Capitolul IV NED LAND.

Comandantul Farragut era un marinar priceput, demn de fregata pe care o comanda. El era sufletul vasului şi împreună cu echipajul său forma un tot de nedespărţit. Comandantul nu se îndoia de existenţa cetaceului şi nici nu îngăduia ca vreunul dintre oamenii de pe bord să pună la îndoială acest fapt. Credea în el, aşa cum unele femei bătrâne cred în Leviathan{6} – cu inima, nu cu judecata. Monstrul exista cu siguranţă, şi comandantul îşi jurase că are să scape mările de ticăloşiile lui, pornind să-l înfrunte ca legendarul cavaler de Rhodes sau ca neînfricatul Dieudonne de Gozon, care se luptase cu şarpele ce-i pustia insula. Farragut era hotărât să lupte pe viaţă şi pe moarte. Altă cale nu exista.

Ofiţerii de pe bord împărtăşeau părerea comandantului lor. Trebuia să-i auzi vorbind, discutând, certându-se, cântărind posibilităţile întâlnirii şi cercetând întinderea nesfârşită a oceanului. Mulţi stăteau de pază cocoţaţi pe catarge fără ca nimeni să le-o ceară, făcând astfel o corvoadă pe care în orice altă împrejurare ar fi blestemat-o. Atâta timp cit soarele era pe cer, catargele erau pline de mateloţi care nu puteau răbda să stea liniştiţi pe punte. Şi cu toate acestea, Abraham Lincoln nu apucase încă să despice apele suspecte ale Pacificului.

Cât despre echipaj, n-avea altă dorinţă decât să întâlnească monstrul, să-l prindă cu cangea, să-l tragă pe bord şi să-l taie în bucăţi. Oamenii supravegheau marea cu o atenţie încordată. Dealtfel, comandantul Farragut pomenise de o sumă de două mii de dolari, destinată oricărui marinar sau ofiţer care va semnala primul apariţia animalului. Înţelegeţi, deci, cu cât zel scrutau marea cei de pe Abraham Lincoln.

Nici eu nu mă lăsam mai prejos decât ceilalţi, făcându-mi, la rândul meu, partea de observaţii zilnice. Pentru că toţi cei de pe vas erau «numai ochi», cred că fregata ar fi putut mai curând să se numească Argus. Singur Conseil, prin nepăsarea lui. nu se potrivea deloc cu entuziasmul care domnea pe bord.

Spuneam că Farragut îşi înzestrase vasul cu aparate potrivite pentru pescuitul uriaşului cetaceu. În privinţa aceasta nu l-ar fi întrecut nici chiar un vas de vânat balene. Avea toate uneltele cunoscute, de la cangea care se aruncă cu mâna, până la săgeţile dinţate şi gloanţele explozive. Pe bord se afla chiar şi un tun perfecţionat care se încărca pe la chiulasă şi care avea pereţii groşi şi gura îngustă; cred că modelul lui trebuie să se găsească la Expoziţia universală din 1867. Instrumentul acesta preţios, venit din America, zvârlea la o distanţă de vreo 16 km un proiectil conic care cântărea 4 kg. Deci vasului nu-i lipsea nici un mijloc de distrugere. Dar asta nu era totul; pe vas se afla şi Ned Land, regele vânătorilor cu cangea.

Ned Land era un canadian uimitor de îndemânatic; nimeni nu-l întrecea în primejdioasa lui meserie. Pe lângă îndemânare, avea sânge rece, îndrăzneală şi viclenie, aşa că trebuia ca o balenă să fie tare isteaţă sau un caşalot din cale afară de şiret, ca să scape de lovitura cangei sale.

Ned Land avea vreo patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, puternic, cu o înfăţişare serioasă, tăcut şi câteodată violent, mai cu seamă atunci când îl nemulţumea cineva. El atrăgea privirile tuturor, iar ochii săi pătrunzători îi dădeau o înfăţişare şi mai gravă.

Comandantul Farragut dăduse dovadă de multă înţelepciune atunci când îl angajase pe omul acesta care, datorită ochilor şi braţelor sale, făcea cât tot echipajul la un loc. N-aş putea să-l asemăn mai bine decât cu un telescop puternic, care ar fi totodată şi un tun gata oricând de tragere.

