Pe uscat – ianuarie sau februarie.

Un interval de opt luni desparte ultimele rânduri ale însemnărilor mele de cele care vor urma. Le datez pe acestea ianuarie sau februarie, datorită imposibilităţii de a fi mai precis, caci nu mai am o noţiune exactă a timpului.

Aceste opt luni constituie perioada cea mai atroce a încercărilor noastre, aceea în care, într-o progresie dozată cu cruzime, am cunoscut întreaga noastră nenorocire.

După ce ne-a cules, „Virginia” şi-a urmat cursa spre est, cu toată viteza. Când mi-am revenit, insuliţa de pe care abia scăpasem de moarte se afla demult dincolo de orizont. Căpitanul determină poziţia vasului sub un cer fără nori, stabilind că navigam chiar deasupra locului unde ar fi trebuit să fie Mexico. Dar nu rămăsese nici o urmă din Mexico – după cum, în timpul leşinului meu, nu găsiseră nici o urmă a munţilor din centru, după cum nu vedeam acum vreo urmă a unui pământ oarecare, până unde ajungea privirea; pretutindeni, doar infinitul mării.

În această constatare era ceva cu adevărat înnebunitor. Raţiunea era gata să ne părăsească. Şi cum adică, întregul Mexic înghiţit! Schimbam priviri îngrozite, întrebându-ne până unde ajunseseră ravagiile înfricoşătorului cataclism…

Căpitanul vru să cunoască adevărul; schimbându-şi ruta, el se îndreptă spre nord; daca Mexicul nu mai exista, nu era admisibil ca acelaşi lucru să se fi petrecut cu întregul continent american.

Totuşi aşa stăteau lucrurile. Am urcat zadarnic spre nord douăsprezece zile, fără să dam de uscat şi nu l-am întâlnit nici după ce am făcut stânga împrejur şi am coborât spre sud aproape o luna. Oricât de paradoxal ni s-ar fi părut, am fost obligaţi să cedăm în faţa evidenţei: da, întregul continent american fusese acoperit de valuri!

Fusesem oare salvaţi doar pentru a cunoaşte încă o dată chinurile agoniei? Aveam pricini să ne temem de asta. Fără a vorbi despre alimentele care urmau să se isprăvească mai curând sau mai târziu, ne ameninţa un pericol iminent: ce vom face când maşina avea să încremenească, din lipsă de cărbuni? Aşa încetează să bată inima unui animal care şi-a pierdut tot sângele. Iată de ce la 14 iulie, ne aflam atunci cam pe vechiul loc al oraşului Buenos Aires, căpitanul Morris lăsă focurile să se stingă şi ridică pânzele. Apoi îi convocă pe toţi cei de pe „Virginia”, echipaj şi pasageri, şi, expunându-ne situaţia în câteva cuvinte, ne rugă să reflectăm cu seriozitate şi să propunem o soluţie la consiliul care urma să aibă loc a doua zi.

Nu ştiu dacă unul dintre tovarăşii mei de nenorocire a găsit un expedient mai mult sau mai puţin ingenios. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc ca ezitam, nedecis, când o furtună dezlănţuită în timpul nopţii rezolvă problema; a trebui să fugim spre vest, purtaţi de un vânt turbat, gata în orice clipă să fim înghiţiţi de o mare furioasă.

Uraganul ţinu treizeci şi cinci de zile, fără un minut de întrerupere, sau măcar de slăbire a intensităţii lui. Începeam să ne pierdem speranţa că se va sfârşi vreodată, când, la 19 august, vremea bună reveni la fel de brusc cum încetase. Căpitanul profită pentru a determina poziţia vasului: 40 latitudine nord şi 114 longitudine est. Erau coordonatele Pekinului!

Trecusem deci pe deasupra Polineziei şi poate a Australiei, fără să ne dam seama şi navigam acum deasupra locului unde se afla odinioară capitala unui imperiu de patru sute de milioane de suflete!

Asia avusese deci şi ea soarta Americii?

Ne-am convins de asta curând. Continuându-şi ruta spre sud-vest „Virginia” ajunse în dreptul Tibetului, apoi al Himalaiei. Aici ar fi trebuit să se afle cele mai înalte piscuri ale globului. Ei bine, în toate direcţiile, nimic nu depăşea suprafaţa oceanului. Era ca şi cum pe pământ n-ar fi existat un alt punct solid în afara insuliţei care ne salvase, ca şi cum am fi fost singurii supravieţuitori ai cataclismului, ultimii locuitori ai unei lumi înfăşurate în mişcătorul giulgiu al mării!

