Capitolul XXVI.

FOC!

Sosi prima zi a lunii decembrie, zi fatală, căci dacă plecarea proiectilului nu se efectua în aceeaşi seară la ora zece patruzeci şi şase minute şi patruzeci secunde, s-ar fi scurs peste optsprezece ani până când Luna s-ar fi găsit exact în aceleaşi condiţii simultane de zenit şi perigeu.

Timpul era splendid; în ciuda apropierii iernii, soarele strălucea şi scălda cu luminoasa lui revărsare acest Pământ, pe care trei din locuitorii săi aveau să-l părăsească pentru o lume nouă.

Câţi oameni nu dormiseră prost în timpul nopţii care precedase această zi dorită cu atâta nerăbdare! Câte piepturi nu fură apăsate de povara grea a aşteptării! Toate inimile palpitau de îngrijorare, în afară de inima lui Michel Ardan. Acest nepăsător personaj mergea şi venea agitat ca de obicei, dar nimic nu vădea în el o preocupare neobişnuită. Somnul său fusese tihnit, la fel ca somnul lui Turenne înaintea bătăliei, pe afetul unui tun.

Începând de dimineaţă, o mulţime fară număr acoperea pajiştile ce se întindeau cât vedeai cu ochii în jurul Stone's Hill-ului. Din sfert în sfert de oră, calea ferată din Tampa aducea noi curioşi; această imigraţie luă curând proporţii fabuloase şi potrivit statisticilor din Tampa-Town Observer, în timpul acestei zile memorabile, cinci milioane de spectatori călcară pe pământul Floridei.

De vreo lună, cea mai mare parte a acestei mulţimi era aşezată în corturi, în jurul incintei, şi punea temeliile unui nou oraş, care s-a numit de atunci Ardan's-Town. Barăci, cabane mai mari sau mai mici, corturi acopereau câmpia, şi aceste locuinţe temporare adăposteau o populaţie destul de numeroasă pentru a trezi invidia celor mai mari oraşe ale Europei.

Toate popoarele Pământului aveau reprezentanţi, se vorbeau în acelaşi timp toate dialectele lumii. S-ar fi zis că este încurcătura limbilor, ca în timpurile biblice ale turnului Babel. Diferitele pături ale societăţii americane se amestecau într-o egalitate absolută. Bancheri, cultivatori, marinari, comisionari, misiţi, plantatori de bumbac, negustori, luntraşi, magistraţi trăiau nestingheriţi alături, ca oamenii din comuna primitivă. Creolii din Louisiana fraternizau cu fermierii din Indiana, domnii din Kentucky, şi Tennesse, Virginienii eleganţi şi semeţi dădeau replica traperilor pe jumătate sălbatici din regiunea Lacurilor şi negustorilor de vite din Cincinnati. Pe cap cu pălării de castor alb cu boruri largi sau cu panamaua clasică, îmbrăcaţi cu pantaloni de bumbac albaştri fabricaţi în Opelusa, purtând bluze elegante din pânză de culoarea nisipului, încălţaţi cu cizmuliţe de culori stridente, ei se făleau cu extravagante jabouri din batist şi făceau să strălucească la cămaşă, la manşete, la cravate, la cele zece degete şi chiar şi la urechi, un întreg sortiment de inele, ace, briliante, lanţuri, catarame, brelocuri, al căror preţ ridicat era la fel de mare cu prostul gust. Femei, copii, servitori, în toalete nu mai puţin bogate, îi însoţeau, îi urmau, îi precedau, îi înconjurau pe aceşti soţi, pe aceşti taţi, pe aceşti stăpâni, care se asemănau cu şefii unui trib în mijlocul familiilor lor numeroase.

La ora prânzului, trebuia să vezi toată această lume care se azvârlea asupra mâncărurilor specifice statelor din sud şi înghiţea pe nerăsuflate, cu o poftă ce punea în pericol aprovizionarea Floridei, alimente care ar fi stârnit dezgustul unui stomac european, ca de pildă, tocană de broaşte, friptură de maimuţă, fish-chowder88, oposum în sânge sau grătar de raccon.

