25 mai…

Ce supliciu a fost revelaţia lenta a situaţiei în care ne aflam! La început, n-am putut vedea decât foarte aproape în jurul nostru, dar cercul se largi fără încetare, ca şi cum speranţa noastră mereu dezamăgită ridicase pe rând un număr infinit de valuri uşoare – şi iată lumina care ne risipi ultimele iluzii.

Situaţia noastră era una dintre cele mai simple şi poate fi rezumată în câteva cuvinte: suntem pe o insulă. Marea ne înconjoară de pretutindeni. Ieri încă, am fi zărit un ocean de piscuri, mai multe dintre ele dominându-l pe cel pe care ne aflam. Aceste piscuri au dispărut, în vreme ce, din motive care vor rămâne veşnic neştiute, al nostru, totuşi mai modest, s-a oprit din lenta sa prăbuşire; în locul lor, se întinde o pânză de apă fără margini. De jur împrejur, doar marea. Ocupam singurul punct solid al imensului cerc deschis de orizont.

E de ajuns o aruncătură de ochi pentru a cunoaşte în întregime insuliţa pe care o şansă extraordinară ne-a făcut să găsim adăpost. Într-adevăr, e de mici dimensiuni: cel mult o mie de metri în lungime şi cinci sute lăţime. Spre nord, vest şi sud vârful ei, înălţat cam la o sută de metri deasupra valurilor, coboară până la ele pe o pantă destul de domoală. Spre est, dimpotrivă, insuliţa se termina într-o faleză tăiată perpendicular pe ocean.

Privirile noastre se întorc mai ales într-acolo. În acea direcţie, ar trebui să vedem munţi etajaţi şi, dincolo de ei, întregul Mexic. Ce schimbare într-o singură noapte scurtă de primăvară! Munţii au dispărut, Mexicul a fost înghiţit! În locul lor, un deşert fără capăt, deşertul arid al mării!

Ne privim înfricoşaţi. Pe această stâncă îngustă şi goală, fără alimente, fără apă, n-avem nici cea mai mica nădejde. Ne culcăm pe sol şi începem să aşteptăm moartea.