Capitolul XXIV.

TELESCOPUL DE PE MUNŢII STÂNCOŞI.

La 20 octombrie a anului precedent, după închiderea subscripţiei, preşedintele Gun-Clubului creditase Observatorul din Cambridge cu sumele necesare construirii unui mare instrument optic. Acest aparat, lunetă sau telescop, trebuia să fie destul de puternic pentru a face vizibil pe suprafaţa Lunii un obiect având peste nouă picioare lăţime.

Există o diferenţă importantă între lunetă şi telescop, şi este bine să o reamintim aici. Luneta se compune dintr-un tub care are la capătul superior o lentilă convexă, numită obiectiv, şi la cel inferior a doua lentilă, numită ocular, prin care priveşte observatorul. Razele emanate de obiectul luminos străbat prima lentilă şi se duc, prin refracţie, să formeze o imagine răsturnată în focarul82 ei. Această imagine se observă cu ocularul, care se măreşte exact cum ar face o lupă. Tubul lunetei este, prin urmare, închis la fiecare capăt, prin obiectiv şi ocular.

Dimpotrivă, tubul telescopului este deschis la capătul său superior. Razele plecate de la obiectul observat pătrund nestânjenit şi merg să bată într-o oglindă metalică concavă, cu alte cuvinte convergentă. De acolo, aceste raze reflectate reîntâlnesc o mică oglindă care le retrimite spre ocular, dispus în aşa fel încât să mărească imaginea produsă.

Astfel, în lunete, rolul principal îl joacă refracţia, iar în telescoape reflecţia. De aici, numele de refractoare date primelor şi acela de reflectoare atribuite celorlalte. Toată dificultatea de execuţie a acestor aparate optice constă în confecţionarea obiectivelor, fie că sunt făcute din lentile sau din oglinzi metalice.

Totuşi în perioada în care Gun-Clubul încerca marea sa experienţă, aceste instrumente erau extrem de perfecţionate şi dădeau rezultate extraordinare. Era departe timpul când Galilei observa astrele cu sărmana sa lunetă care mărea de cel mult şapte ori. Începând din secolul al XVI-lea, aparatele optice se lărgiră şi se alungiră în proporţii considerabile şi permiteau măsurarea spaţiilor stelare până la o adâncime necunoscută până atunci.

Printre instrumentele refractoare funcţionând în această perioadă, se semnalează luneta Observatorului din Pulkovo, în Rusia, al cărei obiectiv măsoară cincisprezece degete (38 centimetri lăţime)83, luneta opticianului francez Lerebours, prevăzută cu un obiectiv egal cu precedentul şi, în sfârşit, luneta Observatorului din Cambridge, înzestrată cu un obiectiv care are nouăsprezece degete diametru (48 centimetri).

Printre telescoape, se cunoşteau două de o putere remarcabilă şi de o dimensiune gigantică. Primul, construit de Herschell, era lung de treizeci şi şase picioare şi poseda o oglindă lată de patru picioare şi jumătate; el permitea obţinerea unor măriri de şase mii de ori.

Al doilea se construise în Irlanda, la Birrcastle, în parcul din Parsonstown şi aparţinea lordului Rosse. Lungimea tubului său era de patruzeci şi opt picioare, lăţimea oglinzii sale de şase picioare (1 în 93 cm.)84, el mărea de şase mii patru sute de ori şi a trebuit să se clădească o imensă construcţie de zidărie pentru a aşeza aparatele necesare manevrării instrumentului, care cântărea douăzeci şi opt de mii de livre.

Dar, după cum se vede, în pofida acestor dimensiuni colosale, măririle obţinute nu depăşeau şase mii de ori în cifre rotunde, or o mărire de şase mii de ori nu aducea Luna decât la treizeci şi nouă de mile (şasesprezece leghe) şi ea permitea să se zărească numai obiecte având şasezeci picioare diametru, doar dacă aceste obiecte nu erau foarte alungite.