Cine zice «canadian», zice «francez» şi, oricât de puţin vorbăreţ era Ned Land, trebuie să mărturisesc că prinsese pentru mine o oarecare simpatie. Pesemne că îl atrăgea naţionalitatea mea. Era pentru el un prilej de a vorbi, iar mie îmi dădea putinţa să aud limba veche a lui Rabelais, care e folosită încă în unele provincii canadiene. Familia lui trăia în Quebec şi era atât de numeroasă încât forma un întreg trib de pescari îndrăzneţi, încă de pe vremea când oraşul acesta ţinea de Franţa. Încetul cu încetul, Ned prinse gust de vorbă; mie îmi plăcea să-l ascult istorisindu-şi întâmplările petrecute în mările polare. Era nespus de multă poezie în povestirile sale despre pescuitul de balene şi despre lupta cu uriaşele mamifere. Punea în ele atâta viaţă, încât mi se părea că ascult vreun Homer canadian care îmi cântă o nouă Iliadă, petrecută în regiunile Nordului. Îl descriu pe tovarăşul acesta îndrăzneţ aşa cum îl cunosc eu astăzi, când am devenit prieteni buni, legaţi cu acea dragoste nezdruncinată care se naşte şi se întăreşte în împrejurările cele mai înfricoşătoare. Ah, viteazule Ned! Aş vrea să mai trăiesc încă o sută de ani, numai ca să-mi amintesc cât mai mult timp de tine!

Şi acum, care era părerea lui Ned Land despre monstrul marin? Trebuie să mărturisesc că, dintre toţi oamenii de pe bord, el singur era acela care nu credea deloc în existenţa monstrului. Ba chiar se ferea să vorbească despre aceasta; dar într-o zi am căutat să aflu ce gândea.

La 30 iulie, deci cam la trei săptămâni după plecarea noastră, fregata se găsea în dreptul Capului Blanc, la treizeci de mile sub vântul care bătea dinspre coastele Patagoniei. Era o seară minunată. Trecuserăm de Tropicul Capricornului. Până la Strâmtoarea lui Magellan, în sud, nu mai aveam de străbătut nici şapte sute de mile. În mai puţin de opt zile, nava Abraham Lincoln trebuia să brăzdeze valurile Pacificului.

Stăteam pe punte unul lingă altul, Ned Land şi cu mine, vorbind vrute şi nevrute şi privind apele acestei mări misterioase, ale cărei adâncuri nu fuseseră străpunse până atunci de privirile oamenilor. Am adus în mod firesc vorba despre cetaceul uriaş, cântărind sorţii de izbândă sau de nereuşită ai expediţiei noastre; văzând însă că Ned mă lasă să vorbesc fără ca el să spună mare lucru, l-am întrebat de-a dreptul:

— Cum se poate, Ned, să nu crezi în existenţa cetaceului pe care-l căutăm? Ai oare motive deosebite ca să fii atât de neîncrezător?

Vânătorul cu cangea mă privi câteva clipe fără să-mi răspundă, îşi lovi fruntea largă cu palma, aşa cum îi era obiceiul, închise ochii ca şi cum ar fi vrut să se gândească şi, în sfârşit, îmi spuse:

— Tot ce se poate, domnule Aronnax.

— Cu toate acestea, Ned, un vânător de balene ca dumneata, un om obişnuit cu mamiferele din apele oceanelor, ar trebui să creadă fără să stea prea mult pe gânduri că există cetacei uriaşi; dumneata s-ar cuveni să fii ultimul dintre oamenii de pe bord care să te îndoieşti de asta, în împrejurările de faţă!

— Vă înşelaţi, domnule profesor! răspunse Ned. Se prea poate ca unii oameni nepricepuţi să creadă în comete extraordinare care străbat cerul sau în monştri antediluvieni care sălăşluiesc în inima pământului; dar nici astronomul şi nici geologul nu va admite asemenea născociri. Aşa e şi cu vânătorul de balene. Am urmărit mulţi cetacei, am vânat cu cangea şi am ucis destui. Dar oricât ar fi fost ei de puternici şi de bine înarmaţi, n-ar fi putut numai cu cozile şi cu colţii lor să găurească plăcile de fier ale unui vapor.

