Capitolul III CUM DOREŞTE DOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă gândeam la urmărirea narvalului, cum nu mă gândeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, mi-am dat în sfârşit seama că adevărata mea chemare, singurul scop al vieţii mele era să vânez monstrul acela primejdios şi să scap lumea de el.

Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea şi obositoare, aş fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. Tânjeam de dorul de a-mi revedea ţara, prietenii, mica mea locuinţă din Jardin des Plantes şi dragele, preţioasele mele colecţii! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate – de oboseală, de prieteni, de colecţii – şi am primit, fără să mai stau pe gânduri, oferta guvernului american.

«Oricum, mă gândeam, toate drumurile duc spre Europa, şi monstrul are să fie atât de cumsecade încât să mă ducă spre coastele Franţei. Animalul acesta de treabă se va lăsa prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, şi nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş».

Dar până una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe un drum opus aceluia care duce spre Franţa.

— Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare.

Conseil, servitorul meu, era un tânăr cinstit care mă întovărăşea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe care-l iubeam şi care la rândul său mă iubea, un om de un sânge rece puţin obişnuit, ordonat din principiu, harnic din deprindere, nemirându-se niciodată de nimic, foarte îndemânatic, priceput la orice, şi care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi{4} – nici măcar atunci când nu-i erau cerute.

Având mereu de-a face cu savanţii care trăiau cu noi în Jardin des Plantes, Conseil începuse să ştie câte ceva. Devenise un specialist în clasificările biologice, putând să străbată cu o uşurinţă de acrobat toate încrengăturile, grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, subgenurile, speciile şi varietăţile. Dar ştiinţa lui se oprea aici. Clasificarea era viaţa lui şi altceva nu-l mai interesa. Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puţin priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un caşalot de o balenă! Şi totuşi, ce băiat cumsecade şi vrednic!

Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase ştiinţa. Şi niciodată n-am auzit de la el vreo vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei călătorii. Niciodată nu se codea când îşi închidea valiza ca să plece într-o ţară oarecare, China sau Congo, oricât de îndepărtată ar fi fost acea ţară. Mă urma oriunde, fără să stea pe gânduri. Se bucura de o sănătate de fier, de muşchi solizi, şi era de un calm desăvârşit.

Avea treizeci de ani şi vârsta lui faţă de a mea era ca cincisprezece faţă de douăzeci. Cer iertare dacă spun în felul acesta că aveam patruzeci de ani.

Totuşi, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decât la persoana a treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite.

— Conseil! am strigat din nou, începând plin de nerăbdare să mă pregătesc de călătorie.

Fireşte, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tânăr. De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o expediţie care putea să se prelungească la nesfârşit, de o călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate acestea puteau să dea de gândit chiar omului cel mai calm din lume. Oare ce avea să spună Conseil?

— Conseil! am strigat pentru a treia oară.

— Domnul m-a chemat? întrebă el intrând.

— Da, băiete! Fă-mi bagajele şi pregăteşte-te de plecare. Peste două ore pornim.

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.

— N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul meu tot ce trebuie pentru călătorie: haine, cămăşi, ciorapi, fără să le numeri, cât poţi mai multe, şi grăbeşte-te!

— Şi colecţiile domnului? se interesă Conseil.

— O să ne ocupăm mai târziu de ele.

— Cum? Şi arhioterium, hiracoterium, oreodon, heropotamus şi toate celelalte schelete…

— Vor fi păstrate la hotel.

— Şi babirussa{5}?

— Are să fie hrănită cât timp o să lipsim. Dealtfel, am să dau ordin ca toată menajeria noastră să fie trimisă în Franţa.

— Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Conseil.

— Ba da… desigur… am răspuns şovăind. Facem însă un ocol.

— Ocolul care îi va plăcea domnului.

— A! Nu va fi mare lucru! Un drum mai puţin direct, atâta tot. Vom călători pe Abraham Lincoln.

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.

— Ştii, prietene, este vorba de monstrul acela… de faimosul cetaceu… mergem să curăţim mările!… Autorul unei lucrări în două volume despre «Misterele din adâncul mărilor» nu poate să lipsească de la expediţia aceasta interesantă pe care o conduce comandantul Farragut. E o misiune glorioasă… dar plină de primejdii! Nu se ştie încotro mergem. Animalele astea pot fi pline de toane. Totuşi vom pleca. Avem un comandant care nu se teme de nimic.

— Ce va face domnul voi face şi eu, răspunse Conseil.

— Gândeşte-te bine! Nu vreau să-ţi ascund nimic. E vorba de una din acele călătorii din care poţi să nu te mai întorci.

— Cum doreşte domnul.

Peste un sfert de ceas bagajele noastre erau gata. Deşi Conseil le făcuse la repezeală, eram sigur că nu lipsea nimic, căci băiatul acesta se pricepea să aranjeze cămăşile şi hainele tot atât de bine pe cât ştia să claseze păsările şi mamiferele.

Ascensorul hotelului ne lăsă în vestibulul cel mare. Am coborât câteva trepte care duceau la parter. Aici am achitat nota de plată la biroul veşnic asaltat de o mulţime imensă şi am dat ordin să fie expediate la Paris baloturile cu animale împăiate şi cu plante uscate. Nu am uitat nici să las banii necesari pentru hrana babirussei şi, urmat de Conseil, am sărit într-o trăsură.

