Capitolul XXV.

ULTIMELE AMĂNUNTE.

Era în ziua de 22 noiembrie. Plecarea cea mare trebuia să aibă loc peste zece zile. Mai rămânea o singură operaţiune care trebuia dusă la bun sfârşit, operaţiune delicată, primejdioasă, cerând prudenţe infinite şi contra căreia căpitanul Nicholl angajase cel de-al treilea pariu al său. Era vorba, într-adevăr, de a încărca Columbiadul, şi anume, de-a introduce cele patru sute de mii de livre de fulmicoton. Nicholl gândise, poate nu fără motiv, că manipularea unei asemenea cantităţi enorme de pyroxil va avea drept consecinţă grave catastrofe şi că, oricum, această masă eminamente explozivă se va aprinde de la ea însăşi sub presiunea proiectilului.

Acestea erau pericole grave, sporite şi mai mult de firea nepăsătoare a americanilor, care nu se jenau în timpul războiului de secesiune să încarce tunurile cu ţigara în gură. Dar Barbicane voia din toată inima să reuşească şi nu să se înece tocmai la mal; el alese deci pe cei mai buni lucrători, îi puse să lucreze sub ochii săi, nu-i părăsi din priviri nici o clipă şi, luându-şi cu grijă toate măsurile de precauţie, ştiu să atragă de partea sa toţi sorţii de izbândă.

Mai întâi se feri să aducă toată încărcătura în incinta Stone's-Hillului. O aduse puţin câte puţin, în lăzi perfect închise. Cele patru sute de mii de livre pyroxil fuseseră împărţite în pachete de cinci sute de livre, ceea ce făcea opt sute tuburi groase de carton, confecţionate cu grijă de cei mai pricepuţi artificieri din Pensacola. Fiecare ladă conţinea zece tuburi şi ajungeau una după alta pe calea ferată din Tampa-Town, astfel încât nu se aflau niciodată în incintă mai mult de cinci mii de livre de pyroxil deodată. Imediat ce sosea, fiecare ladă era descărcată de muncitori, care mergeau desculţi, şi fiecare tub transportat la orificiul Columbiadului, în care îl coborau cu ajutorul macaralelor manevrate cu mâna. Orice maşină cu aburi fusese îndepărtată şi cele mai mici focuri stinse la două mile depărtare de jur împrejur. Era destul de greu să păzeşti aceste mase de fulmicoton împotriva arşiţei soarelui, chiar şi în noiembrie. Aşa încât se muncea de preferinţă în timpul nopţii, sub strălucirea luminii produse în vid şi care, cu ajutorul aparatelor Ruhmkorff, crea o zi artificială până în adâncimea Columbiadului. Acolo, lăzile erau rânduite într-o ordine perfectă şi legate între ele cu ajutorul unui fir metalic, destinat să transmită simultan scânteia electrică în centrul fiecăreia dintre ele. Într-adevăr, cu ajutorul pilei electrice, focul trebuia să fie transmis acestei mase de fulmicoton. Toate aceste fire, înconjurate de-o materie izolantă, Veneau să se reunească într-unui singur, aflat într-un orificiu îngust, găurit la înălţimea unde trebuia să fie menţinut proiectilul; acolo el traversa grosimea peretelui de fontă şi urca până la sol printr-o deschizătură a căptuşelii de piatră păstrată în acest scop. Odată ajuns în vârful Stone's-Hill-ului, firul, susţinut de stâlpi pe o lungime de două mile, întâlnea o puternică pilă a lui Bunzen, trecând printr-un aparat întrerupător. Era suficient, deci, să apeşi cu degetul butonul aparatului pentru ca să fie restabilit pe loc circuitul şi să dea foc celor patru sute de mii de livre de fulmicoton. E de la sine înţeles că pila nu trebuia să intre în activitate decât în ultima clipă.

La 28 noiembrie, opt sute de tuburi erau aşezate în adâncimea Columbiadului. Această fază a operaţiei reuşise. Dar câte griji, câtă nelinişte, ce lupte îndurase preşedintele Barbicane! Degeaba interzisese intrarea la Stone's-Hill: în fiecare zi curioşii asaltau zăplazurile şi câţiva, împingând imprudenţa până la nebunie, veneau să fumeze în mijlocul baloturilor de fulmicoton. Barbicane se-nfuria zilnic, iar J. T. Maston îl seconda cât mai bine, izgonind intruşii cu multă vigoare şi strângând mucurile de ţigări încă aprinse, pe care yankeii le azvârleau ici şi colo. Grea corvoadă, căci mai mult de trei sute de mii de oameni se înghesuaiu în jurul zăplazurilor. Michel Ardan se oferise să însoţească lăzile până la gura Columbiadului, dar, fiind surprins el însuşi cu o enormă ţigară în gură, în timp ce-i urmărea pe imprudenţii cărora le dădea acest nefast exemplu, preşedintele Gun-Clubului văzu bine că nu putea conta pe acest fumător neînfricat şi fu nevoit să-l supravegheze în mod deosebit.