Or, în principiu, era vorba de un proiectil larg de nouă picioare şi lung de cincisprezece; trebuia, aşadar, să aducă Luna la cinci mile (2 leghe) cel puţin şi pentru asta era necesară producerea unei măriri de patruzeci şi opt de mii de ori.

Aceasta era problema pusă Observatorului din Cambridge. El nu trebuia să fie împiedicat de dificultăţi financiare; rămâneau deci dificultăţile de fabricaţie.

Mai întâi trebuia optat între telescoape şi lunete. Lunetele prezintă avantaje faţă de telescoape. La aceleaşi obiective, ele permit obţinerea unor măriri mai simţitoare, pentru că razele luminoase care străbat lentilele pierd mai puţin prin absorbţie decât prin reflectarea pe oglinda metalică a telescoapelor. Dar grosimea care se poate da unei lentile este limitată, căci, fiind prea groasă, ea nu mai lasă să treacă razele luminoase. Afară de asta, construcţia acestor vaste lentile este extrem de dificilă şi cere un timp considerabil, care se măsoară în ani.

Prin urmare, cu toate că imaginile ar fi fost mai bine luminate prin lunete, avantaj de nepreţuit când e vorba de observat Luna, a cărei lumină este pur şi simplu reflectată, se deciseră să folosească telescopul care este executat mai repede şi permite să se obţină măriri mult mai mari. Însă, cum razele luminoase pierd o mare parte din intensitatea lor străbătând atmosfera, Gun-Clubul se hotărî să aşeze instrumentul pe unul din cei mai înalţi munţi ai Uniunii, ceea ce micşora grosimea straturilor de aer.

În telescoape, după cum se vede, ocularul – cu alte cuvinte lentila aşezată la ochiul observatorului – este cel care produce mărirea şi obiectivul care permitea cele mai mari măriri este acela al cărui diametru este mai mare şi a cărui distanţă focală este şi ea apreciabilă. Pentru a mări de patruzeci şi opt de mii de ori, trebuia să se depăşească cu mult mărimea obiectivelor lui Herschell şi ale lordului Rosse. În asta consta dificultatea, căci turnarea acestor oglinzi este o operaţie foarte delicată.

Din fericire, cu câţiva ani în urmă, un savant de la „Institut de France”, Leon Foucault, inventase un procedeu care permitea foarte uşor şi foarte repede şlefuirea obiectivelor înlocuind oglinda metalică cu oglinzi argintate. Era suficient să torni o bucată de sticlă de mărimea dorită şi să o metalizezi după aceea cu o sare de argint. Acest procedeu, ale cărui rezultate sunt excelente, a fost folosit pentru fabricarea obiectivului.

În plus, fu dispus după metoda imaginată de Herschell pentru telescoapele sale. În marele aparat al astronomului din Slough, imaginea obiectivelor, reflectată de o oglindă înclinată în fundul tubului, se forma la celălalt capăt al său, unde se găsea situat ocularul. Astfel observatorul, în loc să fie aşezat la partea inferioară a tubului, se cocoţa în partea sa superioară şi acolo, înarmat cu lupa, scruta cilindrul uriaş. Această combinaţie avea avantajul de a suprima mica oglindă destinată să trimită înapoi imaginea la ocular. Acesta nu mai suporta decât o reflectare în loc de două. Aşadar, avea o micşorare a pierderii de raze luminoase. Deci imaginea slăbea mai puţin în intensitate. Prin urmare şi în sfârşit, se obţinea mai multă claritate, avantaj valoros în observaţia care trebuia să fie făcută.

Aceste hotărâri odată luate, lucrările începură. După calculele biroului Observatorului din Cambridge, tubul noului reflector trebuia să aibă două sute optzeci picioare lungime şi oglinda sa şasesprezece picioare diametru. Oricât de imens ar fi fost un asemenea instrument, el nu era comparabil cu acel telescop lung de zece mii de picioare (trei kilometri şi jumătate) pe care astronomul Hooke propunea să fie construit acum câţiva ani. Cu toate acestea, instalarea unui asemenea aparat prezenta mari dificultăţi.

