Capitolul XXIII AEGRI SOMNIA{16}

În ziua următoare, la 10 ianuarie, Nautilus îşi reluă drumul pe sub apă cu o viteză de cel puţin treizeci de mile pe oră. Elicea bătea atât de repede apa, încât era peste putinţă să-i urmăreşti sau să-i numeri bătăile.

La gândul că electricitatea dădea nu numai mişcare, căldură şi lumină vasului, dar îl şi apăra împotriva atacurilor din afară, făcând din Nautilus un fel de arcă, pe care nimeni nu o putea atinge fără să fie lovit de trăsnet, mă simţeam cuprins de o admiraţie fără margini atât pentru aparat, cât mai ales pentru inginerul care îl construise. Înaintând de-a dreptul către apus, la 11 ianuarie am înconjurat Capul Wessel, situat la 135° longitudine şi la 10° latitudine nordică, cap care formează punctul de răsărit al Golfului Carpentaria. Recifele, încă foarte numeroase, se găseau la distanţe mai mari unul de altul şi erau însemnate cu deosebită precizie pe hartă. Nautilus feri cu uşurinţă stâncile Money, la babord, şi recifele Victoria la tribord, aflate la 130° longitudine pe paralela a zecea, pe care o urmam fără abatere.

La 13 ianuarie, pătrunzând în Marea Timor, Nautilus ajunse în insula cu acelaşi nume, situată la longitudinea 122°. Insula Timor are o suprafaţă de o mie şase sute douăzeci şi cinci leghe pătrate şi e condusă de către rajahi. Prinţii aceştia susţin că se trag din crocodili, adică din cea mai înaltă spiţă din care, după părerea lor, ar putea să descindă o fiinţă omeneasca. Aşa se face că numiţii strămoşi solzoşi mişună în râurile insulei şi li se arată o cinste deosebită. Sunt ocrotiţi, răsfăţaţi, linguşiţi, hrăniţi, dându-li-se uneori chiar fete tinere; şi vai de străinul care ar îndrăzni să se atingă de reptilele sfinte!

Dar Nautilus n-a avut de-a face cu ele, fiindcă insula Timor nu s-a zărit decât o clipă, la amiază, când secundul lua poziţia soarelui. Tot pentru o clipă am zărit şi mica insulă Rotti, care face parte din acelaşi grup. Femeile de acolo sunt vestite pentru frumuseţea lor, pe toate pieţele malaeze.

Din dreptul insulei Rotti, Nautilus îşi schimbă direcţia, ca latitudine, îndreptându-se spre sud-vest, către Oceanul Indian. Încotro avea să ne ducă bunul plac al căpitanului Nemo? Va urca spre coastele Asiei? Se va apropia de coastele Europei? Nu prea credeam că va face asta, deoarece ştiam că fuge de continentele populate. Va înconjura Capul Bunei Speranţe, apoi Capul Horn şi o va lua spre Polul Sud? Se va întoarce oare în apele Pacificului, unde Nautilus putea să navigheze nestingherit? Viitorul avea să ne arate.

La 14 ianuarie eram departe de orice ţărm. Trecuserăm pe lângă stâncile Cartier, Hibernia, Seringapatam şi Scott, ultimele bucăţi de pământ, după care apa e atotstăpânitoare. Nautilus îşi încetini mersul şi începu să înainteze într-un fel plin de toane, când la suprafaţa apei, când pe sub apă. În această parte a călătoriei, căpitanul Nemo făcu experienţe interesante, măsurând diferitele temperaturi ale mării la mai multe adâncimi. În mod obişnuit, măsurătorile se fac cu instrumente destul de complicate, care mai totdeauna dau rezultate îndoielnice, fie că e vorba de sonde termometrice a căror sticlă se sparge adesea sub presiunea apei, fie că e vorba de aparate bazate pe variaţia rezistenţei metalelor sub acţiunea electricităţii, care nici ele nu sunt prea exacte. Rezultatele astfel obţinute nu pot fi controlate cu precizie. Căpitanul Nemo folosea cu totul alte metode. Cobora el însuşi în adâncuri, iar termometrul pus astfel în legătură directă cu diferite straturi de apă îi arăta temperatura de îndată şi fără greş. Fie supraîncărcând rezervele, fie coborând oblic cu ajutorul planurilor înclinate. Nautilus atingea, una după alta, adâncimile de trei, patru, cinci, şapte, nouă şi zece mii de metri. Rezultatul măsurătorilor arăta că marea are o temperatură statornică de 4° şi jumătate la adâncimea de o mie de metri, la toate latitudinile.

