Capitolul II O NOUĂ PROPUNERE A CĂPITANULUI NEMO.

La 28 ianuarie, spre amiază, ieşind la suprafaţa apei, la 9°4' latitudine nordică, Nautilus se găsi în apropierea unui ţărm aflat la opt mile înspre vest. Am zărit mai întâi o îngrămădire de munţi, înalţi de aproape două mii de picioare, cu forme foarte neregulate. După determinarea locului, m-am coborât în salon şi, cercetând harta, mi-am dat seama că ne aflam în faţa insulei Ceylon, această perlă ce pare că atârnă la urechea Peninsulei indiene.

Căutând în bibliotecă vreo carte despre Ceylon, una din cele mai roditoare insule de pe glob, am dat de un volum scris de H. C. Sirr esq. şi având titlul: «Ceylon and the Cingalese». Reîntors în salon, mi-am notat mai întâi poziţia geografică a insulei, căreia cei din antichitate îi dăduseră atâtea nume.

Tocmai atunci intră în salon căpitanul Nemo urmat de secundul său. După ce privi harta, căpitanul se întoarse spre mine.

— Insula Ceylon, spuse el, e un loc vestit pentru pescuitul perlelor. V-ar plăcea, domnule Aronnax, să vizitaţi una din pescăriile ei?

— Fireşte, domnule căpitan.

— Bine. Asta-i foarte uşor. Numai că, dacă vom vedea pescăriile, în schimb nu vom vedea pescarii. Exploatarea anuală încă n-a început. Dar n-are a face. Voi îndrepta vasul spre Golful Manaar, unde vom ajunge în timpul nopţii.

Căpitanul Nemo spuse câteva cuvinte ofiţerului secund, care ieşi îndată. Nautilus începu să se scufunde şi curând manometrul indică o adâncime de treizeci de picioare.

Cu harta în faţă căutai Golful Manaar. L-am găsit pe paralela a noua, pe coasta de nord-vest a Ceylonului, format dintr-o prelungire a micii insule Manaar. Pentru ca să ajungem acolo, trebuia să navigam de-a lungul întregii coaste apusene a Ceylonului.

— Domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, se pescuiesc perle în Golful Bengal, în Marea Indiilor, în mările Chinei şi Japoniei, în mările din sudul Americii, în Golful Panama, în Golful Californiei; dar nicăieri nu se obţin rezultate mai frumoase decât în Ceylon. Noi am sosit cam devreme, fără îndoială. Pescarii se adună abia în luna martie în Golful Manaar. Aici, timp de treizeci de zile, trei sute de corăbii de-ale lor se îndeletnicesc cu exploatarea fructuoasă a comorilor mării. Pe fiecare corabie sunt câte zece vâslaşi şi zece pescuitori. Aceştia, împărţiţi în două grupuri, se scufundă rând pe rând până la doisprezece metri adâncime, cu ajutorul unor pietroaie pe care le ţin între picioare. Pietroaiele sunt legate de corăbii cu nişte funii.

— Va să zică se mai folosesc şi acum mijloace atât de rudimentare?

— Da, cu toate că pescăriile acestea aparţin englezilor, cărora le-au fost cedate încă din 1802, prin tratatul de la Amiens.

— Mi se pare totuşi că haina de scafandru pe care o întrebuinţaţi şi dumneavoastră ar fi de mare folos în munca asta.

— Desigur, pentru că bieţii pescuitori nu pot rămâne mult timp sub apă. Descriindu-şi călătoria făcută în Ceylon, englezul Perceval vorbeşte despre un cafru care a stat cinci minute fără să se urce la suprafaţă, dar faptul mi se pare cam îndoielnic. Ştiu că unii scufundători pot sta în apă până la cincizeci şi şapte de secunde, iar cei mai destoinici – şi ei sunt destui de rari – pot rămâne până la optzeci şi şapte de secunde. Când aceşti nefericiţi revin la suprafaţă, din nas şi din urechi li se scurge apă amestecată cu sânge. Cred că în medie un pescuitor poate sta sub apă treizeci de secunde, în care timp se zoreşte să strângă într-o mică plasă cât mai multe scoici perlifere. De obicei însă scufundătorii nu trăiesc mult; vederea le slăbeşte, ochii li se acoperă de ulceraţii; pe trup le apar plăgi şi de multe ori chiar pier loviţi de apoplexie în fundul mării!

