Capitolul XXIV ÎMPĂRĂŢIA MĂRGEANULUI.

M-am trezit a doua zi cu capul neobişnuit de limpede. Spre marea mea uimire, mi-am dat seama că nu mai sunt în celulă, ci în cameră, Fără îndoială că şi tovarăşii mei fuseseră duşi, ca şi mine, pe când dormeau, în cabina lor. Ceea ce se petrecuse în timpul nopţii avea să rămână pentru ei ca şi pentru mine o taină, pe care numai întâmplarea ar fi putut să ne-o dezvăluie în viitor.

M-am gândit atunci să ies din cameră. Eram oare din nou liber, sau mai eram prizonier? Da, liber cu desăvârşire. Am deschis uşa, am pornit pe culoare şi am urcat scara centrală. Panourile, care în ajun fuseseră închise, erau acum deschise. M-am suit pe punte.

Ned Land şi Conseil mă aşteptau acolo. I-am întrebat despre cele petrecute, dar nu ştiau nimic. Dormiseră un somn greu şi nu-şi mai aminteau nimic, în afară de faptul că, spre mirarea lor, se treziseră în cabină. Cât despre Nautilus, mi s-a părut liniştit şi tainic ca totdeauna. Plutea la suprafaţa valurilor cu o iuţeală potrivită. Pe bord, totul părea neschimbat.

Ned Land cercetă marea cu privirea lui pătrunzătoare. Era pustie. Canadianul nu descoperi nimic nou în zare – nici corăbii, nici pământ. O briză şuierătoare bătea dinspre asfinţit, şi valurile prelungi, destrămate de vânt, clătinau cu putere vasul.

După ce îşi primeni aerul, Nautilus rămase la o adâncime de aproape 15 metri, în aşa fel încât să poată reveni cu uşurinţă la suprafaţa apei; manevra aceasta, deşi neobişnuită, a fost făcută de mai multe ori în timpul acelei zile de 19 ianuarie. De câte ori vasul ieşea la suprafaţă, secundul se urca pe punte şi obişnuita frază răsuna pe întreg vaporul.

Căpitanul Nemo nu se arătă deloc. Dintre oamenii de pe vas l-am zărit numai pe nepăsătorul steward, care-mi aduse masa cu aceeaşi punctualitate şi, ca de obicei, fără să scoată o vorbă.

Pe la ora două mă aflam în salon, orânduindu-mi notele în carnet, când se deschise uşa şi apăru fără veste căpitanul. Îl salutai. El abia îmi răspunse, fără să-mi spună vreun alt cu vânt. Am început să lucrez din nou, sperând că poate îmi va da vreo lămurire despre întâmplările din noaptea trecută. Nici gând! L-am privit. Părea ostenit; somnul nu-i limpezise încă ochii înroşiţi; chipul său vădea o tristeţe adâncă, o mâhnire adevărată. Umbla de ici-colo, se aşeza, se ridica, lua vreo carte la întâmplare şi o lăsa numaidecât, cerceta aparatele fără să-şi facă însemnările obişnuite şi părea că nu poate sta o clipă locului. În sfârşit, întorcându-se spre mine, îmi spuse:

— Sunteţi medic, domnule Aronnax?

Mă aşteptam atât de puţin la întrebarea asta, încât îl privii câteva clipe fără să răspund.

— Sunteţi medic? mă întrebă el din nou. Mulţi dintre colegii dumneavoastră au studiat şi medicina: Gratiolet, Moquin-Tandon şi alţii.

— Într-adevăr, îi răspunsei eu, sunt doctor şi intern de spital. Înainte de a intra la Muzeu, am practicat câţiva ani medicina.

— Bine, domnule.

Răspunsul meu se vedea că îl mulţumise pe căpitanul Nemo. Dar neştiind unde vrea să ajungă, am aşteptat să-mi pună şi alte întrebări, hotărât să răspund după împrejurări.

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, aţi primi să îngrijiţi pe unul din oamenii mei?

— Aveţi un bolnav?

— Da.

— Sunt gata să vă urmez.

— Veniţi.

Mărturisesc că inima îmi bătea cu putere. Vedeam, nu ştiu de ce, o legătură între îmbolnăvirea unui om din echipaj şi întâmplările din ajun. Taina care le învăluia îmi dădea de gândit tot atât de mult cât şi bolnavul.

Căpitanul Nemo mă conduse în partea de dinapoi a vasului, într-o cabină aşezată lângă postul de pază al mateloţilor. Acolo, pe un pat, era culcat un om de vreo patruzeci de ani, cu trăsături energice, un adevărat tip de anglo-saxon.