În sfârşit, întrucât există o providenţă a artileriştilor, nimic nu sări în aer şi încărcarea fu dusă la bun sfârşit. Al treilea pariu al căpitanului Nicholl era, prin urmare, compromis. Rămânea să fie introdus proiectilul în Columbiad şi aşezat pe stratul gros de fulmicoton.

Dar, înainte de a se purcede la această operaţie, obiectele necesare călătoriei fură aşezate în ordine în interiorul vagonului proiectil. Erau în număr destul de mare şi dacă Michel Ardan ar fi fost lăsat de capul lui, ele ar fi ocupat în curând întreg locul rezervat călătorilor. E greu să-ţi imaginezi câte nu voia să ia pe Lună acest simpatic francez. O adevărată grămadă de obiecte inutile. Dar Barbicane interveni şi trebui să se rezume la strictul necesar.

Mai multe termometre, barometre şi lunete fură aşezate în lada instrumentelor.

Călătorii erau curioşi să cerceteze Luna în timpul parcursului şi, pentru a uşura cunoaşterea acestei lumi noi, luau cu ei o excelentă hartă de Beer şi Moedler, „Mapa selenografică”, publicată în patru planşe, care trecea pe bună dreptate drept o adevărată capodoperă de observaţie şi răbdare. Ea reproducea cu o scrupuloasă exactitatc cele mai mici detalii ale acestei feţe a astrului, întoarsă spre Pământ: munţi, văi, depresiuni, cratere, piscuri, canale se vedeau cu dimensiunile lor exacte, cu orientarea lor exactă, cu denumirea lor, începând de la munţii Doerfel şi Leibnitz, al căror vârf se înalţă în partea orientală a discului, până la Mare frigoris, care se întinde în regiunile circumpolare ale nordului.

Era, aşadar, un document preţios pentru călători, căci puteau să studieze regiunea înainte de a pune piciorul pe ea.

Ei luau de asemenea trei puşti şi trei carabine de vânătoare, cu gloanţe explozive: în plus, pulbere şi plumb în cantitate foarte mare.

— Nu se ştie ce încurcături vom avea, zicea Michel Ardan. Oameni sau animale, poate găsesc nelalocul ei vizita pe care noi le-o vom face! Prin urmare, trebuie să ne luăm toate precauţiile.

În rest, instrumentele de apărare personală erau însoţite de târnăcoape, cazmale, fierăstraie de mână şi alte unelte neapărat trebuincioase, fără a mai vorbi de veşminte potrivite pentru toate temperaturile, începând de la frigul regiunilor polare până la căldurile din zona dogoritoare.

Michel Ardan ar fi vrut să ia în expediţia sa un oarecare număr de animale, nu câte o pereche din toate speciile, căci el nu vedea necesitatea de-a aclimatiza pe Lună şerpi, tigri, crocodili şi alte animale dăunătoare.

— Nu, îi zicea lui Barbicane, doar câteva vite de povară, bou sau vacă, măgar sau cal, care ar face o impresie bună şi ne-ar fi de un mare folos.

— Sunt de acord, dragul meu Ardan, răspundea preşedintele Gun-Clubului, dar vagonul nostru proiectil, nu-i arca lui Noe. N-are nici capacitatea, nici destinaţia aceasta. Să rămânem în limitele posibilului.

În sfârşit, după lungi discuţii, se decise: călătorii se vor mulţumi să ia un excelent câine de vânătoare aparţinând lui Nicholl şi un viguros Terra-Nova de o forţă uimitoare. Mai multe lăzi cu cerealele cele mai folositoare fură incluse în numărul obiectelor neapărat necesare. Dacă l-ar fi lăsat pe Michel Ardan de capul lui, el ar fi luat câţiva saci cu pământ pentru a-l presăra pe Lună. În orice caz, el luă o duzină de arbuşti care fură înfăşuraţi cu grijă în paie şi aşezaţi într-un colţ al proiectilului.

