Capitolul I OCEANUL INDIAN

Aici începe a doua parte a călătoriei noastre sub mări. Cea dintâi luase sfârşit prin tulburătoarea scenă din cimitirul de mărgean, care-mi lăsase urme adânci în suflet. Aşadar, întreaga viaţă a căpitanului Nemo se desfăşura în cuprinsul nemărginit al mărilor; în străfundurile lor de nepătruns îşi pregătise până şi mormântul. Acolo, niciunul din monştrii oceanului n-ar fi putut să tulbure cel de pe urmă somn al călătorilor de pe Nautilus, al acestor prieteni strâns uniţi în moarte ca şi în viaţă! «Şi nici oamenii!» adăugase căpitanul.

Mereu aceeaşi neîncredere sălbatică, de nepotolit, faţă de societatea omenească!

Mie unuia nu îmi mai erau de ajuns presupunerile care îl mulţumeau pe Conseil. Băiatul acesta cumsecade credea cu tărie că Nemo ar fi unul din acei savanţi ale căror merite nu sunt preţuite cum trebuie şi care răspund prin dispreţul lor la nepăsarea oamenilor. Pentru el, comandantul lui Nautilus era un geniu neînţeles care, dezamăgit de viaţa de pe pământ, se refugiase într-o lume de nepătruns ca să poată trăi nestingherit. După părerea mea, însă, toate astea nu lămureau decât în parte firea căpitanului Nemo.

Ultimele întâmplări îmi dovediseră că e vorba de cu totul altceva! Taina ce învăluia încă noaptea în care fuseserăm închişi şi adormiţi, faptul că Nemo îmi smulsese cu forţa luneta cu care mă pregăteam să cercetez orizontul, rana mortală a omului aceluia, pusă pe seama unei ciocniri de neînţeles a lui Nautilus – toate acestea îmi arătau că lucrurile trebuie privite altfel. Nu! Căpitanul nu se mulţumea doar să fugă de oameni! Puternicul vas nu slujea numai unei dorinţe de neînfrânt pentru libertate, era poate şi o armă pentru cine ştie ce răzbunări cumplite.

Deocamdată nimic nu-mi este încă limpede; abia dacă întrezăresc câteva pâlpâiri în bezna care ne înconjoară. Va trebui deci să mă mărginesc să scriu, ca să zic aşa, după cum îmi vor dicta evenimentele.

Dealtfel, nu suntem legaţi cu nimic de căpitanul Nemo. El ştie că e cu neputinţă să scăpăm de pe Nautilus. Nu ne-am dat nici măcar cuvântul de onoare că vom rămâne pe vas. Nu suntem decât nişte captivi, nişte prizonieri care, oarecum din politeţe, suntem numiţi oaspeţi. Ned Land n-a renunţat deloc la speranţa că-şi va recâştiga libertatea. E sigur că va folosi cel dintâi prilej pe care întâmplarea i-l va scoate în cale. Fără îndoială că şi eu am să fac la fel. Şi cu toate astea, mi-ar părea rău să plec ducând cu mine tainele lui Nautilus pe care generozitatea căpitanului ne-a lăsat să le pătrundem. Dar, la urma urmei, trebuie să-l urâm sau să-l admirăm pe căpitanul Nemo? Trebuie să-l socotim victimă sau călău? Şi apoi, ca să fiu sincer, înainte de a mă despărţi de el pentru totdeauna, aş vrea să fac până la capăt înconjurul lumii submarine, ale cărui începuturi sunt atât de măreţe. Aş vrea să văd toate minunile îngrămădite sub mările globului. Aş vrea să văd ceea ce nu a mai văzut nimeni, chiar dacă va trebui să plătesc cu viaţa dorinţa aceasta nestinsă de a cunoaşte! Ce am descoperit până acum? Nimic sau aproape nimic, fiindcă de-abia am străbătut şase mii de leghe de-a lungul Pacificului!

