Capitolul XIV.

CAZMAUA ŞI MISTRIA.

În aceeaşi seară, Barbicane şi tovarăşii săi se întorceau la Tampa-Town, şi inginerul Murchison se îmbarcă pe Tampico pentru New-Orleans.

El trebuia să angajeze o armată de muncitori şi să aducă cea mai mare parte a materialului. Membrii Gun-Clubului rămaseră la Tampa-Town în scopul de a organiza primele lucrări, ajutaţi de locuitorii regiunii.

Opt zile după plecarea sa, Tampico se întorcea în golful Espiritu-Santo cu o flotilă de vase cu aburi. Murchison adunase o mie cinci sute de muncitori.

În zilele negre ale sclaviei, ar fi pierdut timp şi osteneală. Dar de când America, ţară a libertăţii, nu mai cuprindea decât oameni liberi în sânul ei, aceştia alergau peste tot unde găseau o plată mai bună a mâinii de lucru. Gun-Clubul nu ducea lipsă de bani; el oferea oamenilor săi o leafă mare, cu gratificaţii considerabile şi proporţionale cu munca. Muncitorul angajat în Florida putea conta, după isprăvirea lucrului, pe un capital depus pe numele său la banca din Baltimore. Murchison avu deci de unde să aleagă şi el putu să se arate sever cu privire la inteligenţa şi îndemânarea lucrătorilor.

Avem toate motivele să credem că el înrolă în legiunea sa sârguincioasă elita mecanicilor, fochiştilor, turnătorilor, şamotorilor, minerilor, cărămidarilor şi muncitorilor manuali de tot felul, negri sau albi fără deosebire de culoare. Mulţi dintre ei veneau cu familia. Era o adevărată emigraţie.

În ziua de 31 octombrie, la ora zece dimineaţa, această trupă debarcă pe cheiurile de la Tampa-Town, şi se înţelege de la sine câtă mişcare şi activitate domneau în acest mic oraş, în care numai într-o singură zi se dublase populaţia. Într-adevăr, Tampa-Town trebuia să câştige imens din această iniţiativă a Gun-Clubului, nu prin numărul muncitorilor, care fură îndreptaţi de îndată spre Stone's-Hill, ci datorită afluenţei de curioşi care se porniră, treptat-treptat, din toate punctele de pe glob, spre peninsula Florida.

În timpul primelor zile se îndeletniciră cu descărcarea utilajului adus de flotilă – maşini, alimente, ca şi un număr destul de mare de case din tablă făcute din piese demontabile şi numerotate. În acelaşi timp, Barbicane puse primele jaloane ale unui railway lung pe cincisprezece mile, menit să lege Stone's-Hill de Tampa-Town.

Se ştie în ce condiţii se face drumul de fier american: capricioase în meandrele lor, îndrăzneţe în pantă, dispreţuind parapetele şi lucrările de construcţie artistice, escaladând colinele, coborând văile, căile ferate aleargă orbeşte, fară să le pese de linia dreaptă, şi nu sunt costisitoare, nu-s o problemă supărătoare; atât doar că deraiază şi sar în aer în toată libertatea. Drumul dintre Tampa-Town şi Stone's-Hill n-a fost decât o simplă bagatelă şi n-a pretins nici mult timp, nici mulţi bani pentru a fi construit.

Dealtfel, Barbicane era sufletul acestei lumi ce venise în fuga mare la glasul lui, el o anima, el îi transmitea respiraţia sa, entuziasmul său, convingerea sa; se găsea pretutindeni, ca şi cum ar fi fost înzestrat de la natură cu darul ubicuităţii60, însoţit mereu de J. T. Maston, musca sa bâzâitoare. Spiritul său practic căuta mii de invenţii. Cu el nu erau obstacole, nu existau dificultăţi, niciodată încurcături: era miner, zidar, mecanic, pe cât era de artilerist, având răspunsuri pentru toate întrebările şi soluţii pentru toate problemele. Coresponda mult cu Gun-Clubul sau uzina Goldspring, şi, zi şi noapte, cu focurile aprinse şi aburul cazanelor menţinut sub presiune, Tampico aştepta ordinele sale în rada din Hillisboro.

La 1 noiembrie, Barbicane părăsi Tampa-Town cu un detaşament de muncitori şi încă de a doua zi un oraş de case demontabile se ridică în jurul Stone's-Hill-ului; locul fu îngrădit, şi, datorită animaţiei şi elanului ce domneau în el, putea fi luat mai curând drept unul din marile oraşe ale Uniunii. Viaţa se orândui disciplinat şi lucrările începură într-o ordine perfectă.