— Da, am spus, este o meserie nenorocită, care nu serveşte decât unor toane ale modei! Dar aţi putea să-mi spuneţi cam câte scoici poate să strângă într-o zi o corabie?

— Între patruzeci şi cincizeci de mii de bucăţi. Se spune chiar că în 1814 guvernul englez a tocmit scufundători să pescuiască pentru el; în douăzeci de zile au fost culese şaptezeci şi şase de milioane de scoici.

— Dar cel puţin pescuitorii sunt de ajuns de bine plătiţi? am întrebat.

— Abia dacă primesc ceva, domnule profesor. La Panama ei câştiga un dolar pe săptămână. De obicei li se dă un gologan pentru scoicile care au perle, dar îţi dai seama câte adună ei fără perle!

— Un gologan pentru aceşti nefericiţi care îşi îmbogăţesc stăpânii Ce mârşăvie!

— Aşadar, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, o să vizitaţi împreună cu tovarăşii dumneavoastră bancul de scoici de la Manaar şi, dacă din întâmplare vom întâlni vreun pescar mai grăbit, îl veţi vedea cum lucrează.

— Ne-am înţeles, căpitane.

— Dar ia spuneţi, domnule Aronnax, vă temeţi cumva de rechini?

— De rechini? întrebai eu, încurcat, întrebarea mi se păru fără rost.

— De rechini, repetă căpitanul Nemo.

— Mărturisesc, domnule căpitan, că nu sunt încă obişnuit cu soiul acesta de peşti.

— Noi ne-am deprins cu ei şi cu timpul o să vă deprindeţi şi dumneavoastră. Dealtfel, vom fi înarmaţi şi, în drum, poate că vom putea vâna vreunul. E o vânătoare interesantă. Aşadar, ne vedem mâine în zori, domnule profesor.

Spusese acestea ca şi cum ar fi fost vorba de-o mică plimbare, apoi ieşi din salon.

Dacă aţi fi poftiţi la o vânătoare de urşi în munţii Elveţiei, aţi zice: «Foarte bine, mâine mergem la vânătoare de urşi!» Dacă aţi fi poftiţi la o vânătoare de lei în câmpiile din Atlas sau de tigri în jungla indiană, aţi zice: «Aha, vom vâna lei şi tigri!». Dar dacă aţi fi invitaţi să vânaţi rechini sub apă, poate că v-aţi mai gândi înainte de a accepta.

Mi-am trecut mâna peste fruntea îmbrobonită de o sudoare rece.

«Ia să mă gândesc puţin, îmi spusei eu. Ca să vânezi vidre prin pădurile submarine, cum am făcut noi în insula Crespo, mai merge. Dar să cutreieri fundul mărilor când eşti sigur că ai să întâlneşti rechini, asta mi se pare că e cu totul altceva! Ştiu că în unele ţinuturi, mai ales în insulele Andamane, negrii nu şovăie să atace rechinul cu un pumnal într-o mână şi cu un laţ în cealaltă; mai ştiu însă că mulţi dintre cei care înfruntă fiarele acestea primejdioase nu se mai întorc vii. Dealtfel, nici nu sunt negru, şi chiar dacă aş fi, tot aş avea motive să şovăi.

Şi iată-mă numai cu gândul la rechini, la fălcile lor înarmate cu multe şiruri de dinţi, în stare să taie un om în două. Începusem să şi simt că mă dor şalele. Apoi nu-mi plăcea nici felul în care căpitanul îmi făcuse invitaţia asta blestemată. Parcă ar fi fost vorba să mergem într-un huceag să urmărim vreo biată vulpe. «Nu-i nimic, mi-am zis, Conseil n-o să meargă nici în ruptul capului şi asta mă va scuti să-l însoţesc pe căpitan». În înţelepciunea lui Ned Land, trebuie să mărturisesc că nu prea aveam încredere. O primejdie, oricât de mare ar fi fost ea, însemna totdeauna un îndemn pentru firea lui războinică.

