Capitolul XXII.

NOUL CETĂŢEAN AL STATELOR UNITE.

În aceeaşi zi şi în aceeaşi clipă, întreaga Americă află despre înfruntarea dintre căpitanul Nicholl şi preşedintele Barbicane, cât şi deznodământul ei neobişnuit. Rolul jucat în această întâlnire de amabilul european, propunerea sa neaşteptată care punea capăt conflictului, acceptarea simultană din partea celor doi rivali, cucerirea continentului lunar la care Franţa şi Statele Unite porneau în deplină înţelegere, toate se reuneau pentru a spori şi mai mult popularitatea lui Michel Ardan.

Se ştie cu câtă frenezie se pasionează yankeii după câte un individ, într-o ţară unde gravi magistraţi se înhamă la trăsura unei dansatoare şi o duc în triumf, se poate imagina pasiunea dezlănţuită pentru curajosul francez! Nu i s-au deshămat caii, după cât se pare, pentru că nu-i avea, dar toate celelalte mărturii de entuziasm îi fură dăruite. Nu era cetăţean care să nu fie de partea lui, cu spiritul şi cu inima! Ex pluribus unum, după deviza Statelor Unite.

Începând din această zi, Michel Ardan nu mai avu o clipă de odihnă. Veneau delegaţi din toate colţurile Uniunii să-l sâcâie fără răgaz, fară încetare. De voie, de nevoie, trebui să-i primească. Nu se pot număra mâinile pe care le strânsese, oamenii pe care-i tutuise; în curând fu istovit, iar vocea sa, răguşită după nenumăratele cuvântări, nu-i mai ieşea printre buze decât în sunete neînţelese, şi era cât pe ce să capete o gastro-enterită în urma toasturilor pe care trebui să le ţină în cinstea tuturor comitetelor Uniunii. Acest succes l-ar fi zăpăcit pe un altul, din prima zi, dar el ştiu să se menţină într-o semibeţie spirituală fermecătoare.

Printre delegaţiile de toate speciile care-l asaltară, aceea a „lunaticilor” se îngriji să nu uite ceea ce datora viitorului cuceritor al Lunii, într-o zi, câţiva dintre aceşti sărmani oameni, destul de numeroşi în America, veniră să-l caute şi să-i ceară să se întoarcă împreună cu el în patria lor natală. Unii dintre ei pretindeau că vorbesc „selenita” şi vrură să-l înveţe şi pe Michel Ardan. Acesta se prinse în joc cu dragă inimă, prefăcându-se că ia în serios nevinovata lor manie, şi luă asupra sa comisioane pentru prietenii lor de pe Lună.

— Ciudată nebunie, îi spuse lui Barbicane, după ce-i văzu plecaţi, şi e o nebunie care loveşte adesea oameni foarte inteligenţi. Unul dintre savanţii noştri cei mai iluştri, Arago, mi-a spus că mai mulţi oameni foarte instruiţi şi foarte rezervaţi în concepţiile lor se lasă cuprinşi de o mare exaltare şi devin necrezut de ciudaţi, de câte ori vine vorba despre Lună. Tu nu crezi în influenţa Lunii asupra bolilor?

— Nu prea, răspunse preşedintele Gun-Clubului.

— Nici eu nu cred, şi totuşi istoria a înregistrat fapte cel puţin uimitoare. Astfel, în 1693, în timpul unei epidemii, oamenii pieriră în cel mai mare număr la douăzeci şi unu ianuarie, în momentul unei eclipse77. Celebrul Bacon leşina în timpul eclipselor de Lună şi nu-şi revenea decât după emersiunea întreagă a astrului. Regele Carol al VI-lea a fost cuprins de şase ori de nebunie în timpul anului 1399, fie la Lună nouă, fie la Lună plină. Medicii au clasat epilepsia printre acele boli care urmează fazele Lunii. Bolile de nervi, se pare, au suferit deseori irifluenţa ei. Mead spune de-un copil care intra în convulsie când Luna intra în opoziţie. Gali a remarcat că exaltarea persoanelor debile creştea de două ori pe lună, în fazele de Lună nouă şi plină, în sfârşit, sunt încă mii de observaţii de acest gen asupra ameţelilor, frigurilor, somnambulismului, care tind să demonstreze că astrul nopţilor are o misterioasă influenţă asupra bolilor pământeşti.

— Dar cum? De ce? întrebă Barbicane.