Pentru douăzeci de franci cursa, trăsura coborî Broadway-ul la Union Square, merse pe Fourth-Avenue, până la întretăierea cu Bowery-street, o luă pe Katrin-street şi se opri pe cheiul treizeci şi patru. Acolo, bacul Katrin ne transportă, oameni, cai şi trăsură, la Brooklyn, periferia cea mare a New York-ului, aşezată pe malul stâng al râului, în partea de răsărit, şi în câteva minute am ajuns la cheiul lângă care Abraham Lincoln vărsa nori negri de fum prin cele două coşuri ale sale.

Bagajele ne-au fost duse îndată pe puntea fregatei. Am alergat pe bord şi am întrebat de comandantul Farragut. Unul din marinari mă conduse pe dunetă. Acolo am dat de un ofiţer cu înfăţişare plăcută, care mi-a întins mâna.

— Domnul Pierre Aronnax? mă întrebă el.

— Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut?

— În persoană. Fiţi binevenit, domnule profesor! Cabina dumneavoastră este pregătită.

Am salutat şi, lăsându-l pe comandant la treburile lui, m-am îndreptat spre cabina ce-mi fusese destinată.

Abraham Lincoln fusese bine ales şi pregătit pentru noua sa misiune. Era o fregată de mare viteză, prevăzută cu aparate de supraîncălzire care puteau ridica puterea aburilor până la şapte atmosfere. La presiunea aceasta, Abraham Lincoln atingea o viteză mijlocie de optsprezece mile şi trei zecimi pe oră, viteză foarte mare, ce e drept, dar nu de ajuns pentru a lupta cu giganticul cetaceu.

Interiorul vasului corespundea însuşirilor sale nautice. Cabina mea, aflată la prova şi dând spre careul ofiţerilor, mi-a plăcut.

— Ne vom simţi foarte bine aici, i-am spus lui Conseil.

— Tot aşa de bine, nu vă fie cu supărare, răspunse Conseil, pe cât se simte un crustaceu în scoica unei moluşte.

L-am lăsat pe Conseil să orânduiască bagajele şi m-am urcat pe punte, ca să urmăresc pregătirile de plecare. În clipa aceea, comandantul Farragut dăduse ordin să fie desfăcute ultimele odgoane care-l mai legau pe Abraham Lincoln de cheiul Brooklyn. Prin urmare, dacă aş fi întârziat cu un sfert de oră sau chiar cu mai puţin, fregata ar fi plecat fără mine şi n-aş fi putut lua parte la această expediţie neobişnuită, supranaturală şi de necrezut, care, deşi povestită aşa cum s-a întâmplat, va găsi totuşi câţiva neîncrezători.

Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici un minut măcar, nerăbdător să ajungă în mările în care fusese semnalat animalul.

El îl chemă pe inginer.

— Avem presiune?

— Da, domnule, răspunse acesta.

— Go ahead! strigă comandantul Farragut.

Când auziră ordinul, transmis în sala maşinilor cu ajutorul unui aparat cu aer comprimat, mecanicii puseră în mişcare roata de pornire. Se auzi un şuierat, datorită aburilor care intrară cu iuţeală în sertăraşele întredeschise. Pistoanele orizontale şi lungi gemeau şi împingeau bielele. Aripile elicei băteau din ce în ce mai repede valurile şi Abraham Lincoln înainta măreţ printre cel puţin o sută de ferryboat-uri şi pilotine pline de spectatori, care alcătuiau alaiul.

Cheiurile Brooklyn-ului şi cartierele oraşului New York, care se întind pe malul de răsărit al râului, erau înţesate de curioşi. De trei ori la rând izbucniră strigăte de «ura!», din peste cinci mii de piepturi. Mii de batiste fluturau deasupra mulţimii şi continuară să-l salute pe Abraham Lincoln până ce vasul pătrunse în apele Hudsonului, pe la vârful peninsulei lunguieţe pe care e aşezat New York-ul.

Atunci fregata, plutind spre New Jersey pe lângă malul drept al fluviului, acoperit de vile, trecu printre forturi, care o salutară cu salve de tun. Abraham Lincoln răspunse înălţând şi coborând de trei ori pavilionul american, pe care străluceau cele treizeci şi nouă de stele; apoi, schimbându-şi direcţia ca să intre în canalul ce se curbează spre golful format de istmul Sandy Hook, trecu de-a lungul ţărmului nisipos de pe care miile de spectatori îl aclamară încă o dată.

Alaiul de bacuri şi de pilotine continua să urmeze fregata şi n-o părăsi decât în dreptul vasului-far, care arăta cu cele două ochiuri de lumină ale sale căile de acces ale New York-ului.

Era ora trei. Pilotul coborî în barcă şi se îndreptă îndată spre goeleta care îl aştepta. Cuptoarele fură înteţite; elicea bătu mai repede valurile; fregata trecu pe lângă Long Island, de-a lungul coastei joase şi gălbui, şi, la ora opt seara, după ce luminile din Fire Island se pierdură înspre nord-vest, se îndreptă cu toată viteza către apele întunecate ale Atlanticului.