Capitolul XXI.

CUM ARANJEAZĂ UN FRANCEZ O AFACERE.

În timp ce condiţiile acestui duel erau discutate între preşedinte şi căpitan, duel teribil şi sălbatic, în care fiecare adversar devine vânător de om, Michel Ardan se odihnea în urma oboselilor triumfului. Se odihnea, desigur nu este o expresie corectă, căci paturile americane pot rivaliza ca tărie cu mesele de marmură sau de granit.

Ardan dormea, aşadar, destul de rău, se sucea, se învârtea, între şervetele ce-i serveau de cearşaf, gândindu-se cum să-şi instaleze un pat mai confortabil în proiectilul său, când un zgomot violent veni să-l smulgă din visurile sale. Lovituri dezordonate zdruncinau uşa. Păreau să fie date cu un instrument de fier. La această gălăgie un pic prea matinală, se adăugau strigăte formidabile.

— Deschide! auzea. În numele cerului, deschide odată.

Ardan nu avea nici un motiv să accepte o cerere atât de zgomotos făcută. Totuşi el se ridică şi deschise uşa, în clipa când ea era cât pe ce să cedeze eforturilor vizitatorului îndârjit. Secretarul Gun-Clubului se năpusti în cameră. O bombă n-ar fi intrat cu mai puţină ceremonie.

— Ieri-seară, strigă J. T. Maston ex abrupto76, preşedintele nostru a fost insultat public în timpul mitingului! El l-a provocat la duel pe adversarul său, care nu-i altul decât căpitanul Nicholl! Se vor bate în dimineaţa aceasta în pădurea Skersnaw! Am aflat totul din gura lui Barbicane! Dacă el este omorât, asta înseamnă distrugerea proiectelor noastre! Trebuie, aşadar, să împiedicăm acest duel! Or, un singur om din lume poate avea destulă influenţă asupra lui Barbicane pentru a-l opri, şi acest om este Michel Ardan.

În timp ce J. T. Maston vorbea astfel, Michel Ardan, renunţând să-l întrerupă, se repezi să-şi tragă pantalonii săi largi şi în mai puţin de două minute cei doi prieteni, fugind cât îi ţineau picioarele, ajunseseră în cartierele periferice din Tampa-Town. În timpul acestei curse rapide, Maston îl puse pe Ardan la curent cu situaţia. El îi comunică adevăratele cauze ale duşmăniei dintre Barbicane şi Nicholl, că această vrăjmăşie era veche, pentru ce până acum, datorită prietenilor comuni, preşedintele şi căpitanul nu s-au întâlnit niciodată faţă în faţă. El adăugă că era vorba numai despre o rivalitate între placă şi ghiulea şi că, în sfârşit, incidentul de la miting nu fusese decât ocazia mult timp căutată de Nicholl, de a-şi satisface vechea ranchiună.

Nimic mai teribil decât aceste dueluri practicate în America, în timpul cărora cei doi adversari se caută prin mijlocul crângurilor, se pândesc după tufişuri şi trag unii în ceilalţi prin mijlocul hăţişurilor, ca în animalele sălbatice. În asemenea momente, fiecare dintre ei are prilejul să pizmuiască acele calităţi naturale atât de minunate ale oamenilor din prerii, inteligenţa lor rapidă, viclenia lor ingenioasă, dibăcia în găsirea urmelor, intuiţia lor în căutarea duşmanului. O greşeală, o şovăială, un pas nechibzuit pot aduce moartea. La aceste întâlniri, yankeii sunt adesea însoţiţi de câinii lor şi, devenind în acelaşi timp vânător şi vânat, se urmăresc timp de ore întregi.

— Ce diavoli mai sunteţi! strigă Michel Ardan când însoţitorul său îi descrie cu energie toată această înscenare.

— Aşa suntem noi, răspunse cu modestie J. T. Maston, dar să ne grăbim.

Totuşi, cei doi alergară degeaba peste câmpia încă umedă de rouă, străbătând orezăriile şi creek-urile, tăind pe scurtătură, căci nu putură ajunge fti pădurea Skersnaw înainte de ora cinci şi jumătate.

Barbicane probabil că trecuse liziera pădurii de vreo jumătate de oră.

Acolo lucra un bătrân tăietor, care făcea legături de crengi din arborii prăvăliţi de toporul său. Maston fugi spre el, strigând:

— Ai văzut intrând în pădure un bărbat înarmat cu o puşcă, pe Barbicane, preşedintele… cel mai bun prieten al meu…?