M-am aplecat asupra-i; nu era numai bolnav, ci şi rănit. Capul înfăşurat în cârpe însângerate i se odihnea pe o pernă. I-am desfăcut cârpele, şi rănitul, privindu-mă cu ochii săi mari şi ficşi, nu scoase nici un geamăt.

Rana era groaznică. Craniul, zdrobit cu un instrument tare, lăsa creierul descoperit, iar substanţa cerebrală fusese strivită în adâncime. Cheagurile de sânge se formaseră în masa difluentă, care căpătase o culoare roşie-închisă. Aveam în faţă o contuzie şi o comoţie cerebrală totodată. Respiraţia bolnavului se încetinise. Chipul i se schimonosise din pricina tresăririlor spasmodice ale muşchilor. Phlegmazia cerebrală era deplină şi adusese cu ea paralizia simţurilor şi a mişcării.

Cercetai pulsul rănitului. Abia mai bătea. Extremităţile corpului începuseră să i se răcească. Vedeam că i se apropie sfârşitul. După ce îl pansai pe bietul om, mă întorsei spre căpitanul Nemo:

— Cum a fost rănit? îl întrebai.

— Ce importanţă are! căută el să ocolească răspunsul. O ciocnire a vasului a zdrobit una dintre pârghiile maşinii, care s-a prăbuşit peste acest om. Dar ce credeţi despre starea lui? Îmi venea greu să arăt ce credeam.

— Puteţi vorbi, mă îndemnă căpitanul. Bietul om nu cunoaşte limba franceză. Îl privii din nou pe rănit, apoi spusei:

— Mai are două ore de trăit.

— Şi nu-l mai poate salva nimic?

— Nimic.

Mâna căpitanului Nemo se încleşta şi câteva lacrimi alunecară din ochii săi, pe care nu-i credeam făcuţi să plângă.

Mă mai uitai un timp la bietul muribund; viaţa i se scurgea încetul cu încetul. Părea şi mai palid sub strălucirea luminii electrice, care îi scălda patul de moarte. Îi privii chipul inteligent, brăzdat de zbârcituri timpurii, săpate de nenorocire sau poate de mizerie, cu multă vreme înainte. Căutam să-i prind taina vieţii din ultimele cuvinte pe care încerca să le rostească.

— Puteţi să plecaţi, domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul Nemo.

Lăsându-l pe căpitan la căpătâiul muribundului, m-am dus în camera mea, tulburat de ceea ce văzusem. Până seara târziu m-au chinuit tot felul de presimţiri rele. Noaptea am dormit prost şi printre visele des întrerupte mi s-a părut că aud suspine îndepărtate şi cântece de moarte. Era oare o rugăciune pentru morţi, murmurată în limba aceea pe care n-o puteam înţelege? A doua zi dimineaţa m-am urcat pe punte. Căpitanul Nemo era acolo. De cum mă zări, se îndreptă spre mine:

— Domnule profesor, îmi spuse el, aţi vrea să faceţi astăzi o călătorie pe fundul mării?

— Împreună cu tovarăşii mei? întrebai eu.

— Dacă le face plăcere!

— Suntem la ordinele dumneavoastră, căpitane.

— Binevoiţi atunci să îmbrăcaţi costumele de scafandru. Despre muribund sau despre mort nu-mi pomeni nimic. M-am dus la tovarăşii mei ca să le aduc la cunoştinţă propunerea căpitanului Nemo. Conseil o primi cu bucurie, iar canadianul se arătă de data aceasta gata să ne urmeze.

Era ora opt dimineaţa. La opt şi jumătate eram îmbrăcaţi pentru noua plimbare şi înarmaţi cu aparate de luminat şi de respirat. Uşa dublă se deschise înaintea noastră şi, întovărăşiţi de căpitanul Nemo pe care îl urmau vreo doisprezece oameni din echipaj, am coborât la o adâncime de zece metri, pe fundul tare, unde se oprise Nautilus.

De acolo, un povârniş nu prea mare ducea spre un loc plin de suişuri şi de coborâşuri, adânc cam de vreo cincisprezece braţe. Fundul acesta nu semăna deloc cu cel străbătut în prima călătorie, sub apele Oceanului Pacific. Nu se vedeau aici nici nisipuri mărunte, nici crânguri submarine, nici păduri pelagice. Am recunoscut îndată ţinutul acesta minunat pe care căpitanul Nemo ne făcea cinstea să ni-l înfăţişeze. Era împărăţia mărgeanului.

