Pe pragul morţii

Au trecut aproape cincisprezece ani de când au fost scrise rândurile de mai sus. Doctorul Bathurst şi doctorul Moreno nu mai sunt. Dintre toţi cei care au debarcat aici, eu, unul dintre cei mai bătrâni, am rămas aproape singur. Dar moartea mă va lua şi pe mine.

O simt urcând de la picioarele mele îngheţate spre inima care mi se opreşte.

Ne-am terminat munca. Am închis manuscrisele care cuprind rezumatul ştiinţei umane într-o casă de fier debarcată de pe „Virginia” şi am îngropat-o adânc în pământ. Alături voi ascunde câteva pagini făcute sul, într-o cutie de aluminiu.

Va găsi cineva vreodată comoara încredinţată pământului? O va căuta măcar cineva?

Asta e treaba destinului…

Pe măsură ce traducea acest bizar document, un fel de spaimă cuprindea sufletul zartogului Sofr.

Cum, rasa Andarti-Iten-Schu descindea din aceşti oameni care, după ce rătăciseră multe luni pe deşertul oceanelor, eşuaseră în acest punct al ţărmului unde se înălţa acum Basidra? Aşadar aceste creaturi mizerabile făcuseră parte dintr-o omenire glorioasă, faţă de care omenirea actuală se afla la primele gângăveli! Şi ce trebuise pentru ca ştiinţa, până şi amintirea acestor popoare atât de puternice să fie suprimate definitiv? Mai puţin decât nimic: un tremur imperceptibil care să străbată scoarţa globului.

Ce nenorocire ireparabilă că manuscrisele semnalate de document fuseseră distruse odată cu casa de fier care le adăpostea. Era cu neputinţă să se mai păstreze cea mai mică speranţă, lucrătorii răscolind solul în toate sensurile pentru a săpa fundaţiile. Nu încăpea nici o îndoială că fierul fusese măcinat de vreme, pe când cutia de aluminiu rezistase victorioasă.

Oricum, nu era nevoie de mai mult pentru ca optimismul lui Sofr să fie tulburat iremediabil. Dacă manuscrisul nu prezenta nici un detaliu tehnic, el era plin de indicaţii generale şi dovedea în mod peremptoriu că omenirea înaintase odinioară mai mult pe drumul adevărului, decât o făcuse după aceea. În această relatare se afla totul, noţiunile pe care le poseda Sofr şi altele, pe care nici n-ar fi îndrăznit să şi le imagineze – până şi explicaţia numelui hedom, care stârnise atâtea polemici inutile! Hedom era deformarea lui Edem, el însuşi deformarea lui Adam, care nu era, poate, decât deformarea unui cuvânt mai vechi.

Hedom, Edem, Adam este simbolul perpetuu al primului om şi este, de asemenea, o explicaţie a sosirii lui pe pământ. Sofr greşise deci negându-l pe acest strămoş, a cărui existenţă reală era dovedită de manuscris şi poporul avusese dreptate socotind că ascendenţii îi sunt asemănători. Dar nici în acest caz, nici în general, Andarti-Iten-Schu nu inventaseră nimic nou. Ei se mulţumiseră să repete ceea ce se spusese înaintea lor.

La urma urmei, poate ca nici contemporanii autorului acestei relatări nu inventaseră mai mult. Poate ca şi ei doar refăcuseră drumul străbătut de alte omeniri, venite înaintea lor pe Pământ. Nu vorbea documentul despre un popor numit atlant? Fără îndoială că vestigiile aproape impalpabile descoperite de Sofr dedesubtul stratului de nămol marin aparţineau acestor atlanţi. La ce grad de cunoaştere a adevărului ajunsese această veche naţiune, când invazia oceanului o măturase de pe suprafaţa Pământului?

Oricare i-ar fi fost realizările, nimic din ele nu subzistase după catastrofă şi omul trebuise să reia de jos urcuşul lui spre lumină.

Poate că va fi la fel şi pentru Andarti-Iten-Schu. Poate că va fi la fel şi după ei, până în ziua…

Dar va veni vreodată ziua în care să fie satisfăcută nesăţioasa dorinţă a omului? Va veni vreodată ziua în care acesta, sfârşind de urcat panta, va putea să se odihnească pe piscul în sfârşit cucerit?

Aşa gândea zartogul Sofr, aplecat asupra venerabilului manuscris.

Datorită acestei relatări de dincolo de mormânt, el îşi imagina teribila drama care se desfăşoară fără încetare în univers şi inima îi era plină de compasiune. Sângerând de nenumăratele rele de care suferise înaintea lui tot ceea ce fusese viu, încovoindu-se sub povara acestor eforturi zadarnice, acumulate în nesfârţirea timpurilor, zartogul Sofr-Aď-Sr dobândea încet, dureros, convingerea intimă a eternei reînceperi a lucrurilor.

SFÂRŞIT