Ştiam bine însă că Nautilus se apropie de pământuri locuite şi, dacă ni s-ar ivi vreun prilej de scăpare, ar fi o cruzime din partea mea să-mi sacrific tovarăşii pentru dorinţa de a cunoaşte cât mai multe. Va trebui să-i urmez şi poate chiar să-i călăuzesc. Dar prilejul acesta se va ivi el vreodată? Ca om lipsit de libertate, îl doresc din toată inima, dar ca savant, ca cercetător, mă tem de el. În ziua de 21 ianuarie 1868, la prânz, pe când ofiţerul secund lua înălţimea soarelui, m-am urcat pe punte şi, aprinzându-mi o ţigară, m-am dus lângă el ca să privesc operaţia. Fără îndoială că omul acesta nu înţelegea limba franceză, pentru că, deşi am făcut de mai multe ori, cu voce tare, unele observaţii, secundul a rămas nepăsător şi mut. Dacă ar fi înţeles cuvintele mele, nu s-ar fi putut să nu dea, fără voia lui. măcar un semn de atenţie. În timp ce el îşi făcea măsurătoarea cu ajutorul sextantului, unul din mateloţii de pe Nautilus – voinicul acela care ne întovărăşise în prima călătorie submarină spre insula Crespo – veni să cureţe geamurile farului. Am cercetat şi eu instalaţia aparatului, căruia nişte inele lenticulare, asemănătoare cu ale farurilor de pe coastă, îi însuteau puterea şi-i trimiteau lumina în direcţia cerută. Lampa electrică era astfel construită încât dădea toată capacitatea ei de iluminare. Razele erau produse în vid, de aceea aveau asigurată şi regularitatea, şi intensitatea. Vidul cruţa de asemenea şi vârfurile de grafit între care se desfăşoară arcul luminos. Asta însemna o economie importantă pentru căpitanul Nemo, deoarece vârfurile n-ar fi putut fi înlocuite cu una, cu două.

Aşa cum erau construite, însă, uzarea lor devenise cu totul neînsemnată.

Când Nautilus se pregăti să-şi reia drumul submarin, coborâi în salon. Panourile se închiseră şi se dădu îndată ordinul de scufundare.

Brăzdam valurile Oceanului Indian, vastă câmpie lichidă de cinci sute cincizeci milioane de hectare şi ale cărei ape sunt atât de limpezi încât ameţeşti dacă te apleci asupra lor. Nautilus pluti câteva zile la o adâncime de o sută până la două sute de metri. Oricui, afară de mine, care eram stăpânit de o nesfârşită dragoste pentru mare, ceasurile i s-ar fi părut lungi şi plictisitoare; dar plimbările zilnice pe punte, unde sorbeam cu nesaţ aerul dătător de viaţă al oceanului, priveliştea apelor bogate pe care o vedeam prin geamurile salonului, cititul cărţilor din bibliotecă, scrierea notelor mele zilnice îmi luau tot timpul, nelăsându-mi nici o clipă de oboseală sau de plictis.

Cu sănătatea toţi o duceam destul de bine. Regimul de pe bord era cât se poate de potrivit, şi în ce mă priveşte m-aş fi putut lipsi şi de schimbările pe care Ned Nand, din dorinţa de a se împotrivi, se străduia să le facă. Temperatura constantă a vasului ne punea la adăpost de orice boală, în aşa fel încât nu ne puteam teme nici măcar de o răceală. Dealtfel, se afla pe bord o rezervă oarecare din madreporarul dendrophyllum, cunoscut în Provenţa sub numele de «mărar de mare», din care am fi putut face o pastă excelentă împotriva tusei.

Timp de câteva zile am văzut numeroase păsări de apă, palmipede, pescăruşi mici şi mari. Câteva dintre ele, vânate cu îndemânare şi preparate într-un anumit fel, ne-au dat o hrană destul de bună.

Plasele lui Nautilus au prins mai multe feluri de broaşte ţestoase de mare cu spatele bombat, a căror carapace este foarte preţuită. Reptilele acestea se cufundă cu uşurinţă şi pot sta multă vreme sub apă, închizându-şi supapa cărnoasă de la deschizătura exterioară a canalului nazal. Când au fost prinse, unele dintre ele dormeau încă în carapace, la adăpost de animalele marine. Carnea broaştelor ţestoase nu ni s-a părut tocmai bună, în schimb ouăle lor ne-au plăcut foarte mult.

Cât despre peşti, ei ne-au stârnit admiraţia ori de câte ori, privind prin ferestre, am putut pătrunde în tainele vieţii lor acvatice. Printre ei am observat mai multe specii pe care nu-mi fusese dat să le văd până atunci.

De la 21 la 23 ianuarie, Nautilus înainta cu două sute cincizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, ceea ce face tocmai douăzeci şi două de mile pe oră. Şi dacă în trecere puteam recunoaşte unele varietăţi de peşti, aceasta se datora luminii electrice care îi atrăgea ademenindu-i să ne însoţească. Cei mai mulţi însă rămâneau curând în urmă, din pricina vitezei vasului. Cu toate acestea, unii izbuteau să se mai ţină un timp în preajma lui Nautilus.