— De ce? răspunse Ardan. Într-adevăr, şi-ţi voi da acelaşi răspuns pe care Arago îl repeta cu nouăsprezece secole după Plutarc: „Poate pentru că nu-i adevărat”.

În mijlocul triumfului său, Michel Ardan nu putu scăpa de niciuna din corvezile inerente unui om celebru. Antreprenori cu faimă voiră să se fălească cu el. Barnum îi oferi un milion pentru a-l plimba din oraş în oraş în toate Statele Unite şi să-l arate ca pe un animal curios. Michel Ardan îl trată ca pe un sămădău şi-l trimise la plimbare.

Totuşi, dacă el refuză să satisfacă curiozitatea publică, portretele sale străbătură întreaga lume şi ocupară locul de onoare în albume; se făcură probe de toate dimensiunile, începând de la mărimea naturală până la reducerile microscopice ale timbrelor poştale. Fiecare putea să-l aibă pe eroul său în toate poziţiile imaginabile, cap, bust, în picioare, faţă, profil, trei sferturi, din spate. Se traseră mai mult de un milion cinci sute de mii de exemplare şi era o frumoasă ocazie de a le vinde ca amintiri, dar el nu profită de aceasta. Dacă şi-ar fi vândut părul cu numai un dolar firul, şi i-ar fi fost destul pentru a se îmbogăţi.

În sfârşit, pentru a spune totul, această popularitate nu-i displăcea. Din contră. El se punea la dispoziţia publicului şi coresponda cu întreg universul. Se repetau vorbele sale de duh, se răspândeau îndeosebi acelea pe care nu le zicea. I se atribuiau, conform obişnuinţei, mai multe, căci era dăruit în această privinţă. Nu numai bărbaţii erau de partea lui, dar şi femeile. Ce număr infinit de „partide bune” ar fi făcut, numai să fi avut chef „să se fixeze”. Îndeosebi, bătrânele miss, acelea care de patruzeci de ani se ofileau pe picioare, visau zi şi noapte în faţa fotografiilor sale.

Este indiscutabil că ar fi găsit soţii cu sutele, chiar dacă le-ar fi impus condiţia să-l urmeze în spaţiu. Femeile sunt întreprinzătoare când nu le e teamă de orişice fleac. Dar intenţia sa nu era de-a avea urmaşi pe continentul lunar şi de-a transplanta o rasă încrucişată de francezi şi americani. Prin urmare, refuză. „Să merg să joc, acolo sus, spunea el, rolul lui Adam cu o fiică a Evei, mulţumesc! N-ar mai fi nevoie decât de şerpi!”

Îndată ce putu să scape în sfârşit de bucuriile prea repetate ale triumfului, merse, urmat de prietenii săi, să facă o vizită Columbiadului. I-o datora. În plus, el devenise foarte tare în balistică, de când trăia alături de Barbicane, J. T. Maston şi tutti quanti. Cea mai mare plăcere a sa consta în a repeta acestor bravi artilerişti că nu erau decât nişte ucigaşi amabili şi învăţaţi. Era un izvor nesecat de glume în această privinţă.

În ziua când vizită Columbiadul, îl admiră mult şi coborî până-n fundul ţevii giganticului tun care trebuia în curând să-l lanseze spre astrul nopţilor.

— Cel puţin, spuse el, acest tun nu va face rău nimănui – lucru destul de neobişnuit din partea unui tun. Dar în privinţa maşinilor voastre care distrug, care incendiază, care zdrobesc, care ucid, nu-mi mai vorbiţi de ele şi mai cu seamă nu-mi spuneţi niciodată că au „un suflet”78 pentru că n-am să vă cred.

Trebuie să ne referim aici la o propunere relativ la J. T. Maston. Când secretarul Gun-Clubului îi auzi pe Barbicane şi pe Nicholl acceptând propunerea lui Michel Ardan, se hotărî să li se alăture şi să facă „partida în patru”. Într-o zi el ceru să participe la călătorie.

Barbicane, foarte mâhnit că trebuie să-l refuze, îl făcu să înţeleagă că proiectilul nu putea transporta un număr atât de mare de pasageri.

J. T. Maston, desperat, merse să-l caute pe Michel Ardan, care-l pofti să se resemneze şi-şi susţinu opinia cu argumente ad hominem.

— Vezi tu, bătrânul meu Maston, îi zise el, nu trebuie să iei cuvintele mele în nume de rău, dar, vezi, între noi fie vorba, eşti prea incomplet pentru a te prezenta în Lună!