Urmăream cu cel mai viu interes experienţele în care căpitanul Nemo punea o adevărată pasiune. Adesea mă întrebam în ce scop le făcea. Pentru folosul omenirii? Nu prea îmi venea să cred, fiindcă într-o bună zi lucrările aveau să dispară împreună cu el, în fundul cine ştie cărei mări necunoscute! Sau poate că avea de gând să-mi lase mie rezultatele experienţelor sale? Dar asta ar fi însemnat că ciudata mea călătorie va avea un sfârşit, şi acest sfârşit încă nu-l întrezăream.

Oricare i-ar fi fost scopul, căpitanul Nemo îmi împărtăşi unele cifre obţinute de el, prin care se putea stabili raportul de densitate al apei în principalele mări ale globului. Din câte mi-a arătat, m-am ales cu o învăţătură personală ce n-avea nimic ştiinţific în ea.

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie, pe când ne plimbam împreună pe punte, căpitanul mă întrebă dacă cunosc diferitele densităţi ale apelor mării. I-am răspuns că nu le cunosc, adăugând că ştiinţa nu are date precise asupra lor.

— Eu am calculat aceste date şi pot să vă asigur că sunt temeinice, îmi spuse căpitanul Nemo.

— Bine, răspunsei eu, dar Nautilus formează o lume aparte şi secretele savanţilor săi nu ajung pe pământ.

— Aveţi dreptate, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, după câteva clipe de tăcere. Nautilus formează o lume aparte. Este tot atât de străin de pământ, pe cât sunt planetele care întovărăşesc globul pământesc în jurul soarelui, şi niciodată nu se vor cunoaşte lucrările savanţilor de pe Saturn sau de pe Jupiter. Cu toate acestea, pentru că soarta a hotărât să ne întâlnim, am să vă împărtăşesc rezultatul experienţelor mele.

— Vă ascult, căpitane.

— După cum ştiţi, domnule profesor, apa mării este mai densă decât apa dulce, însă densitatea ei nu este aceeaşi peste tot. De fapt, dacă reprezentăm prin unu densitatea apei dulci, găsim unu şi douăzeci şi opt de miimi în apele Pacificului, unu şi treizeci de miimi în Mediterana…

«Aşadar, mă gândii eu, nu se teme să pătrundă şi în Mediterana».

— Unu şi optsprezece miimi în Marea Ionică şi unu şi douăzeci şi nouă miimi în Adriatica, continuă el.

Era limpede că Nautilus nu ocolea mările des străbătute de corăbii, cum sunt cele ale Europei, şi începui să nutresc nădejdea că ne va duce – poate în curând – spre continente mai civilizate. Mă gândii la bucuria lui Ned Land când va primi o asemenea veste. Timp de mai multe zile ne-am cufundat în experienţe de tot felul asupra gradului de salinitate a apei la diferite adâncimi, asupra încărcării ei electrice, a coloraţiei, a transparenţei; de fiecare dată căpitanul Nemo dădu dovadă de o pricepere deosebită şi se purtă cât se poate de prietenos. Apoi iar nu l-am mai revăzut câteva zile şi mă simţii din nou singur şi părăsit.