În încrengătura zoofitelor şi în clasa alcionarilor se numără ordinul gorgoniilor, care cuprinde trei grupe: gorgoniile, isidiile şi coralii. Din ultima grupă face parte mărgeanul, substanţă curioasă care, rând pe rând, a fost clasată în regnul mineral, vegetal şi animal. Socotit drept leac în vremurile vechi, drept giuvaer în zilele noastre, el a fost abia în 1694 clasat definitiv în regnul animal de către marsiliezul Peysonnel.

Mărgeanul este o îngrămădire de animale mici, reunite pe un schelet fărâmicios şi pietros. Polipii aceştia au o substanţă comună, care le-a dat naştere prin înmugurire; fiecare îşi are viaţa lui proprie, luând totodată parte la viaţa întregii colonii. Prin urmare, este un fel de socialism natural. Cunoşteam ultimele lucrări cu privire la zoofitele acestea ciudate, care se mineralizează arborizându-se în acelaşi timp, după cum foarte just au observat naturaliştii. De aceea nimic nu putea să fie mai atrăgător pentru mine decât cercetarea uneia din aceste păduri pietrificate, pe care natura le-a plantat în fundul mărilor.

Am pus în funcţiune aparatele Ruhmkorff şi am pornit de-a lungul unui banc de mărgean în plină formaţie, care cu timpul va închide partea aceasta a Oceanului Indian. Drumul era mărginit de tufişuri greu de trecut, alcătuite din încâlciturile arbuştilor ce adăposteau sub crengile lor floricele înstelate, cu raze albe. Numai că, spre deosebire de plantele de pe pământ, aceste tufişuri fixate de stânci creşteau toate de sus în jos.

Lumina jucându-se prin ramurile lor viu colorate, stârnea mii de scânteieri minunate. Mi se părea că văd tuburile acelea membranoase şi cilindrice tremurând sub unduirea apelor. Mă simţeam ispitit să culeg corolele lor fragede împodobite cu tentacule plăpânde, unele abia îmbobocite, altele înflorite, pe care peştii sprinteni cu aripioare iuţi le atingeau în treacăt ca păsările în zbor. Dar de cum încercam să-mi apropii mâna de florile acestea vii, simţitoare şi însufleţite, se alarma întreaga colonie. Corolele albe se ascundeau în tecile lor roşii, florile se topeau sub ochii mei şi tufişul se preschimba într-un bloc de bulgări pietroşi. Întâmplarea mă adusese în faţa unora din cele mai rare specii de zoofite. Mărgeanul din părţile acelea era tot atât de preţios ca şi cel ce se pescuieşte în Mediterana, pe coastele Franţei, ale Italiei şi ale Barbariei. Pentru culorile sale vii, el merită pe drept numele poetic de «floarea sângelui» sau «spuma sângelui», cum li se spune în comerţ celor mai frumoase exemplare. Mărgeanul, care se vinde până la cinci sute de franci kilogramul, era atât de numeros sub straturile de apă unde ne aflam, încât ar fi putut îmbogăţi o întreagă lume de căutători de corali. Materia aceasta preţioasă, amestecată cu alte soiuri de polipi, alcătuia mormane dese şi încâlcite, numite «macciota», printre care am văzut şi câteva bucăţi minunate de mărgean roz.

Curând tufişurile se îndesiră şi mai mult, iar ramurile deveniră tot mai mari. Înaintea noastră se înălţau acum adevărate crânguri pietrificate, printre care se deschideau bolţi largi cu forme curioase.

Căpitanul Nemo porni printr-o galerie întunecată, care cobora lin până la o adâncime de o sută de metri. Lumina farurilor noastre făcea să strălucească uneori, ca într-o vrajă, pereţii poroşi ai bolţilor naturale şi florile de mărgean spânzurate ca nişte candelabre cu luciri de foc în vârf. În sfârşit, după două ore de mers, am atins o adâncime de aproape trei sute de metri, adică limita de unde începe să se formeze mărgeanul. Acolo nu mai erau tufe singuratice şi nici crânguri joase, ci pădure întinsă, marea vegetaţie minerală, uriaşii arbori pietrificaţi uniţi între ei prin ghirlande graţioase de plumarii, liane ale mării, împodobite în culori şi sclipiri.

Ce privelişte de nedescris! Vai, de ce nu ne puteam împărtăşi ceea ce simţeam! De ce eram închişi sub casca aceea de metal şi sticlă! Pentru ce nu ne puteam vorbi unul altuia! De ce nu puteam măcar să trăim asemeni peştilor acestora care mişună, sau mai curând asemeni amfibiilor care timp de ore întregi pot să parcurgă după bunul lor plac şi pământul, şi apele!