Onorabilul secretar al Gun-Clubului gândea cu naivitate că preşedintele săij trebuia să fie cunoscut de întreaga lume. Dar tăietorul n-avu aerul că a-nţeles.

— Un vânător, zise atunci Ardan.

— Un vânător? Da, răspunse tăietorul.

— De mult timp?

— De aproape o oră.

— Prea târziu! strigă Maston.

— Ai auzit împuşcături? întrebă Michel Ardan.

— Nu.

— Niciuna?

— Niciuna. Vânătorul acela n-avea aerul că va face o vânătoare bună.

— Ce facem? spuse Maston.

— Intrăm în pădure, cu riscul de a căpăta un glonţ care nu ne e destinat.

— Ah, strigă Maston cu un glas a cărui sinceritate nu putea fi pusă la îndoială, mai bine zece gloanţe în ţeasta mea decât unul singur în capul lui Barbicane!

— Înainte, aşadar! reluă Ardan strângând mina însoţitorului său.

Câteva secunde mai târziu, cei doi prieteni dispăreau în desiş. Era un hăţiş foarte des, format din chiparoşi uriaşi, sicomori, tulipieri, măslini, tamarini, stejari mari şi magnolii. Aceşti diverşi arbori îşi îmbinau crengile într-o reţea de nepătruns, fără a permite văzului să străpungă zarea. Michel Ardan şi Maston păşeau unul lângă celălalt, trecând fără a face zgomot prin ierburile înalte, croindu-şi drum printre lianele puternice, cercetând cu privirea tufişurile ale căror crengi se pierdeau în întunecoasa desime a frunzişului şi aşteptând la fiecare pas pocnetul de temut a puştilor. Cât despre urmele pe care Barbicane trebuia să le lase în trecerea sa prin pădure, le era imposibil să le recunoască şi mergeau orbeşte pe aceste poteci de-abia croite, pe care un indian ar fi urmărit pas cu pas mersul duşmanului său.

După o oră de căutări zadarnice, cei doi tovarăşi se opriră. Îngrijorarea lor spori.

— Înseamnă că totul s-a sfârşit! zise Maston descurajat. Un om ca Barbicane nu poate fi viclean cu duşmanul său; nici nu i-a întins vreo capcană, nici nu s-a folosit de vreo manevră. Este prea sincer, prea curajos! A mers înainte, drept în faţa primejdiei, şi a ajuns, fără îndoială, destul de departe de tăietor pentru ca vântul să nu-i fi putut aduce în urechi detunătura unei arme de foc.

— Dar noi! Noi, răspunse Michel Ardan, de când am intrat în pădure, am fi auzit!

— Şi dacă am sosit prea târziu! strigă Maston cu un accent de desperare.

Michel Ardan nu găsi nici un cuvânt să răspundă. Maston şi cu el îşi reluară marşul întrerupt. Din când în când scoteau strigăte puternice – îl strigau fie pe Barbicane, fie pe Nicholl, dar niciunul, nici celălalt din cei doi adversari nu răspundea la strigătul lor. Cârduri vesele de păsări, trezite de zgomot, dispăreau printre crengi şi câţiva cerbi speriaţi fugeau grabnic în desişuri. Căutarea se prelungi timp de încă o oră. Cea mai mare parte a pădurii fusese explorată. Nimic nu dezvăluia prezenţa luptătorilor. Putea fi pusă la îndoială afirmaţia tăietorului! Ardan voia să renunţe la a mai continua o cercetare inutilă, când, deodată, Maston se opri.

— Sst, făcu el. E cineva acolo!

— Cineva? întrebă Michel Ardan.

— Da. Un om. Pare nemişcat. Puşca n-o mai are în mâini. Ce face oare?

— Dar îl recunoşti? întrebă Michel Ardan, a cărui miopie îl servea destul de prost în asemenea împrejurare.

— Da! Da! S-a întors cu faţa! răspunse Maston.

— Şi cine el…

— Căpitanul Nicholl!

— Nicholl! strigă Michel Ardan, care simţi o strângere de inimă. Nicholl dezarmat. Deci nu mai are a se teme de adversarul său? Să mergem la el şi vom şti ce s-a întâmplat.

Dar cei doi nu făcură nici cincizeci de paşi, că se şi opriră pentru a-l examina mai cu atenţie pe căpitan. Se aşteptau să găsească un om plin de sânge, absorbit în întregime de gândul răzbunării sale. Văzându-l, însă, rămaseră încremeniţi.