Dacă era aşa, aveam să pierim şi noi curând. În ciuda raţionalizării severe, alimentele se împuţinau şi trebuia să ne pierdem orice speranţa de a le reînnoi…

Scurtez relatarea acestei călătorii înfricoşătoare. Dacă, pentru a o reda în amănunt, aş încerca să o retrăiesc zi de zi, amintirea ei m-ar face să înnebunesc. Oricât de stranii şi de teribile ar fi evenimentele care au precedat-o şi au urmat-o, oricât de lamentabil mi-ar apărea viitorul – un viitor pe care nu-l voi cunoaşte – spaima cea mai puternică am trăit-o în timpul acestei călătorii infernale. O, această cursă veşnică pe o mare fără sfârşit! Să te aştepţi în fiecare zi să acostezi undeva şi să vezi îndepărtându-se mereu capătul călătoriei! Să trăieşti aplecat asupra unor hărţi pe care oamenii desenaseră linia sinuoasă a ţărmurilor şi să constaţi că nimic, absolut nimic din aceste locuri, care păreau eterne, nu mai există! Să-ţi spui că Pământul palpita de vieţi fără număr, că milioane de oameni şi miliarde de animale îl parcurgeau în toate sensurile, sau îi brăzdau atmosfera şi că totul a murit, că toate aceste vieţi s-au stins deodată, ca o flăcăruie în bătaia vântului! Să-ţi cauţi pretutindeni semenii şi să-i cauţi zadarnic! Să capeţi puţin câte puţin certitudinea ca împrejurul tău nu este nimic viu şi să devii treptat conştient de singurătatea ta în mijlocul unui univers nemilos!

Am găsit oare cuvintele potrivite pentru a exprima deznădejdea noastră? Nu ştiu. Probabil că în nici o limbă nu există cuvinte adecvate unei situaţii fără precedent.

După ce am recunoscut marea în care se afla odinioară peninsula indiană, am urcat din nou spre nord timp de zece zile, apoi ne-am îndreptat spre vest. Fără ca situaţia noastră să se schimbe cu ceva, am trecut peste lanţul Uralilor, deveniţi munţi submarini şi am navigat deasupra a ceea ce fusese Europa. Am coborât apoi spre sud, până la douăzeci de grade mai jos de ecuator; după care, obosiţi de căutarea noastră inutilă, am reluat drumul nordului şi am traversat, până dincolo de Pirinei, o întindere de apă care acoperea Africa şi Spania. Adevărul este că începeam să ne obişnuim cu spaima noastră. Pe măsură ce înaintam, însemnam ruta pe harţi, şi spuneam: „Aici era Moscova… Varşovia… Berlin… Viena… Tunis… Tombuctu… Saint-Louis… Oran… Madrid…”, dar cu o nepăsare crescândă şi, datorită obişnuinţei, ajungeam să pronunţăm fără emoţie aceste cuvinte, atât de tragice în realitate.

Totuşi, eu cel puţin nu-mi epuizasem capacitatea de a suferi. Mi-am dat seama de asta în ziua – era cam prin 11 decembrie – când căpitanul Morris îmi spuse: „Aici era Parisul…” Am crezut că-mi smulge inima din piept. Universul întreg înghiţit, fie! Dar Franţa – Franţa mea!

— Şi Parisul care o simboliza!

Am auzit lângă mine ca un suspin. M-am întors: era Simonat, care plângea.

Încă patru zile, ne-am urmat ruta spre nord; apoi, ajunşi în dreptul Edinburgului, am coborât iar spre sud-vest, în căutarea Irlandei şi am luat-o spre est… De fapt, rătăceam la întâmplare, căci n-aveam nici un motiv să mergem într-o direcţie mai curând decât în alta…

Am trecut pe deasupra Londrei, al cărei mormânt lichid fu salutat de întregul echipaj. După cinci zile, ne aflam în dreptul Danzigului când, căpitanul Morris ordonă să pornim spre sud-vest. Timonierul se supuse, docil. Ce importanţă mai avea? Nu era acelaşi lucru în orice parte?

În a noua zi de navigaţie în această direcţie, am mâncat ultima noastră bucată de biscuit.