În ce priveşte problema amplasamentului, ea fu hotărâtă cu promptitudine. Era vorba de a alege un munte înalt, şi munţii înalţi nu sunt numeroşi în Statele Unite.

Într-adevăr, sistemul orografâc al acestei mari ţări se reduce la două lanţuri de înălţime mijlocie, între care curge acel magnific Mississipi pe care americanii l-ar numi „regele fluviilor” dacă ei ar admite cât de cât regalitatea.

La est sunt Apalaşii, al căror cel mai înalt vârf, în New-Hampshire, nu depăşeşte cinci mii şase sute de picioare, ceea ce este foarte modest.

La vest, din contră, se întâinesc Munţii Stâncoşi, imens lanţ care începe de la strâmtoarea Magellan, urmează coasta occidentală a Americii de Sud sub numele de Anzi sau Cordilieri, străbate Istmul Panama şi taie de-a curmezişul America de Nord până la ţărmurile mării polare.

Aceşti munţi nu sunt foarte înalţi: Alpii sau Himalaia i-ar privi cu profund dispreţ de la înălţimea măreţiei lor. Într-adevăr, vârful lor cel mai înalt n-are decât zece mii şapte sute unu picioare, în timp ce Mont-Blanc măsoară patrusprezece mii patru sute treizeci şi nouă, şi Kintşindjinga85 douăzeci şi şase de mii şapte sute şaptezeci şi şase, deasupra nivelului mării.

Dar, pentru că Gun-Clubul ţinea ca acest telescop, la fel ca şi Columbiadul, să fie aşezat în Statele Unite, trebui să se mulţumească cu Munţii Stâncoşi şi tot materialul necesar fu îndreptat spre vârful Long's Peak în teritoriul Missouri.

Pana sau cuvântul n-ar putea să spună dificultăţile de tot felul pe care inginerii americani le avură de biruit, minunile de cutezanţă şi îndemânare pe care le făcură. Fu un adevărat tur de forţă. Pietre enorme, piese grele forjate, corniere de o greutate impresionantă, uriaşe porţiuni de cilindru, obiectivul, cântărind el singur peste treizeci de mii de livre, toate trebuiră ridicate dincolo de limita zăpezilor veşnice, la mai mult de zece mii picioare înălţime, după ce avură de străbătut prerii pustii, păduri de nepătruns, povârnişuri înspăimântătoare, departe de centrele populate, în mijlocul regiunilor sălbatice, în care fiecare amănunt al existenţei devenea o problemă aproape de nerezolvat. Şi totuşi, geniul americanilor birui aceste mii de obstacole.

La mai puţin de un an de la începerea lucrărilor, în ultimele zile ale lunii septembrie, uriaşul reflector îşi înălţa în aer tubul său de două sute optzeci de picioare. Era suspendat de o imensă şarpantă de fier: un mecanism ingenios permitea să fie manevrat cu uşurinţă spre toate punctele cerului şi să se urmărească astrele de la un orizont la altul în timpul trecerii lor prin spaţiu.

Costase peste patru sute de mii de dolari. Prima dată când fu orientat spre Lună, observatorii încercară o emoţie, în acelaşi timp de curiozitate şi nelinişte. Ce aveau să descopere în câmpul vizual al acestui telescop care mărea de patruzeci şi opt de mii de ori obiectele observate? Populaţii, turme de animale lunare, oraşe, lacuri, oceane?

Nu, nimic din cele ce ştiinţa nu cunoştea până atunci, şi, pe toate punctele discului său, natura vulcanică a Lunii putu fi determinată cu o precizie absolută.

Dar telescopul de pe Munţii Stâncoşi, înainte de a servi Gun-Clubului, aduse un imens serviciu astronomiei. Mulţumită puterii sale de pătrundere, adâncurile cerului fură cercetate până la ultimele limite, diametrul aparent al unui număr mare de stele putu fi măsurat cu precizie şi Clarke de la biroul din Cambridge descompuse crab nebula86 din constelaţia Taurului, pe care reflectorul lordului Rosse n-o putuse reduce niciodată.