În dimineaţa de 24 ianuarie, la 12°5' latitudine sudică şi 94°33' longitudine, am zărit insula Keeling, ridicătură madreporică plină de cocotieri minunaţi, care a fost vizitată de Darwin şi de căpitanul Fitz-Roy. Nautilus se ţinu la o mică depărtare de coastele râpoase ale acestei insule nelocuite. Dragele aruncate prinseră numeroase specii de polipi şi de echinoderme şi câteva exemplare ciudate din încrengătura moluştelor. Curând, insula Keeling se pierdu în zare, iar vasul nostru luă direcţia nord-vest, spre vârful Peninsulei indiene.

— Locuri civilizate! îmi spuse în ziua aceea Ned Land. Astea îmi plac mai mult decât insulele din Papuasia, în care sunt mai mulţi sălbatici decât căprioare! Pe ţărmul indian, domnule profesor, sunt drumuri, căi ferate, oraşe englezeşti, franceze şi indiene. N-ai nevoie să faci mai mult de cinci mile ca să dai de un compatriot! Hm! N-o fi venit cumva vremea să-i tragem chiulul căpitanului Nemo?

— Nu, Ned, nu! îi răspunsei eu hotărât. Să lăsăm lucrurile în voia lor. Nautilus se apropie de continente locuite. Se înapoiază spre Europa. Să-i îngăduim să ne ducă într-acolo. Când o să fim în mările noastre, vom vedea ce e de făcut. Dealtfel, nu-mi închipui că Nemo o să ne lase să vânăm pe coastele Malabarului sau ale Coromandelului, ca în pădurile din Noua Guinee.

— Şi adică fără voia lui nu putem pleca, domnule?

Nu i-am mai răspuns canadianului. Nu voiam să încep o discuţie pe tema aceasta, pentru că, de fapt, doream din toată inima să mă las până la capăt în voia sorţii care mă aruncase pe bordul lui Nautilus.

De pe insula Keeling, mersul nostru se mai încetini şi începu să se schimbe, ducându-ne adesea la mari adâncimi. Planurile înclinate, care puteau fi aşezate oblic faţă de linia de plutire cu ajutorul unor pârghii din interior, au fost folosite de mai multe ori. Ne-am coborât astfel până la doi şi chiar trei kilometri, fără ca să putem însă măsura adâncimea Mării Indiilor, al cărei fund n-a putut fi atins nici cu sonde de treisprezece mii de metri. În straturile mai adânci, termometrul arăta întotdeauna peste 4°. Am observat că numai în straturile apropiate de suprafaţă apa era totdeauna mai rece, acolo unde fundul se găsea la o adâncime mai mică. În ziua de 25 ianuarie, oceanul fiind cu totul pustiu, Nautilus pluti toată ziua la suprafaţă, lovind valurile cu elicea lui puternică şi aruncând apa la o mare înălţime. Semăna atunci atât de bine cu un cetaceu uriaş, încât ar fi putut înşela pe oricine l-ar fi văzut. Trei sferturi de zi mi le-am petrecut pe punte, privind întinsul apelor. Nimic în zare, în afară de un steamer lung, care trecu pe la orele patru după-amiază în direcţie opusă nouă, spre vest. Catargele steamerului se zăriră o clipă; el însă nu-l putea vedea pe Nautilus care se ridica abia cu puţin deasupra apei. Mi-am închipuit că nava aceea aparţine Liniei peninsulare şi orientale care face serviciul de pe insula Ceylon la Sidney, trecând prin Roy-Georges şi Melbourne.

Pe la cinci după-amiază, înaintea scurtei înserări care în zonele tropicale leagă ziua cu noaptea, am văzut, împreună cu Conseil, o privelişte ciudată.

Există un animal plăcut la vedere, a cărui întâlnire, după cum se credea în vechime, prevesteşte noroc. Aristotel, Ateneus, Plinius, Opianus îi studiaseră obiceiurile şi vorbiseră despre el cu toată arta poeţilor Greciei şi Romei. Ei îl numiseră «Nautilus» sau «pompilius». Dar ştiinţa modernă n-a păstrat denumirea aceasta: moluscă e cunoscută acum sub numele de «argonaut».

Un grup de câteva sute de asemenea argonauţi, făcând parte din specia argonauţilor tuberculaţi, specifică Mării Indiilor, călătorea tocmai atunci la suprafaţa oceanului.