— Şi totuşi, Ned, ştim că sunt vapoare care au fost străpunse de colţul narvalului.

— Corăbii de lemn s-ar putea să fie, îmi răspunse canadianul, cu toate că eu nu le-am văzut niciodată. Aşa că până una, alta, nu cred că balenele, caşaloţii sau narvahi ar putea săvârşi asemenea isprăvi.

— Ascultă-mă, Ned…

— Nu, domnule profesor, asta n-o cred nici în ruptul capului. Poate să fie altceva… vreo meduză uriaşă…

— Ba nu, Ned, meduza nu e decât o moluscă şi însuşi numele ei arată cât de moale îi este carnea; chiar dacă ar avea lungimea de cinci sute de picioare şi tot ar fi nevătămătoare pentru nave ca Scoţia sau Abraham Lincoln, aşa că isprăvile monştrilor de teapa Krakeni-lor nu sunt decât poveşti.

— Atunci, domnule naturalist, îmi spuse Ned Land cu un ton cam ironic, dumneata continui să crezi că există un cetaceu uriaş?

— Da, Ned, ţi-o repet, şi credinţa mea se sprijină pe logica faptelor. Cred în existenţa unui mamifer puternic din încrengătura vertebratelor, ca balenele, caşaloţii sau delfinii, înzestrat cu un colţ în formă de corn, a cărui putere de pătrundere este extraordinară.

— Hm! făcu vânătorul de balene, scuturând din cap ca un om care nu vrea să se lase convins.

— Gândeşte-te, bravul meu canadian, că dacă un asemenea animal există şi trăieşte în fundul oceanului la o adâncime de câteva mile, apoi trebuie să aibă un organism cu o putere de rezistenţă fără seamăn.

— Pentru ce? întrebă Ned.

— Pentru că este necesară o forţă nemaipomenită ca să te menţii în straturile de apă de mare adâncime şi să rezişti la presiunea lor.

— Adevărat? făcu Ned, clipind din ochi.

— Sigur. Şi cifrele ţi-o vor dovedi îndată.

— Ei, cifre! o întoarse Ned. Cu cifrele poţi să faci ce vrei!

— Asta când e vorba de afaceri, Ned, dar nu când e vorba de matematică. Ascultă-mă: să zicem că presiunea unei atmosfere este cât a unei coloane de apă înaltă de treizeci şi două de picioare. De fapt, înălţimea coloanei de apă ar trebui să fie mai mică, pentru că e vorba de apa de mare, care are o densitate mai mare decât a apei dulci. Prin urmare, Ned, când te scufunzi, la fiecare treizeci şi două de picioare de apă pe care le ai deasupra suporţi o presiune egală cu câte o atmosferă, adică tot atâtea kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeţei corpului. De aici urmează că la trei sute douăzeci de picioare presiunea este de zece atmosfere, la trei mii două sute de picioare este de o sută de atmosfere şi că ea ajunge de o mie de atmosfere la treizeci şi două de mii de picioare, adică la aproape două leghe şi jumătate. Aşa că, dacă ai putea ajunge la această adâncime în ocean, fiecare centimetru pătrat de pe suprafaţa corpului dumitale ar suferi o apăsare de o mie de kilograme. Şi ştii dumneata, dragă Ned, ce suprafaţă ai în centimetri pătraţi?

— Habar n-am, domnule Aronnax!

— Cam vreo şaptesprezece mii.

— Atât de mult?

— Şi cum în realitate presiunea atmosferică este mai mare decât apăsarea unui kilogram pe centimetru pătrat, cei şaptesprezece mii de centimetri pătraţi ai dumitale suportă în această clipă o presiune de şaptesprezece mii cinci sute şaizeci şi opt de kilograme.

— Fără să bag de seamă?