Sondajele practicate cu grijă au permis cunoaşterea naturii solului, şi săpăturile putură să fie întreprinse la patru noiembrie. În acea zi, Barbicane îi chemă pe şefii de ateliere şi le zise:

— Ştiţi cu toţii, prieteni, pentru ce v-am adunat în această parte sălbatică a Floridei. Este vorba să turnăm un tun măsurând nouă picioare în diametrul interior, şase picioare în grosimea pereţilor şi nouăsprezece picioare şi jumătate în căptuşeala de piatră, deci, în total, un puţ larg de şasezeci de picioare, care trebuie săpat la o adâncime de nouă sute de picioare. Această lucrare de proporţie considerabilă trebuie să fie terminată în opt luni, or, aveţi două milioane cinci sute patruzeci şi trei de mii patru sute picioare cubi de pământ de extras, în două sute cincizeci şi cinci de zile, aproximativ zece mii de picioare cubi pe zi. Ceea ce n-ar constitui nici un fel de dificultate pentru o mie de muncitori lucrând într-un spaţiu liber, va fi mai greu într-un spaţiu oarecum restrâns. Cu toate acestea, de vreme ce această muncă trebuie făcută, se va face, şi eu contez atât pe curajul cât şi pe îndemânarea voastră!

La ora opt dimineaţa, prima lovitură de cazma fu dată în solul floridian şi, din acel moment, curajoasa unealtă lucră fără răgaz în mâna minerilor. Muncitorii se schimbau din şase în şase ore.

Dealtfel, oricât de gigantică ar fi fost operaţiunea, ea nu depăşea deloc limita puterilor umane. Câtuşi de puţin. Câte munci cu adevărat mai anevoioase, în timpul cărora forţele naturii trebuiau să fie înfruntate direct, n-au fost duse la bun sfârşit! Şi, pentru a nu vorbi decât de lucrări asemănătoare, e suficient să cităm acel „Puţ al părintelui Iosif”, construit în apropiere de Cairo de sultanul Saladin, într-o epocă în care maşinile nu existau încă pentru a spori forţa omului, şi care coboară la acelaşi nivel cu Nilul, la o adâncime de trei sute de picioare! Şi alt puţ, săpat la Coblentz de margraful Ioan de Baden, până la şase sute de picioare în sol. Ei bine! Despre ce era vorba acum, în definitiv? De a tripla această adâncime şi de a înzeci lărgimea, ceea ce face forajul mai uşor! Aşa că, nu exista nici un contramaistru, nici un muncitor care să se îndoiască de reuşita operaţiunii.

O hotărâre importantă, luată de inginerul Murchison, cu acordul preşedintelui Barbicane, îngădui şi mai mult grăbirea mersului lucrărilor. Un articol din contract prevedea că tunul va fi încins cu cercuri de fier forjat, aşezate la cald. Multe precauţiuni inutile, căci maşina putea fără îndoială să se dispenseze de aceste inele de compresiune. Se renunţă, aşadar, la această clauză.

De aici, multă economie de timp, căci atunci se putu folosi acel nou sistem de săpare adoptat acum în construcţia de puţuri, prin care zidăria se făcea în acelaşi timp cu forajul. Datorită acestui procedeu foarte simplu, nu mai e nevoie să sprijini pământul cu ajutorul proptelelor, zidul îl ţine cu o putere de neclintit şi el coboară prin propria-i greutate.

Această manevră nu trebuia începută decât în momentul când cazmaua va atinge partea tare a solului.

La patru noiembrie, cincizeci de muncitori săpară chiar în centrul incintei îngrădite, cu alte cuvinte în partea superioară a Stone's-Hill-ului, o groapă circulară largă de şaizeci de picioare.

Cazmaua dădu mai întâi de un soi de pământ negru, gros de şase degete, la care nu întâlni rezistenţă. Acestui pământ îi urmară două picioare de nisip fin care fu scos cu grijă, căci el urma să servească la confecţionarea formei interioare.

După acest nisip se ivi o argilă albă destul de compactă, asemănătoare marnei din Anglia, şi care se etaja într-o grosime de patru picioare.

Apoi fierul târnăcoapelor scoase scântei pe stratul tare al solului, un fel de rocă formată din cochilii pietrificate, foarte uscată, foarte solidă, şi pe care uneltele n-aveau s-o mai părăseascăl Acum, groapa prezenta o adâncime de şase picioare şi jumătate şi lucrările de zidărie începură.

În fundul acestei excavaţii se construi un „cerc” din lemn de stejar, un fel de disc încheiat puternic cu buloane şi de o soliditate care rezista la orice; discul era străpuns în centrul său de-o gaură având diametrul egal cu diametrul exterior al Columbiadului. Pe acest cerc se aşezară primele rânduri ale zidăriei, în care cimentul hidraulic lega pietrele cu o tărie de nezdruncinat. Muncitorii, după ce au zidit circumferinţa centrului, se aflau închişi într-un puţ larg de douăzeci şi unu de picioare.