La 16 ianuarie. Nautilus părea că doarme la o adâncime de câţiva metri. Aparatele electrice nu mai funcţionau şi elicea nemişcată îl lăsa să rătăcească în voia valurilor. Îmi închipuiam că echipajul se îndeletniceşte cu cine ştie ce reparaţii interioare cerute de mecanismul maşinii. Împreună cu Ned Land şi Conseil, am văzut atunci o privelişte neobişnuită. Obloanele salonului erau deschise şi, pentru că farul de pe Nautilus nu era aprins, în mijlocul apei domnea o uşoară întunecime. Cerul posomorit şi acoperit de nori răspândea o lumină palidă deasupra valurilor.

Priveam apa în care peştii cei mai mari abia se zăreau, ca nişte umbre nedesluşite, când dintr-o dată Nautilus se găsi în plină lumină. La început am crezut că a fost aprins farul şi că acesta îşi aruncă razele sale puternice asupra mării. Mi-am dat seama însă că mă înşelam.

Nautilus plutea în mijlocul unui strat fosforescent format din miliarde de mici animale luminoase, care străluceau orbitor din pricina întunericului. Lunecând pe învelişul metalic al aparatului, ele îşi măreau şi mai mult scânteierea. Prin fâşiile de lumină păreau că zvâcnesc fulgere, că se scurg valuri de plumb topit într-un cuptor fierbinte, sau şuvoaie de metal încinse până la alb. Datorită luminozităţii neegale, lumina însăşi avea ici, colo pete mai întunecate, în împărăţia aceasta a focului din care părea izgonită orice umbră. Nu! Nu mai erau razele liniştite ale farului! În faţa noastră se vădea o vigoare şi o mişcare cu totul neobişnuită. Simţeai că ai în faţă o lumină vie!

Ne găseam în mijlocul unei îngrămădiri nemărginite de infuzorii pelagice numite «noctiluca miliaris», adevăraţi stropi de gelatină străvezie, cu câte un tentacul filiform, şi care au putut fi număraţi până la douăzeci şi cinci de mii în treizeci centimetri cubi de apă. Lumina lor părea şi mai puternică datorită strălucirii deosebite a meduzelor, asteriilor, aureliilor şi a altor zoofite fosforescente, îmbibate de grăsimea materiilor organice descompuse de apă şi poate şi de mucusul secretat de peşti.

Nautilus pluti timp de câteva ore prin undele luminoase, şi încântarea noastră crescu şi mai mult la vederea animalelor marine care spintecau apa ca nişte salamandre. Erau acolo, în mijlocul focului care nu ardea, marsuini iuţi şi fercheşi, părând nişte clovni neobosiţi ai mării; istioforii, lungi de trei metri, prevestitori ai uraganelor, loveau din când în când cu botul lor uriaş sticla salonului. Apoi se iviră tot felul de peşti mai mici, balişti, feluriţi scomberozi săritori, nasoni-lupi şi alte câteva sute de soiuri, care în goana lor brăzdau lumina orbitoare.

Eram fermecaţi de priveliştea cu adevărat uluitoare! Poate că şi unele condiţii atmosferice măreau intensitatea acestui fenomen; poate că la suprafaţa oceanului uraganul era gata să se dezlănţuie. Dar la o adâncime de numai câţiva metri, Nautilus nu-i simţea mânia şi se legăna încet pe întinderea liniştită a apelor.

Am mers aşa, întâlnind mereu tot alte şi alte minuni! Conseil clasifica zoofitele, articulatele, moluştele şi peştii. Zilele se scurgeau pe nesimţite. Ned, ca de obicei, căuta să facă ceva ca să-şi alunge plictiseala. Ne obişnuiserăm, ca nişte adevăraţi melci, cu cochilia noastră şi pot spune că e cât se poate de uşor să devii un melc perfect.

Viaţa pe care o duceam ni se părea lipsită de griji, firească şi uitasem cu totul că mai există o altă lume undeva pe uscat, când o întâmplare neaşteptată ne reaminti de starea ciudată în care ne aflam. În ziua de 18 ianuarie, Nautilus se găsea la 105° longitudine şi 15ş latitudine meridională. Timpul nu făgăduia nimic bun. Marea era mohorâtă şi frământată. Dinspre răsărit vântul sufla cu putere. Barometrul, care de câteva zile cobora întruna, vestea apropierea furtunii.