Mai rămânea importanta problemă a alimentelor, căci trebuia prevăzută situaţia când s-ar fi oprit într-o porţiune a Lunii absolut stearpă. Barbicane se gândi bine şi reuşi să ia alimente pentru un an. Dar trebuie adăugat, pentru a nu mira pe nimeni, că aceste alimente constau din conserve de carne şi legume reduse la cel mai mic volum sub acţiunea presei hidraulice şi că ele cuprindeau o mare cantitate de elemente nutritive; nu erau prea variate, dar nu trebuia să te arăţi greu de mulţumit într-o asemenea expediţie. Se afla, de asemenea, o rezervă de rachiu care se ridica la cincizeci de galoane87 şi apă numai pentru două luni; într-adevăr, ca urmare a ultimelor observaţii ale astronomilor, nimeni nu punea la îndoială prezenţa unei oarecare cantităţi de apă la suprafaţa Lunii. În ce priveşte alimentele, ar fi fost nebunie curată să se creadă că locuitorii Pământului nu vor găsi cu ce să se hrănească acolo sus. Michel Ardan nu avea nici o îndoială în această privinţă. Dacă ar fi avut, nu s-ar fi decis să plece.

— Dealtfel, zise el într-o zi prietenilor săi, noi nu vom fi complet părăsiţi de tovarăşii noştri de pe Pământ, şi ei vor avea grijă să nu ne uite.

— Nu, desigur, răspunse J. T. Maston.

— Cum se poate realiza asta? întrebă Nicholl.

— Nimic mai simplu, răspunse Ardan. Columbiadul nu va fi mereu aici? Ei bine! De fiecare dată când Luna se va prezenta în condiţii favorabile de zenit sau de perigeu, cu alte cuvinte o dată pe an cel puţin nu se va putea oare să ni se trimită obuze încărcate cu de-ale mâncării, pe care noi să le aşteptăm în ziua fixată?

— Ura! Ura! strigă J. T. Maston, ca omul care avea o idee a sa.

Bine spus! Bineînţeles, bravii mei amici, noi nu vă vom uita!

— Mă bizui pe voi! Astfel, după cum vedeţi, vom avea cu regularitate veşti de pe glob şi, în ce ne priveşte, am fi tare stângaci dacă n-am găsi mijlocul de a comunica cu prietenii noştri de pe Pământ!

Aceste cuvinte exprimau o asemenea încredere, încât Michel Ardan, cu aerul său hotărât, cu îndrăzneala sa admirabilă, ar fi antrenat tot Gun-Clubul pe urma sa. Ceea ce spunea el părea simplu, elementar, uşor, de un succes asigurat şi ar fi trebuit cu adevărat ca cineva să ţină în chip meschin la acest mizerabil glob pământesc ca să nu-i urmeze pe cei trei călători în expediţia lor lunară.

Când diferitele obiecte fură aşezate în proiectil, apa destinată să înlocuiască arcul fu introdusă între pereţii despărţitori, şi gazul de iluminat în vasul său. Cât priveşte cloratul de potasiu şi potasa caustică, Barbicane, temându-se de întârzieri neprevăzute pe drum, luă o cantitate suficientă pentru a reînnoi oxigenul şi a absorbi bioxidul de carbon timp de două luni. Un aparat foarte ingenios şi funcţionând automat trebuia să redea aerului calităţile sale înviorătoare şi să-l purifice în mod complet. Proiectilul era aşadar gata, şi nu mai rămânea decât să fie coborât în Columbiad. Operaţiune, dealtfel, plină de greutăţi şi riscuri.

Uriaşul obuz fu adus pe vârful Stone's-Hill-ului. Acolo, macarale puternice îl apucară şi-l ţinură suspendat deasupra puţului de metal.

Fu o clipă palpitantă. Dacă lanţurile s-ar fi sfărâmat sub această enormă greutate, căderea unei asemenea mase ar fi determinat, cu siguranţă, aprinderea fulmicotonului.

Din fericire nu se întâmplă nimic, şi după câteva ore vagonul proiectil, coborât încetişor în ţeava tunului, stătea pe stratul său de pyroxil, o adevărată plapumă de puf, explozivă. Presiunea sa nu avu alt efect decât de a îndesa mai tare încărcătura Columbiadului.

— Am pierdut, zise căpitanul, încredinţând preşedintelui Barbicane o sumă de trei mii de dolari.

Barbicane nu voia să primească aceşti bani din partea unui tovarăş de călătorie, dar el trebui să cedeze în faţa încăpăţânării lui Nicholl, care ţinea să-şi îndeplinească toate îndatoririle înainte de a părăsi Pământul.

— Atunci, zise Michel Ardan, nu mai am decât un lucru să vă doresc, bravul meu căpitan.

— Care? întrebă Nicholl.

— Acela de-a pierde şi celelalte două pariuri! în acest fel, vom fi siguri că nu vom rămâne în drum.