Moluştele acestea graţioase „mergeau cu spatele înainte, mişcându-se cu ajutorul unui tub locomotor, prin care aruncau afară apa pe care o aspiraseră. Din cele opt tentacule ale fiecărui argonaut, şase, lungi şi subţiri, pluteau pe apă, pe când celelalte două, lăţite ca nişte palme, erau întinse în vânt asemenea unor pânze uşoare. Le vedeam cât se poate de desluşit găoacea ondulată şi în formă de spirală, pe care Cuvier o asemuieşte pe drept cuvânt cu o corăbioară elegantă. În adevăr, găoacea poartă ca o navă animalul care a secretat-o, fără ca acesta să fie lipit de ea.

— Argonautul poate să-şi părăsească găoacea, i-am spus lui Conseil, dar n-o părăseşte niciodată.

— Ca şi căpitanul Nemo, îmi răspunse, pe bună dreptate, Conseil. De aceea ar fi făcut mai bine să-şi numească vasul Argonautul.

Nautilus pluti aproape o oră printre moluşte – apoi, nu ştiu de ce, ele se speriară toate deodată. Ca la un semn, pânzele fură trase, braţele se strânseră, corpurile se înghemuiră, găoacele se răsturnară schimbându-şi centrul de greutate şi întreaga flotilă dispăru sub valuri. Totul se petrecu într-o clipă şi nu cred ca vreodată vasele vreunei escadre să fi manevrat cu mai multă punctualitate. În acelaşi timp, noaptea coborî dintr-o dată şi valurile, abia mişcate de vânt, se prelinseră liniştite pe sub învelişurile de fier ale lui Nautilus.

A doua zi, 26 ianuarie, am tăiat Ecuatorul pe la al optzeci şi doilea meridian, intrând în Emisfera Boreală. În cursul zilei ne-a însoţit un alai fioros de rechini, fiare înspăimântătoare care mişună prin mările acelea, făcându-le foarte periculoase, în scurtă vreme, însă, Nautilus, sporindu-şi viteza, îi lăsă în urmă chiar şi pe cei mai repezi dintre aceştia.

La 27 ianuarie, în largul Golfului Bengal, am văzut de mai multe ori o privelişte înfiorătoare: cadavre care pluteau la suprafaţa apei. Erau morţii oraşelor indiene, târâţi de Gange până în larg. Pentru că vulturii, singurii gropari ai ţinutului, nu isprăviseră de sfârtecat cadavrele, rechinii se grăbeau să le dea o mână de ajutor în funebra lor îndeletnicire.

Pe la orele şapte seara, Nautilus, pe jumătate cufundat, plutea într-o mare ca de lapte, ce părea că se întinde până dincolo de zări. Să fi fost efectul razelor lunii? Nu, pentru că luna nouă, abia de două zile, era încă sub orizont, în razele soarelui. Întregul cer, deşi luminat de stele, părea negru faţă de albeaţa apelor.

Conseil nu-şi credea ochilor; mă întrebă care sunt cauzele acestui fenomen ciudat. Din fericire am putut să-i răspund.

— Ai în faţă ceea ce se numeşte o mare de lapte, îi spusei, o întindere nesfârşită de apă albă, care poate fi văzută adesea în apropierea ţărmurilor din Amboine ca şi prin meleagurile în care ne aflăm acum.

— N-ar putea domnul să-mi spună cauzele unei asemenea privelişti? Că doar nu s-o fi prefăcut apa în lapte!

— Nu, Conseil, albeaţa care te uimeşte e datorată numai nenumăraţilor infuzori, un fel de viermuşori{17} luminoşi, gelatinoşi şi fără culoare, subţiri cât firul de păr şi a căror lungime nu trece de-o cincime de milimetru. Parte din vietăţile acestea se lipesc între ele pe o întindere de câteva leghe.

— Câteva leghe! strigă Conseil.

— Da, băiete, şi nu încerca să socoteşti numărul infuzorilor! N-ai să izbuteşti, fiindcă, dacă nu mă înşel, unii navigatori au plutit pe asemenea mări de lapte chiar şi mai mult de patruzeci de mile.

Nu ştiu dacă Conseil a ţinut seama de sfatul meu, dar părea adâncit în gânduri, căuta pesemne să socotească câte cincimi de milimetru sunt în 40 de mile. Cât despre mine, mă uitam în continuare la acest fenomen.

Timp de mai multe ore. Nautilus brazdă cu pintenul său valurile alburii, alunecând fără zgomot pe apa ce părea săpunită, ca şi cum ar fi plutit prin viitoarea de spumă pe care curenţii şi contracurenţii din golfuri o lasă uneori între ei.

Spre miezul nopţii marea îşi reluă înfăţişarea obişnuită, dar în urma noastră, până la marginea orizontului, cerul, oglindind albeaţa valurilor, păru multă vreme cufundat în luminile nedesluşite ale unei aurore boreale.