Ieşisem pe punte ca să privesc cum măsoară secundul unghiurile orare. Aşteptam să-l aud rostind fraza de fiecare zi. Dar în ziua aceea el pronunţă alte cuvinte, la fel de străine pentru mine. Peste câteva clipe îl văzui apărând pe căpitanul Nemo. Cu o lunetă la ochi, el prinse să cerceteze orizontul.

Căpitanul privi neclintit un timp. Apoi, lăsă jos luneta, se întoarse spre secund şi îi spuse ceva. Secundul păru cuprins de o tulburare pe care încerca zadarnic să şi-o stăpânească. Căpitanul Nemo, mai sigur de sine, rămase liniştit. Mi se părea că pune unele întrebări secundului şi că acesta îi răspunde nesigur. Cel puţin atâta am înţeles din tonul şi din gesturile lor. Mă uitai şi eu, cu toată atenţia, spre punctul arătat în zare, dar nu văzui nimic deosebit. Cerul şi marea se uneau într-acolo, formând o singură linie limpede şi neîntreruptă.

Un timp căpitanul Nemo se plimbă de la un capăt la altul al punţii, fără să mă privească sau poate chiar fără să mă vadă. Pasul îi era sigur, deşi părea poate mai puţin regulat decât de obicei. Uneori se oprea şi, cu braţele încrucişate pe piept, privea marea. Ce putea să caute oare pe întinderea nesfârşită a valurilor? Doar Nautilus se găsea la o depărtare de câteva sute de mile de coasta cea mai apropiată!

Secundul îşi reluase luneta şi cerceta cu încăpăţânare orizontul, mergând de-a lungul punţii şi bătând din picior, cuprins de-o tulburare ce nu se potrivea deloc cu liniştea şefului său. Dealtfel, misterul acesta avea să se lămurească în curând, căci, la un ordin al căpitanului Nemo, maşina, mărindu-şi forţa, imprimă elicei o rotaţie mai rapidă.

Deodată secundul se opri şi-i arătă din nou ceva căpitanului, care privi îndeaproape prin lunetă punctul indicat. La rândul meu, neliniştit de toate aceste taine, coborâi în salon şi luai luneta pe care o foloseam de obicei; apoi, rezemându-mă de cuşca felinarului în partea din faţă a punţii, mă pregătii să cercetez cu atenţie toată linia cerului şi apei.

Nici n-am apucat să duc luneta la ochi, când cineva mi-o smulse din mâini cu putere. M-am întors. În faţa mea se afla căpitanul Nemo; trăsăturile îi erau atât de schimbate, încât mi se păru cu totul de nerecunoscut. Ochii, strălucind de un foc sumbru, i se ascundeau sub sprâncenele încruntate. Gura îi rânjea, pe jumătate întredeschisă. Trupul înţepenit, pumnii încleştaţi, capul vârât între umeri dovedeau ura cumplită care îi cuprinsese întreaga făptură. Stătea neclintit. Luneta mea, scăpându-i din mână, i se rostogolise la picioare.

Eu îi stârnisem oare atâta mânie? Îşi închipuia cumva fiinţa aceasta de neînţeles că am pătruns vreuna din acele taine pe care oaspeţii de pe Nautilus nu trebuiau să le afle?

Nu! Ura aceasta nu i-o pricinuisem eu, pentru că Nemo nici nu mă mai privea măcar; ochii săi rămaseră aţintiţi asupra aceluiaşi punct din zare.

Apoi căpitanul se linişti. Chipul schimonosit de ură i se destinse. După ce schimbă câteva cuvinte cu secundul în limba lor necunoscută, se întoarse către mine:

— Domnule Aronnax, îmi spuse el cu un ton poruncitor, vă cer să împliniţi unul din angajamentele pe care vi le-aţi luat faţă de mine.

— Despre ce-i vorba, căpitane?