Am vrut să citesc mai departe cartea Iui Sirr, dar n-am făcut decât să o răsfoiesc cu gândul în altă parte. Printre rânduri vedeam deschizându-se fălci fioroase.

Tocmai atunci intrară Conseil şi canadianul, liniştiţi, ba chiar voioşi, neavând habar de ce-i aşteaptă.

— Pe cinstea mea, domnule, îmi zise Ned Land, căpitanul Nemo al dumneavoastrălua-l-ar dracu'! – ne-a făcut adineauri o propunere foarte plăcută.

— A! Va să zică ştiţi?

— Dacă nu-i cu supărare, răspunse Conseil, comandantul lui Nautilus ne-a invitat să vizităm mâine, în tovărăşia dumneavoastră, pescăriile minunate din Ceylon. Ne-a vorbit foarte politicos, ca un adevărat gentleman.

— Afară de asta nu v-a mai spus nimic?

— Nimic altceva, spuse canadianul, decât că şi dumneavoastră ştiţi despre plimbarea asta.

— Şi nu v-a spus nimic despre…?

— Nu, nimic, domnule naturalist. O să mergeţi cu noi, nu-i aşa?

— Eu… fireşte! Văd că eşti încântat de asta, meştere Land.

— Da, fiindcă trebuie să fie ceva neobişnuit!

— Şi poate chiar primejdios! am adăugat eu, cu subînţelesuri.

— Cum poate fi primejdioasă o simplă plimbare pe un banc de scoici? se miră Ned Land.

Desigur, căpitanul Nemo socotise că e mai înţelept să nu Ie pomenească nimic despre rechini tovarăşilor mei. Eu îi priveam cu ochii împăienjeniţi, de parcă i-aş fi şi văzut sfârtecaţi. Ar fi trebuit oare să-i înştiinţez? Desigur, numai că nu prea ştiam cum să încep.

— Domnul n-ar dori, spuse Conseil, să ne dea câteva amănunte despre pescuitul perlelor?

— Chiar despre pescuit, am întrebat, sau despre întâmplările care…?

— Despre pescuit, răspunse canadianul. Înainte de a-l vedea la faţa locului, e bine să-l cunoaştem.

— Atunci staţi jos, prieteni, şi am să vă spun tot ce-am aflat acum de la englezul Sirr.

Ned şi Conseil se aşezară pe un divan şi prima întrebare mi-a pus-o canadianul:

— Ce e perla, domnule?

— Dragă Ned, i-am răspuns, perla sau mărgăritarul este pentru poet o lacrimă a mării; pentru orientali e o picătură de rouă solidificată; pentru femei, un juvaer de formă lunguiaţă, cu strălucire sticloasă, făcut dintr-o materie sidefie, pe care ele îl poartă la deget, la gât sau la urechi; pentru chimist, este un amestec de fosfat şi carbonat de calciu cu puţină gelatină, iar pentru naturalist este o simplă secreţie bolnăvicioasă a organului care produce sideful la unele bivalve.

— Încrengătura moluştelor, spuse Conseil, clasa acefalelor, ordinul testaceelor.

— Dar, am continuat eu, dintre toate moluştele, aceea care mai ales produce perla este scoica perliferă numită «meleagrina margaritifera». Perla nu-i decât o concreţiune, o îngroşare a sidefului, în formă rotundă. Ea poate fi sau lipită de peretele scoicii, sau încrustată în cutele animalului. Atunci când stă pe scoică, perla se lipeşte de ea; când creşte în carne, e liberă. Totdeauna are însă drept centru un corp mic şi tare, fie un grăuncior oarecare, fie un fir de nisip, împrejurul căruia se depune sideful timp de câţiva ani, treptat, în straturi subţiri şi concentrice.