— Incomplet! strigă viteazul invalid.

— Da! Bravul meu prieten! Gândeşte-te ce-ar fi dacă am întâlni locuitori acolo sus. Vrei tu să le dai o idee aşa de tristă despre ceea ce se petrece pe Pământ, să le arăţi ce-i războiul, cum oamenii îşi folosesc cel mai bun timp pentru a se devora unul pe celălalt, a se sfâşia, a-şi sfărâma braţele şi picioarele, şi asta pe un glob care ar putea hrăni o sută de miliarde de locuitori şi unde sunt de-abia un miliard două sute de milioane? Zău, onorabilul meu prieten, i-ai face să ne dea afară!

— Dar dacă veţi ajunge făcuţi bucăţi, replică J. T. Maston, veţi fi la fel de incompleţi ca mine!

— Fără îndoială, răspunse Michel Ardan, dar noi nu vom ajunge acolo făcuţi bucăţi.

Într-adevăr, o experienţă pregătitoare, încercată la opstprezece octombrie, dăduse cele mai bune rezultate şi lăsa să se înfiripeze cele mai îndreptăţite speranţe. Barbicane, dorind să-şi dea seama de efectul reculului în momentul plecării proiectilului, aduse un mortier de treizeci şi două degete (O,75 cm) de la arsenalul din Pensacola.

Îl instalară pe ţărmul radei din Hillisboro, astfel ca bomba să cadă în mare şi căderea să fie amortizată. Nu era vorba decât de a experimenta zdruncinătura plecării şi nu şocul sosirii.

Un proiectil scobit fu pregătit cu cea mai mare meticulozitate pentru această experienţă curioasă. O capitonare groasă, aplicată pe o reţea de arcuri făcute din cel mai bun oţel, dubla pereţii interiori. Era un adevărat cuib vătuit cu grijă.

— Ce păcat că nu pot intra în el, zise J. T. Maston, părându-i rău că era prea gras ca să se arunce în această aventură.

În această fermecătoare bombă, care se închidea cu ajutorul unui capac cu şurub, s-a introdus mai întâi o pisică mare, apoi o veveriţă aparţinând secretarului permanent al Gun-Clubului şi la care J. T. Maston ţinea în mod deosebit. Însă trebuiau să vadă cum va suporta acest mic animal, care nu suferă de ameţeli, această călătorie experimentală.

Mortierul fu încărcat cu o sută şasezeci de livre de pulbere şi bomba fu aşezată înăuntru. Se dădu foc.

De îndată proiectilul se ridică cu rapiditate, îşi descrise maiestuos parabola, atingând o înălţime de aproximativ o mie picioare, şi, printr-o curbă graţioasă, se prăbuşi în mijlocul valurilor.

Fără a pierde o clipă, o ambarcaţiune se îndreptă spre locul căderii sale, scufundători iscusiţi se aruncară sub apă şi prinseră nişte cabluri de urechiuşele bombei, care fu repede ridicată la bord. Nu trecuseră nici cinci minute din momentul când animalele fuseseră închise şi momentul când fu deşurubat capacul temniţei lor.

Ardan, Barbicane, Maston, Nicholl se găseau în ambarcaţiune şi asistară la operaţiune cu un interes lesne de ghicit. De abia fu deschisă bomba, că pisica ţâşni afară, puţin zburlită dar plină de viaţă şi fără a avea aerul că revine dintr-o expediţie aeriană. În schimb veveriţa, ia-o de unde nu-i. O căutară. Nici o urmă. Trebuiră atunci să recunoască adevărul. Pisica îşi hăpăise însoţitorul de călătorie. J. T. Maston fu foarte întristat de pierderea sărmanei veveriţe şi îşi propuse s-o înscrie în martirologul ştiinţei.

Oricum, după această experienţă, orice ezitare, orice frică dispărură; dealtfel, planurile lui Barbicane trebuiau să mai perfecţioneze proiectilul şi să spulbere aproape în întregime efectele reculului. Prin urmare, nu le mai rămânea decât să plece.

Două zile mai târziu, Michel Ardan primi un mesaj din partea preşedintelui Uniunii, onoare la care el se arătă deosebit de sensibil.

Ca şi compatriotul său, viteazul marchiz de La Fayette, guvernul îi decerna titlul de cetăţean al Statelor Unite ale Americii.