— Fără să bagi de seamă. Şi dacă nu eşti turtit de o asemenea apăsare, aceasta e din pricină că aerul care-ţi pătrunde în interiorul corpului are o presiune egală. Există un echilibru desăvârşit între apăsarea exterioară şi cea interioară, care se neutralizează şi care îţi îngăduie să le suporţi fără greutate pe amândouă. Dar în apă lucrurile stau altfel.

— Da, înţeleg, răspunse Ned, care începuse să fie ceva mai atent, apa mă înconjoară, dar nu mă pătrunde.

— Întocmai, Ned. De aceea, la treizeci şi două de picioare sub apă ai suferi o apăsare de şaptesprezece mii cinci sute şaizeci şi opt de kilograme; la trei sute douăzeci, o presiune de zece ori mai mare, deci o sută şaptezeci şi cinci de mii şase sute optzeci de kilograme; la trei mii două sute de picioare, de o sută de ori această presiune, adică un milion şapte sute cincizeci şi şase de mii opt sute de kilograme; la treizeci şi două de mii de picioare, în sfârşit, de o mie de ori această presiune, deci şaptesprezece milioane cinci sute şaizeci şi opt de mii de kilograme, adică ai fi turtit, ca şi cum ai fi scos dintr-o presă hidraulică.

— Drace! se miră Ned.

— Ei bine, dragul meu vânător, dacă nişte vertebrate lungi de câteva sute de metri şi proporţional de groase pot să stea la asemenea adâncimi, ele a căror suprafaţă reprezintă milioane de centimetri pătraţi, înseamnă că apăsarea pe care o suportă ajunge şi ea la miliarde de kilograme. Socoteşte şi dumneata acum ce rezistenţă trebuie să aibă scheletul lor şi cât de puternic trebuie să le fie organismul, ca să reziste la o asemenea presiune.

— Ar trebui să fie făcute din plăci de fier groase de opt degete, ca fregatele cuirasate, răspunse Ned Land.

— Aşa e, Ned, şi gândeşte-te numai ce stricăciuni poate produce o asemenea namilă, care vine asupra unei nave cu iuţeala unui expres.

— Da… e adevărat… se poate, răspunse canadianul, a cărui neîncredere era zdruncinată de aceste cifre, dar care tot nu voia să se dea bătut.

— Ei bine, te-am convins?

— Nu m-aţi convins decât de un lucru, domnule naturalist, anume că, dacă în fundul mărilor există asemenea animale, ele trebuie să fie atât de puternice cât spuneţi dumneavoastră.

— Dar dacă n-ar exista, încăpăţânatule, cum îţi explici accidentul întâmplat Scoţiei?

— Ştiu eu?… Poate că… zise Ned, şovăind.

— Hai, spune!

— Poate că… nu este adevărat, răspunse canadianul, repetând fără voie un răspuns celebru al lui Arago.

Dar răspunsul acesta nu dovedea decât încăpăţânarea vânătorului de balene şi nimic altceva. În ziua aceea l-am lăsat în pace. Accidentul vasului Scoţia nu putea fi negat. Spărtura a existat şi a trebuit să fie astupată; cred că existenţa ei nu putea fi demonstrată mai lămurit. Spărtura aceasta nu se făcuse singură; şi cum nu fusese pricinuită de stânci sau de maşini submarine, fără îndoială că se datora armei perforatoare a vreunui animal.

După mine, pentru toate motivele arătate mai sus, animalul acesta aparţinea încrengăturii vertebratelor, clasei mamiferelor, grupului pisciformelor, în sfârşit, ordinului cetaceelor. Cât despre familia din care făcea parte, balenă, caşalot sau delfin, sau genul şi specia în care se cuvenea să fie aşezat, aceasta era o chestiune pe care trebuia s-o lămuresc mai târziu. Pentru a o lămuri, trebuia mai întâi să disec monstrul necunoscut; pentru a-l diseca, trebuia să-l prindem; pentru a-l prinde, trebuia să-l vânăm cu cangea, şi asta era treaba lui Ned Land; pentru ca Ned să-l vâneze, trebuia să-l vedem, şi asta era treaba echipajului; iar pentru a-l vedea, trebuia să-l întâlnim – şi asta nu depindea decât de întâmplare.