— Se pot găsi mai multe perle într-o singură scoică? întrebă Conseil.

— Da, băiete. Unele scoici, numite «pintadine», par nişte adevărate cutiuţe cu perle. Am auzit un lucru de care, e drept, mă cam îndoiesc că ar fi adevărat, totuşi am să vi-l spun: se zice că într-o scoică din acestea s-au găsit nu mai puţin de o sută cincizeci de rechini.

— O sută cincizeci de rechini? strigă Ned Land.

— Am zis rechini?! mă mirai eu. Vreau să zic o sută cincizeci de perle. Rechinii n-au ce căuta aici.

— Fireşte. Domnul e atât de bun să ne spună prin ce mijloace se scot perlele?

— Sunt mai multe metode, şi adesea, când perlele sunt lipite de valve, pescuitorii le smulg cu cleştele. De obicei, însă, scoicile sunt întinse pe rogojini la malul apei. Ele mor astfel în aer liber şi după zece zile sunt de ajuns de putrezite. Atunci sunt cufundate în rezervoare cu apă de mare, pe urmă sunt deschise şi spălate. Abia acum începe adevărata muncă. Se scot mai întâi plăcile de sidef, care se vând în lăzi de câte o sută douăzeci şi cinci şi o sută cincizeci de kilograme. Apoi se scoate parenchimu) scoicii, se fierbe şi se trece prin sită, ca să nu se piardă nici cele mai mici perle.

— Perlele sunt preţuite după mărimea lor? mă întrebă Conseil.

— Nu numai după mărime, i-am răspuns, ci şi după formă, după «apele» pe care le fac, adică după culoarea ca şi după luciul lor, după strălucirea pestriţă care ne încântă ochiul. Cele mai frumoase dintre ele sunt numite perle-virgine sau parangone. Ele cresc libere în carnea moluştei, sunt albe, cel mai adesea opace, dar câteodată au o transparenţă opalină. De cele mai multe ori sunt rotunde sau în formă de pară. Fiind cele mai preţioase, se vând cu bucata. Celelalte perle cresc lipite de valvele scoicii; în sfârşit, cele mai puţin preţioase sunt perlele mici, cunoscute sub numele de seminţe. Ele se vând cu măsura şi sunt folosite mai ales la broderiile de pe odăjdiile bisericeşti.

— Trebuie să fie o muncă anevoioasă şi de durată să alegi perlele după mărime.

— Nu, prietene. Munca asta se face cu ajutorul a unsprezece site găurite după nevoie. Perlele care rămân într-o sită cu 20 până la 24 de găuri sunt perle de cea mai mare valoare. Cele care rămân în site cu 100 şi 800 de găuri sunt de calitatea a doua. Iar cele pentru care sunt folosite sitele cu 900 până la 1000 de găuri sunt numite seminţe.

— E un mijloc ingenios, spuse Conseil, şi văd că împărţirea şi clasificarea perlelor se face în mod mecanic. Domnul ar putea să ne spună ce câştig aduce exploatarea bancurilor de scoici cu perle?

— Dacă ne luăm după ce spune Sirr, pescăriile din Ceylon sunt arendate în fiecare an cu suma de 3 milioane de rechini.

— De franci, vreţi să spuneţi.

— Da, de franci, trei milioane de franci. Dar cred că pescăriile astea nu mai aduc aceleaşi venituri ca altădată. La fel se întâmplă şi cu pescăriile americane care odinioară aduceau 4 milioane de franci, iar acum câştigul e redus la două treimi. Tot în tot, venitul general adus de exploatarea perlelor poate fi evaluat la 9 milioane de franci.

— Există cumva şi perle celebre care au fost cotate la un preţ foarte ridicat? întrebă Conseil.

— Da, băiete, se zice că Cezar a dăruit Servilliei o perlă în valoare de 20 000 de franci în moneda noastră.

— Am auzit chiar că una din cucoanele din antichitate bea oţet în care punea perle, vorbi canadianul.

— Cleopatra, răspunse Conseil.