De asemenea, câte feluri de lichioruri sau băuturi veneau în ajutorul acestei alimentaţii indigene! Ce strigăte aţâţătoare, ce vociferări îmbietoare răsunau în barurile sau tavernele împodobite cu pahare, halbe de bere, flacoane, clondire, sticle cu forme ciudate, piuliţe pentru pisat zahărul şi pachete de paie pentru sorbit.

— Serviţi salep de mentă! striga, cu o voce răsunătoare, unul dintre negustori.

— Serviţi sangaree-ul din vin de Bordeaux, replica un altul, cu un ton ascuţit.

— Şi gin-sling89! îmbia unul.

— Şi cocktail! Brandy-smash90! urla altul.

— Cine vrea să guste adevăratul salep de mentă, după ultima modă? strigau dibacii negustori, făcând să treacă cu repeziciune dintr-un pahar într-altul, ca un scamator cu o mingiuţă, zahărul, lămâia, menta verde, gheaţa pisată, apa, coniacul şi ananasul proaspăt care compun această băutură răcoritoare.

De obicei, aceste invitaţii adresate gâtlej urilor însetate sub acţiunea arzătoare a mirodeniilor, se repetau, se încrucişau în aer şi produceau o larmă asurzitoare. Dar în acea zi, prima din decembrie, asemenea strigăte erau rare. Negustorii în zadar ar fi răguşit provocând clienţii. Nimeni nu se gândea nici să mănânce, nici să bea şi la ora patru după-amiază mulţi dintre spectatorii care circulau în mulţime nu-şi luaseră încă dejunul lor obişnuit. Simptom şi mai semnificativ, pasiunea puternică a americanului pentru jocurile de noroc fusese învinsă de emoţie. Văzând popicele culcate pe o parte, zarurile dormind în cornetele lor, ruleta nemişcată, cribbage91-ul abandonat, cărţile de whist, de douăzeci şi unu, de roşu şi negru, de monte şi faraon92 închise liniştit în pachetele lor neatinse, se putea înţelege că evenimentul zilei absorbea orice altă preocupare şi nu lăsa loc nici unei distracţii.

Până seara, o agitaţie surdă, fără gălăgie, ca aceea care precede marile catastrofe, cuprinsese această mulţime neliniştită. O tulburare de nedescris domnea în suflete, o toropeală apăsătoare, un sentiment nedefinit strângea inimile. Fiecare ar fi vrut „să se isprăvească odată”.

Totuşi, spre ora şapte, această linişte grea se împrăştie brusc. Luna se ridica deasupra orizontului. Mai multe milioane de urale salutară apariţia ei. Era punctuală la întâlnire. Strigătele urcară până la cer, aplauzele se auziră din toate părţile, în timp ceblânda Phoebe strălucea în tihnă pe un cer admirabil şi mângâia această mulţime încântată cu razele sale cele mai afectuoase.

În acest moment se iviră cei trei călători îndrăzneţi. La apariţia lor strigătele sporiră în intensitate. Într-un singur glas, instantaneu, imnul naţional al Statelor Unite izbucni din toate piepturile care gâfâiau şi „Yankee doodle”93, reluat în cor de cinci milioane de voci, se înălţă ca o vijelie sonoră până la ultimele limite ale atmosferei. Apoi, după acest irezistibil avânt, imnul se curmă, ultimele armonii se stinseră puţin câte puţin, zgomotele se împrăştiară şi un freamăt liniştit pluti deasupra acestei mulţimi atât de profund impresionată, între timp, francezul şi cei doi americani străbătuseră incinta rezervată în jurul căreia se înghesuia imensa mulţime. Erau însoţiţi de membrii Gun-Clubului şi de delegaţii trimise de observatoarele europene. Barbicane, rece şi calm, dădea în mod liniştit ultimele sale ordine. Nicholl, cu buzele strânse, cu mâinile încrucişate la spate, mergea cu pas hotărât şi măsurat. Michel Ardan, degajat ca întotdeauna, îmbrăcat ca un adevărat călător, cu ghete din piele în picioare, cu tolba bătându-i şoldul, plutind în vastele sale veşminte din catifea maro, cu ţigara în gură, împărţea în drumul său călduroase strângeri de mână cu o dărnicie princiară. Avea o vervă şi o voioşie nesecate, râzând, glumind, făcându-i onorabilului J. T. Maston farse de ştrengar, într-un cuvânt, „francez” şi, ce-i şi mai rău, „parizian” până în ultima clipă.