O plasă deasă era întinsă între doi tulipieri uriaşi şi, în mijlocul plasei, o păsărică, cu aripile încurcate, se zbătea scoţând ţipete jalnice. Păsărarul care întinsese această plasă necruţătoare nu era un om, ci un păianjen veninos, specific regiunii, mare cât un ou de porumbel şi înzestrat cu picioare enorme. Hidosul animal, în momentul când să se repeadă spre prada sa, a fost silit să se întoarcă din drum şi să-şi caute refugiu pe înaltele ramuri ale tulipierului, căci un duşman de temut venea să-l ameninţe la rândul său.

Într-adevăr, căpitanul Nicholl, cu puşca la pământ, uitând primejdiile situaţiei sale, se căznea să elibereze, cu cea mai mare grijă posibilă, victima prinsă în firele monstruosului păianjen. Când sfârşi, el dădu drumul micuţei păsărele, care bătu cu voioşie din aripi şi dispăru.

Nicholl, înduioşat, o privea cum zboară printre ramuri, când auzi aceste cuvinte, rostite cu o voce emoţionată:

— Sunteţi un om de treabă!

El se întoarse. Michel Ardan se afla în faţa lui, repetând:

— Un om bun!

— Michel Ardan! strigă căpitanul. Ce căutaţi aici, domnule?

— Am venit să vă strâng mâna, Nicholl, şi să vă împiedic să-l ucideţi pe Barbicane sau să fiţi ucis de el.

— Barbicane, strigă căpitanul, pe care-l caut de două ore fără să-l găsesc? Unde s-a ascuns?

— Nicholl, spuse Michel Ardan, asta nu-i politicos! Trebuie întotdeauna să-ţi respecţi adversarul. Fii liniştit, dacă Barbicane trăieşte, îl vom găsi uşor, căci, dacă nu s-a desfătat ca dumneata să salveze păsările asuprite, trebuie că te caută şi el. Dar când îl vom găsi, ai cuvântul lui Michel Ardan că problema duelului nu se va mai pune între voi.

— Între preşedintele Barbicane şi mine, răspunse cu gravitate Nicholl, există o asemenea rivalitate, încât numai moartea unuia dintre noi…

— Haide, haide, făcu Michel Ardan, oameni de treabă ca voi se pot detesta, dar se stimează. Nu vă veţi bate în duel.

— Mă voi bate, domnule!

— Ba, nicidecum.

— Căpitane, zise atunci J. T. Maston cu mult suflet, eu sunt prietenul preşedintelui, alter ego-ul său, un alt el însuşi, şi dacă vreţi neapărat să ucideţi pe cineva, ucideţi-mă pe mine, va fi exact acelaşi lucru.

— Domnule, zise Nicholl strângând puşca cu o mână nervoasă, aceste glume…

— Prietenul Maston nu glumeşte, răspunse Michel Ardan, şi eu înţeleg ideea lui de a se lăsa ucis pentru omul pe care-l iubeşte. Dar nici el, nici Barbicane nu vor cădea sub gloanţele căpitanului Nicholl, căci am pentru amândoi rivalii o propunere atât de atrăgătoare, încât ei se vor grăbi s-o accepte.

— Şi care, mă rog? întrebă Nicholl cu vădită neîncredere.

— Răbdare, răspunse Ardan, nu pot s-o comunic decât în prezenţa lui Barbicane.

— Să-l căutăm, deci! strigă căpitanul.

De îndată, cei trei oameni porniră la drum. Căpitanul, după ce descărcă puşca, şi-o aruncă pe umăr şi porni în pas alert, fără a spune un cuvânt.

Timp de încă o jumătate de oră, căutările fură inutile. Maston se simţea cuprins de un presentiment sinistru. Îl observa cu severitate pe Nicholl, întrebându-se dacă setea de răzbunare a căpitanului nu fusese satisfăcută şi nefericitul Barbicane, lovit de vreun glonte, nu zăcea fară viaţă în fundul vreunui desiş. Michel Ardan părea să aibă acelaşi gând şi amândoi îl întrebau din priviri pe căpitanul Nicholl, când deodată Maston se opri.

Bustul nemişcat al unui om aşezat la rădăcinile unui gigantic catalpa apărea la douăzeci de paşi, pe jumătate pierdut în ierburi.

— El este! făcu Maston.