Cum ne priveam cu ochi rătăciţi, căpitanul Morris ceru deodată să se reaprindă focurile. Ce avea de gând? Mă întreb şi astăzi. Dar ordinul fu executat: viteza navei crescu…

După doua zile, sufeream teribil de foame. A treia zi, aproape toţi refuzară cu încăpăţânare să se scoale. Doar căpitanul, Simonat, câţiva oameni din echipaj şi cu mine am mai avut energia necesară pentru a asigura mersul navei.

În a cincea zi de post, numărul timonierilor şi al mecanicilor voluntari descrescu şi mai mult. În douăzeci şi patru de ore, nimeni n-avea să mai fie capabil să se ţină pe picioare.

Navigam de mai bine de şapte luni. De mai bine de şapte luni brăzdam marea în toate sensurile. Trebuia să fim, cred, în 8 ianuarie. Spun „cred” datorită imposibilităţii de a fi mai precis, calendarul pierzându-şi pentru noi mult din rigoare. Or, în ziua aceea, în timp ce eram la cârmă şi consacram întreaga mea atenţie slăbită păstrării direcţiei, mi s-a părut că vad ceva spre vest. Crezând ca sunt prada unei erori, am căscat ochii…

Nu, nu mă înşelasem!

Am scos un adevărat răcnet, apoi, strângând cu putere bara cârmei, am strigat:

— Pământ la tribord înainte!

Ce efect magic au avut aceste cuvinte! Toţi muribunzii reînviaseră dintr-odată şi chipurile lor scofâlcite se iviră deasupra vergelei de la tribord.

— E pământ, într-adevăr, spuse căpitanul Morris, după ce examină norul care se vedea la orizont.

O jumătate de oră mai târziu, nu mai încăpea nici o îndoială. Era, într-adevăr, pământul, pe care-l găseam în plin ocean Atlantic, după ce-l căutasem în zadar pe toată suprafaţa vechilor continente!

Către ora trei după-amiaza, am putut distinge detaliile litoralului care ne bara drumul şi am simţit ca disperarea noastră renaşte. Pentru că acest litoral nu semăna cu nici un altul şi nimeni dintre noi nu-şi amintea să fi văzut vreodată unul de o atât de deplină, absolută sălbăticie.

Pe pământul pe care locuisem înaintea dezastrului, verdele era o culoare foarte răspândită. Nimeni dintre noi nu cunoştea un ţărm atât de arid încât să nu adăpostească măcar câţiva arbuşti, sau câteva tufe de mărăcini, sau pur şi simplu urme de licheni şi de muşchi. Aici, nimic din toate astea. Nu se vedea decât o înaltă faleză negricioasă, la poalele căreia zăcea un haos de stânci, fără nici o plantă, fără un fir de iarbă. Era dezolarea în ceea ce poate ea avea mai total, mai absolut.

Două zile am navigat de-a lungul acestei faleze abrupte, fără să descoperim cea mai mică fisură. Abia în seara celei de a doua am dat de un golf spaţios, bine adăpostit împotriva tuturor vânturilor din larg, în care am lăsat să cadă ancora.

După ce am ajuns pe uscat în bărci, prima noastră grija a fost să ne strângem hrana. Ţărmul era acoperit de sute de broaşte ţestoase şi de milioane de scoici. În interstiţiile recifurilor se vedeau crabi, homari şi languste într-o cantitate fabuloasă, fără a pune la socoteală nenumăraţii peşti. Era evident ca această mare atât de bogat populată ar fi fost de ajuns, în lipsa altor resurse, pentru a ne asigura existenţa pe o durată nelimitată.

După ce ne-am potolit foamea, o despicătură a falezei ne-a îngăduit să ajungem pe platou, unde am descoperit un spaţiu larg. Aspectul ţărmului nu ne înşelase; de jur împrejur, în toate direcţiile, nu erau decât roci aride, acoperite de alge şi de ierburi marine în general uscate, fără urmă de verdeaţă, fără nimic viu, nici pe pământ, nici în văzduh. Din loc în loc, mici lacuri, mai curând băltoace, străluceau în razele soarelui. Vrând să bem, am constatat că apa lor era sărată.

De fapt, n-am fost surprinşi. Se confirma astfel ceea ce presupusesem de la început şi anume că acest continent necunoscut se născuse recent, ieşind din adâncurile mării. Asta îi explica ariditatea, ca şi deplina solitudine. Asta explica de asemenea stratul gros de nămol răspândit uniform, care, în urma evaporării, începea să crape şi să se prefacă în pulbere.