Bătu ora zece. Sosise momentul de a lua loc în proiectil. Manevrele necesare pentru a se coborî, pentru a înşuruba placa de închidere, a degaja macaralele şi schelele înclinate la gura Columbiadului cereau un oarecare timp.

Barbicane îşi potrivise cronometrul la o zecime de secundă după cel al inginerului Murchison, care avea misiunea de a da foc pulberilor cu ajutorul scânteii electrice; călătorii închişi în proiectil puteau astfel să urmărească din ochi nepăsătorul ac care va marca momentul precis al plecării lor.

Clipa despărţirii sosise, aşadar. Scena fu mişcătoare. În ciuda veseliei sale febrile, Michel Ardan se simţea emoţionat. J. T. Maston păstrase sub pleoapele sale uscate o veche lacrimă, fără îndoială, pentru această ocazie. El o vărsă pe fruntea scumpului şi vrednicului său preşedinte.

— Dacă aş pleca şi eu? zise el. Ar mai fi timp.

— Imposibil, bătrânul meu Maston, răspunse Barbicane.

Câteva clipe mai târziu, cei trei tovarăşi de drum erau instalaţi în proiectil, unde înşurubaseră pe dinăuntru placa de deschidere, şi gura Columbiadului, în întregime eliberată, se căsca liberă spre cer.

Nicholl, Barbicane şi Michel Ardan erau definitiv zidiţi în vagonul lor de metal.

Cine ar putea descrie emoţia universală, ajunsă atunci la intensitate maximă!

Luna înainta pe un firmament de o puritate strălucitoare, atingând în drumul său focurile scânteietoare ale stelelor; ea străbătea atunci constelaţia Gemenilor şi se găsea aproape la jumătatea drumului dintre orizont şi zenit. Fiecare trebuia deci să înţeleagă cu uşurinţă că se ochea înaintea obiectivului, aşa cum vânătorul ţinteşte înaintea iepurelui pe care vrea să-l nimerească.

O linişte înfricoşătoare plutea deasupra acestei scene. Nici o suflare de vânt pe pământ! Nici o suflare în piepturi! Inimile nu îndrăzneau să mai bată. Toate privirile încremenite fixau botul căscat al Columbiadului.

Murchison urmărea cu ochiul acul cronometrului său. Numai patruzeci de secunde mai erau până să sune clipa plecării şi flecare din ele dura un secol.

La a douăzecea, se produse un freamăt general şi prin mintea mulţimii trecu gândul că şi curajoşii călători închişi în proiectil numărau aceste teribile secunde. Strigăte izolate se auziră:

— Treizeci şi cinci! Treizeci şi şase! Treizeci şi şapte! Treizeci şi opt! Treizeci şi nouă! Patruzeci! FOC!

Imediat, Murchison apăsă cu degetul întrerupătorul aparatului, restabili curentul şi lansă scânteia electrică în adâncurile Columbiadului. Se produse pe loc o detunătură îngrozitoare, supraomenească, nemaipomenită, care nu s-ar putea compara cu nimic, nici cu bubuitul trăsnetului, nici cu vuietul erupţiilor. O imensă jerbă de foc ţâşni din măruntaiele pământului ca dintr-un crater. Pământul se ridică şi doar câteva persoane putură să întrevadă o clipă proiectilul spintecând victorios aerul, în mijlocul aburilor scânteietori.