei lichide şi să se golească complet.

După ce se luară aceste măsuri, şefii şi muncitorii aşteptară momentul hotărât cu o nerăbdare amestecată cu o anumită emoţie.

Nu mai era nimeni în incintă şi fiecare contramaistru topitor era la postul său, aproape de găurile de scurgere.

Barbicane şi colegii săi, instalaţi pe o movilă apropiată, asistau la operaţiune.

În faţa lor era un tun, care trebuia să dea semnalul la comanda inginerului.

Câteva minute înainte de ora douăsprezece, primele picături de metal începură să se scurgă, bazinele de colectare se umplură puţin câte puţin şi când fonta fu în întregime lichidă, fu lăsată câteva clipe pentru a uşura separarea de substanţele străine. Sună ora douăsprezece. O lovitură de tun bubui deodată şi-şi atu”că fulgerul sălbatic în văzduhuri. O mie două sute de găuri de scurgere se deschiseră deodată şi o mie două sute de şerpi de foc se târâră spre puţul central, desfăşurându-şi inelele incandescente. Acolo ele se azvârliră, cu un vuiet înspăimântător, la o adâncime de nouă sute de picioare. Era un emoţionant şi măreţ spectacol. Pământul se clătina, în timp ce aceste valuri de fontă, lansând spre cer vârtejuri de fum, volatilizau în acelaşi timp umiditatea formei şi o aruncau prin răsuflătoarele învelişului de piatră, sub formă de vapori de nepătruns. Aceşti nori artificiali îşi desfăşurau spiralele groase, urcând spre zenit până la o înălţime de cinci sute de stânjeni. Vreun sălbatic, rătăcind după limita orizontului, ar fi putut crede că se formează un nou crater în sânul Floridei, şi totuşi nu era acolo nici o erupţie, nici o trombă, nici o furtună, nici o dezlănţuire a forţelor naturii, niciunul dintre aceste fenomene teribile pe care natura este capabilă a le produce. Nu! Omul singur crease aceşti vapori roşietici, aceste flăcări uriaşe demne de un vulcan, aceste trepidaţii zgomotoase asemănătoare zdruncinăturilor unui cutremur de pământ, aceste mugete rivalizând cu uraganele şi furtunile, şi era mâna lui care arunca, într-o prăpastie săpată de el, toată Niagara unui metal topit.