— Trebuie să fi fost destul de rău la gust! se scutură Ned.

— Oribil, prietene Land, dar un păhărel cu oţet care costă 115 000 de franci, frumos preţ!

— Îmi pare rău că nu m-am însurat cu cucoana asta, râse Ned.

— Cleopatra soţia lui Ned Land! exclamă Conseil.

— Era să mă însor cu adevărat şi nu e vina mea dacă nu s-a făcut, răspunse serios canadianul, l-am cumpărat chiar un şirag de perle lui Kat Tander – logodnica mea – care de fapt s-a măritat cu un altul. Ei bine, şiragul de perle nu m-a costat mai mult de un dolar jumătate şi cu toate astea – domnul profesor poate să mă creadă – perlele acelea n-ar fi trecut prin sita cu 20 de găuri.

— Dragul meu Ned, îi răspunsei rizând, erau perle artificiale, simple boabe de sticlă unse în interior cu esenţă de Orient.

— Trebuie să coste mult esenţa asta de Orient!

— Aproape nimic! Nu e altceva decât o substanţă argintată din solzi de plătică şi amoniac. N-are nici o valoare.

— Poate de asta s-a măritat Kat cu un altul, filosofă Ned Land cu glas tare.

— Dar ca să ne întoarcem la perlele de mare valoare, am spus eu, nu cred ca un rege să fi avut una mai valoroasă decât aceea a căpitanului Nemo.

— Asta, arătă Conseil spre vitrina în care era închisă minunata bijuterie.

— Cu siguranţă că nu mă înşel dacă afirm că are o valoare de 2 milioane de…

— Franci, spuse iute Conseil.

— Da, două milioane de franci, şi pe căpitan nu 1-a costat decât oboseala de a o culege.

— Cine ştie, poate că mâine, în plimbarea noastră, o să găsim una la fel.

— Ei şi? spuse Conseil.

— Cum, ei şi?

— La ce ne-ar servi 2 milioane pe Nautilus?

— Pe Nautilus nu, dar poate… În altă parte! îi întoarse Ned vorba.

— În altă parte! oftă Conseil.

— Meşterul Land are dreptate. Dacă am aduce cu noi în Europa sau în America o perlă de câteva milioane, acest fapt ar întări şi adeveri spusele noastre cu privire la călătoria pe sub mări.

— Aşa cred şi eu, încuviinţă Ned Land.

— Este primejdios pescuitul perlelor? întrebă Conseil, care se întorcea mereu la partea practică a lucrurilor.

— Deloc, am răspuns eu repede, mai cu seamă dacă se iau oarecari măsuri de prevedere.

— Ce primejdii pot fi în meseria asta? făcu Ned Land. Doar să înghiţi câteva guri de apă de mare…

— Chiar asa, Ned. Dar ia spune, l-am întrebat eu, încercând să imit tonul nepăsător al căpitanului Nemo, îţi este cumva teamă de rechini, bravul meu Ned?

— Mie, se miră canadianul, mie, care sunt de meserie vânător cu cangea? Nici nu-mi pasă de ei!

— Nu e vorba să-i pescuieşti cu cârligul şi să-i urci pe bordul unui vas, unde să le tai coada cu toporul, să le deschizi pântecele, să le scoţi inima şi să o arunci în mare.

— Atunci e vorba să…?

— Sigur că da.

— În apă?

— În apă.

— Pe legea mea! Cu o cange bună n-am de ce mă teme. Ştiţi, domnule, rechinii ăştia sunt animale făcute cam fără socoteală. Ca să te poată înşfăca, trebuie mai întâi să se întoarcă pe burtă şi în timpul ăsta…

Ned Land spunea «înşfăca» în aşa fel, încât te treceau fiori auzindu-l.

— Dar tu, Conseil, ce crezi despre rechini?

— Eu, zise Conseil, voi fi sincer cu domnul. «Semn bun», mi-am spus.

— Dacă domnul înfruntă rechinii, urmă Conseil, nu văd de ce nu i-am înfrunta împreună?