După ce această lucrare fu isprăvită, minerii reluară târnăcopul şi cazmaua şi pe măsură ce tăiau stânca sub cerc, aveau grijă să-l sprijine cu tălpigi61 de o extremă rezistenţă; de fiecare dată când gaura se adâncea cu două picioare, erau retraşi succesiv aceşti tălpigi, discul se lăsa în jos puţin câte puţin, şi odată cu el masivul inelar de zidărie, la al cărui strat superior zidarii lucrau fără încetare, rezervând totodată canale care trebuiau să permită gazelor să fie evacuate în timpul turnării fontei.

Acest fel de muncă pretindea din partea lucrătorilor o mare îndemânare şi o atenţie clipă de clipă; mai mulţi oameni, lucrând sub cerc, fură răniţi foarte grav de pietre, ba unii chiar mortal, dar înflăcărarea nu se domoli nici un minut, zi şi noapte; ziua, sub razele soarelui care revărsa, câteva luni mai târziu, patruzeci de grade Celsius peste câmpiile pârjolite, noaptea, sub valurile albe ale luminii electrice, se auzea zgomotul târnăcoapelor în stâncă, detunătura minelor, scrâşnetul maşinilor, iar vârtejurile de fum împrăştiat în aer trasau în jurul Stone's-Hill-ului un cerc înspăimântător pe care turmele de bizoni sau cetele de seminoli nu îndrăzneau să-l treacă.

Totuşi, lucrările avansau cu spor: macaralele cu aburi ridicau fără încetare materialele, piedici nu se prea iviră, ci doar dificultăţile prevăzute şi trecute cu iscusinţă. După prima lună scursă, puţul atingea adâncimea fixată pentru acest interval de timp, de o sută douăsprezece picioare. În decembrie, această adâncime a fost dublată şi în ianuarie triplată. În timpul lunii februarie, muncitorii avură de luptat contra unei pânze de apă care ieşi la lumină prin scoarţa de rocă. Trebuiră folosite pompe puternice şi aparate cu aer comprimat să o sece, pentru a betona apoi orificiile izvoarelor, aşa cum se astupă o gaură pe unde intră apa la bordul unei nave. În sfârşit, stăviliră aceste curente buclucaşe. Dar, din cauza instabilităţii terenului, cercul cedă într-o parte şi avu loc o inundaţie parţială. Imaginaţi-vă şi dumneavoastră ce înfricoşătoare presiune exercita acest inel de zidărie de o înălţime de şaptezeci şi cinci de stânjeni! Acest accident a costat viaţa câtorva muncitori. Trei săptămâni au fost necesare pentru a întări învelişul de piatră, a-l consolida dedesubtul temeliei şi a readuce astfel cercul la primele sale condiţii de rezistenţă. Dar, datorită iscusinţei inginerului, puterii maşinilor folosite, construcţia, o clipă primedjuită, îşi regăsi siguranţa şi forajul continuă.

Nici un nou incident nu opri de acum înainte mersul operaţiunii, şi, la zece iunie, cu douăzeci de zile înaintea expirării răstimpului fixat de Barbicane, puţul, în întregime căptuşit cu piatră, atinsese adâncimea de nouă sute de picioare.

Temelia zidăriei era aşezată pe un cub masiv, măsurând treizeci de picioare grosime, în timp ce partea sa superioară nivela solul.

Preşedintele Barbicane şi membrii Gun-Clubului îl felicitară călduros pe inginerul Murchison pentru munca sa uriaşă, pe care o îndeplinise în condiţii de o rapiditate extraordinară.

În timpul celor opt luni, Barbicane nu părăsi nici un moment Stone's-Hill, urmărind îndeaproape operaţiile de foraj; el se preocupa de bunăstarea şi sănătatea muncitorilor săi şi avu norocul să evite acele epidemii comune marilor aglomeraţii şi atât de distrugătoare în acele regiuni ale globului expuse tuturor influenţelor tropicale.

E adevărat că mai mulţi muncitori plătiră cu viaţa imprudenţele inerente acestor munci primejdioase, dar asemenea dureroase nenorociri sunt imposibil de ocolit, şi ele constituie amănunte de care americanii se preocupă destul de puţin. Ei se-ngrijesc mai mult de umanitate în general decât de individ în particular. Totuşi, Barbicane profesa principii contrare şi le aplica în orice ocazie. Încât, datorită grijii, a inteligenţei sale, a intervenţiilor lui eficiente în cazurile dificile, a agerimii uimitoare cu care era dotat, media catastrofelor nu depăşi pe aceea a ţărilor de peste ocean, renumite prin multitudinea precauţiilor impuse, între altele şi Franţa, unde se numără aproximativ un accident la o lucrare de două sute de mii de franci.