— Trebuie să vă lăsaţi închişi, dumneavoastră şi tovarăşii dumneavoastră, atâta timp cât voi crede eu de cuviinţă.

— Sunteţi stăpân aici, îi răspunsei privindu-l drept în ochi. Pot, însă, să vă pun o întrebare?

— Niciuna, domnule!

Nu-mi rămânea, aşadar, decât să mă supun: orice împotrivire ar fi fost de prisos.

Am coborât în cabină, la Ned şi Conseil, şi le-am adus la cunoştinţă hotărârea căpitanului. E lesne de închipuit cum a primit canadianul o asemenea ştire. Dealtfel, n-am avut timp să-i dau alte lămuriri. Patru oameni din echipaj ne aşteptau la uşă şi ne-au condus în aceeaşi celulă în care petrecusem prima noapte pe bordul lui Nautilus. Zadarnic încercă Ned să protesteze. Drept orice răspuns, uşa se închise în urma noastră.

— Domnul este atât de bun să-mi spună ce înseamnă toate acestea? mă întrebă Conseil.

Am povestit tovarăşilor mei cele întâmplate. Se mirară tot atât de mult ca şi mine. dar rămaseră la fel de nelămuriţi.

Apoi m-au năpădit gândurile, în timp ce în minte îmi stăruia ciudata nelinişte a căpitanului Nemo. Îmi era cu neputinţă să leg două idei ca lumea şi-mi făuream tot felul de presupuneri, care mai de care mai nesăbuite, când m-au trezit din această caznă a minţii cuvintele lui Ned Land:

— Ia te uită, ni s-a adus mâncarea! Într-adevăr, masa era gata. Căpitanul Nemo se vede că se gândise la noi în acelaşi timp în care mărise şi viteza lui Nautilus.

Ochii săi rămăseseră aţintiţi asupra orizontului

— Domnul îmi îngăduie să-i dau un sfat? mă întrebă Conseil.

— Desigur, dragul meu.

— Ar fi bine ca domnul să ia masa. Nu-i rău să fim prevăzători, pentru că nu putem şti ce se va mai întâmpla.

— Ai dreptate, Conseil.

— Din nenorocire, spuse Ned Land, nu ne-au adus decât masa obişnuită.

— Prietene Ned, întrebă Conseil, ce-ai fi zis dacă nu ne-ar fi adus nimic?

Cuvintele lui Conseil, atât de îndreptăţite, îl siliră pe Ned Land să nu mai spună nimic.

Ne aşezarăm la masă. Niciunul dintre noi nu avea chef de vorba. Eu am mâncat puţin şi fără poftă. Conseil «se sili», din prudenţă, să nu rămână flămând, iar Ned Nand nu lăsă să-i scape nici o îmbucătură. Apoi ne-am ghemuit fiecare în câte un colţ.

Deodată, lumina se stinse şi ne învălui un întuneric adânc. Ned Land adormi curând şi, spre marea mea uimire, Conseil căzu şi el într-un somn greu. Tocmai mă întrebam de unde putea veni nevoia aceasta crâncenă de somn, când simţii o toropeală greoaie cuprinzându-mi creierul. Ochii, pe care mă străduiam să-i ţin deschişi, mi se închideau fără voie. Eram în prada unei năluciri dureroase. Cu siguranţă că ni se puseseră somnifere în mâncare. Aşadar, închisoarea nu era de ajuns ca să nu descoperim planurile căpitanului Nemo – trebuia să fim şi adormiţi.

Mi s-a părut apoi că aud panourile închizându-se. Legănarea uşoară, cauzată de apele mării, încetă. Coborâsem oare din nou în adâncuri?

Am vrut să mă împotrivesc somnului. Mi-a fost însă cu neputinţă. Respiraţia mi se îngreuna. Simţeam un frig de moarte îngheţându-mi mâinile şi picioarele, care îmi încremeniseră. Pleoapele, ca de plumb, mi se închiseră fără voie. Mă zvârcoleam chinuit de coşmaruri. Apoi nălucirile dispărură şi m-am prăbuşit într-un somn adânc.