Barbicane nu se mişca. Ardan îşi înfipse privirile în ochii căpitanului, dar acesta nu clinti. Atunci făcu câţiva paşi strigând:

— Barbicane! Barbicane!

Nici un răspuns. Ardan se grăbi spre prietenul său, dar, în momentul când să-l apuce de braţ, se opri brusc scoţând un strigăt de surpriză.

Barbicane, cu creionul în mână, scria formule şi desena figuri geometrice pe un carnet, în timp ce puşca descărcată zăcea pe jos.

Absorbit de calcule, savantul uitase la rândul său de duel şi de răzbunare. Nu vedea nimic, nu auzea nimic.

Dar când Michel Ardan îşi puse mâna pe a lui, se ridică şi-l privi cu ochi uimiţi.

— Ah! strigă el. Tu! Aici! Am găsit, prietene! Am găsit!

— Ce?

— Procedeul.

— Care procedeu?

— Procedeul de a anula efectul reculului la plecarea proiectilului!

— Adevărat? zise Michel privindu-l pe căpitan cu coada ochiului.

— Da! Apa! Apa simplă care va înlocui arcul… Ah, Maston, strigă Barbicane, eşti aici?

— Chiar el e, răspunse Michel Ardan, şi permite-mi să ţi-l prezint în acelaşi timp pe onorabilul căpitan Nicholl.

— Nicholl, strigă Barbicane, care fu în picioare într-o clipă. Scuză-mă, căpitane, zise el, am uitat… sunt gata…

Michel Ardan interveni, fară să lase celor doi duşmani timp să se ia la harţă.

— Zău aşa, zise el, este o fericire că doi oameni curajoşi ca voi n-au apucat să se întâlnească! Am fi plâns până acum pe unul sau pe celălalt. Dar, mulţumită lui Dumnezeu care s-a amestecat în treaba asta, nu mai este nici o primejdie. Când o persoană uită de duşmănie pentru a se cufunda în probleme de mecanică sau pentru a juca o festă păianjenilor, înseamnă că această duşmănie nu este periculoasă pentru nimeni.

Şi Michel Ardan îi povesti preşedintelui istoria căpitanului.

— Vă întreb ceva, rosti el în încheiere: oare două fiinţe bune ca voi sunt făcute pentru a-şi sfărâma reciproc capul cu o împuşcătură de carabină?

Era în această situaţie, puţin caraghioasă, ceva atât de neaşteptat, încât Barbicane şi Nicholl nu prea ştiau ce atitudine să ia unul faţă de celălalt. Michel Ardan simţi acest lucru şi hotărî să grăbească împăcarea.

— Bravii mei prieteni, zise el, lăsând să-i mijească pe buze surâsul său cel mai plăcut, între voi nu a fost niciodată decât o neînţelegere.

Nimic altceva. Ei bine! Pentru a dovedi că totul s-a sfârşit între voi şi pentru că sunteţi nişte oameni care nu pregetă să-şi rişte viaţa, vă rog să acceptaţi fară ezitare propunerea pe care vreau să v-o fac.

— Vorbeşte, zise Nicholl.

— Prietenul Barbicane crede că proiectilul său va merge drept pe Lună.

— Da, sigur! replică preşedintele.

— Şi prietenul Nicholl este convins că el va recădea pe Pământ.

— Sunt sigur! strigă căpitanul.

— Bun! reluă Michel Ardan. Eu n-am pretenţia de-a vă pune de acord, dar vă spun pur şi simplu: plecaţi cu mine şi veţi vedea dacă vom rămâne sau nu în drum.

— Cum?! făcu J. T. Maston uluit.

La această propunere neaşteptată, cei doi rivali ridicară ochii, privindu-se unul pe celălalt. Se cercetau cu atenţie. Barbicane aştepta răspunsul căpitanului. Nicholl pândea cuvintele preşedintelui.

— Ei bine? făcu Michel cu tonul său cel mai îmbietor. De vreme ce reculul nu mai e de temut…!

— Primesc! strigăBarbicane.

Dar oricât de repede rosti acest cuvânt, Nicholl îl sfârşi în acelaşi timp cu el.

— Ura! Bravo! Trăiască! Hip, hip, hip! strigă Michel Ardan, întinzând mâna celor doi adversari. Şi acum că problema este aranjată, prieteni, permiteţi-mi să vă tratez după obiceiul franţuzesc. Să mergem, aşadar, să mâncăm.