Căpitanul se oprise. Ne-am oprit şi noi şi, întorcându-mă. am văzut că oamenii din echipaj stăteau în semicerc în jurul şefului lor. Privind cu mai multă atenţie, am observat că patru dintre ei purtau pe umeri un obiect de formă alungită.

Ne aflam în mijlocul unei poieni largi, împrejmuită de crengile înalte ale pădurii submarine. Farurile noastre aruncau o lumină blândă, care alungea peste măsură umbrele. În marginea poienii se lăsase din nou întunericul adânc prin care nu licăreau decât pâlpâirile slabe ce le arunca mărgeanul.

Ned Land şi Conseil erau lângă mine. Priveam şi dintr-o dată mi-a trecut prin minte că am să fiu martorul unui fapt neobişnuit. În faţa noastră, pe fundul mării, se ridicau ici-colo movile acoperite de depuneri calcaroase. Aşezarea lor arăta că sunt făcute de mâini omeneşti.

Deasupra unui piedestal de stânci puse una peste alta, în mijlocul poienii, se înălţa o cruce de mărgean, care îşi întindea lungile ei braţe ce păreau făcute din sânge pietrificat.

La un semn al căpitanului Nemo, unul din oamenii săi înainta şi începu să sape o groapă la câţiva paşi de cruce, cu un târnăcop pe care-l scoase de la brâu.

Am înţeles totul! Poiana era un cimitir; groapa, un mormânt; obiectul prelung pe care îl purtau oamenii era corpul celui ce murise în noaptea trecuta! Căpitanul Nemo împreună cu ai săi veniseră să-şi înmormânteze tovarăşul în lăcaşul acesta comun, în adâncurile de nepătruns ale oceanului.

Niciodată nu m-am simţit atât de mişcat! Niciodată nu mi-au năvălit în minte idei mai tulburătoare! Nu voiam să văd ceea ce vedeam!În vremea asta, groapa se adâncea încet. Peştii fugeau, ici-colo din ascunzişurile lor. Auzeam cum izbeşte în calcar târnăcopul care sclipea din când în când, lovindu-se de vreo piatră de granit pierdută în fundul apelor. Groapa se lungea, se lărgea şj curând fu destul de adâncă spre a primi corpul.

Atunci, cei ce purtau cadavrul se apropiară. Trupul, învelit într-o ţesătură de byssus alb, fu coborât în groapa umedă. Căpitanul Nemo, cu braţele încrucişate pe piept, şi toţi ceilalţi îngenuncheară pentru rugăciune. Eu şi tovarăşii mei ne-am înclinat capetele.

Groapa fu acoperită cu bulgării smulşi de pe fund, care formară o uşoară ridicătură.

Când totul fu sfârşit, căpitanul Nemo şi oamenii săi se ridicară, apoi, apropiindu-se încă o dată de mormânt, îşi plecară genunchii şi întinseră mâna luându-şi cel de pe urmă rămas bun.

Apoi cortegiul funebru porni spre Nautilus, trecând din nou pe sub bolţile pădurii, prin mijlocul crângului, de-a lungul tufişurilor de mărgean şi urcând întruna. În cele din urmă, se iviră luminile vasului. Dâra lor luminoasă ne conduse până la Nautilus. La ora unu eram pe bord.

După ce mi-am scos costumul de scafandru, mă urcai pe punte, şi, în prada aceloraşi idei chinuitoare, mă aşezai lângă far.

Căpitanul Nemo se apropie de mine. Ridicându-mă, i-am spus:

— Deci, după cum prevăzusem, omul acela a murit astă-noapte?

— Da, domnule Aronnax.

— Şi se odihneşte acum lângă tovarăşii săi, în cimitirul de mărgean?

— Da, uitat de toţi, însă neuitat de noi! Polipii au grijă să ne pecetluiască pentru veşnicie morţii în gropile pe care le săpăm!

Şi ascunzându-şi cu un gest brusc faţa în mâinile sale încleştate, căpitanul încercă în zadar să-şi înăbuşe un suspin. Apoi adăugă:

— Acolo e paşnicul nostru cimitir, la câteva sute de picioare adâncime!

— Morţii dumneavoastră dorm cel puţin netulburaţi, căpitane, rechinii nu-i pot atinge!

— Da, domnule, răspunse cu gravitate căpitanul Nemo, nu-i pot atinge nici rechinii şi nici oamenii!