A doua zi, la prânz, am stabilit ca ne aflam la 17° 20' latitudine nord şi 23° 55' longitudine vest. Reportând punctul pe hartă, am văzut ca ne aflam în plin ocean, cam în dreptul Capului Verde. Şi totuşi, uscatul, spre vest şi apa, spre est se întindeau acum până la orizont.

Oricât de aspru şi de neprimitor ar fi fost continentul pe care pusesem piciorul, eram siliţi să ne mulţumim cu el. Iată de ce, fără să mai aşteptăm, am început descărcarea vasului.

Am urcat pe platou tot ceea ce se afla în magaziile lui. Mai înainte, am afurcat solid vasul pe patru ancore, la cinci braţe de fund. În acest golf liniştit, nu-l ameninţa nici un pericol şi puteam să-l abandonăm fără nici un risc.

Îndată ce am terminat debarcarea, noua noastră viaţa a început. În primul rând trebuia…

Ajuns aici cu traducerea, zartogul Sofr fu nevoit să se oprească. Manuscrisul prezenta o primă lacună, probabil foarte importantă, după numărul de pagini deteriorate, urmată de multe altele şi mai considerabile, pe cât se putea presupune. Fără îndoială, un mare număr de foi fuseseră atinse de umiditate, cu toată protecţia cutiei. De fapt, nu rămăseseră decât fragmente mai mult sau mai puţin întinse, al căror context era distrus pentru totdeauna. Ele se succedau în aceasta ordine:

Începem să ne aclimatizăm.

De cât timp debarcasem pe această coastă? Nu mai ştiam nimic. L-am întrebat pe doctorul Morena, care ţine un calendar al zilelor scurse. El mi-a spus: „Şase luni…”, adăugând: „Cu o diferenţă de câteva zile”, caci se temea să nu se fi înşelat.

Am ajuns şi aici! Au trebuit să treacă doar şase luni pentru ca să nu mai fim foarte siguri ca am măsurat exact timpul. Promiţătoare perspective!

De altfel, neglijenta noastră nu e deloc inexplicabilă. Ne folosim întreaga atenţie, întreaga activitate pentru a supravieţui. Hrana e o problemă a cărei rezolvare necesită cea mai mare parte din zi. Ce mâncam? Peşti, când găsim, ceea ce devine din ce în ce mai dificil, caci urmărirea noastră continuă îi alungă. Mâncăm de asemenea ouă de broaşte ţestoase şi anumite alge comestibile. Seara, suntem sătui, dar extenuaţi şi ne gândim doar la somn.

Am improvizat corturi din pânzele „Virginiei”. Consider că în scurt timp va trebui să construim un adăpost mai trainic.

Câteodată împuşcăm o pasăre; văzduhul nu e atât de pustiu cât presupusem la început. Cam zece specii cunoscute sunt reprezentate pe acest nou continent. Doar păsări de cursă lungă: rândunici, albatroşi, fregate şi alte câteva. Se pare ca nu-şi găsesc hrană pe acest pământ fără vegetaţie, căci se rotesc neîncetat în jurul taberei noastre, pândind resturile meselor sărace. Uneori găsim una ucisă de foame, ceea ce ne cruţă cartuşele şi puştile.

Din fericire, sunt şanse ca situaţia să se amelioreze. Am descoperit un sac de grâu în cala „Virginiei” şi am semănat jumătate din el. Dacă va creşte, ne va uşura mult viaţa. Dar va încolţi oare? Solul e acoperit cu un strat gros de aluviuni, nămol nisipos îngrăşat prin descompunerea algelor. Oricât de mediocră i-ar fi calitatea, e totuşi humus. Când am acostat, era impregnat cu sare; apoi, însă, ploi diluviene i-au spălat suprafaţa, toate depresiunile fiind acum pline cu apă dulce.

Dar stratul aluvionar n-a fost curăţat decât până la mică adâncime; pârâurile, chiar râurile care încep să se formeze sunt toate foarte sălcii şi asta arată că în profunzime există încă o mare cantitate de sare.

Pentru a semăna grâul şi pentru a păstra jumătate de sac în rezervă, aproape ca a trebuit să ne batem; o parte a echipajului „Virginiei” voia să-l prefacă fără zăbavă în pâine. Am fost constrânşi să…

pe care le aveam la bordul „Virginiei”. Aceste două cupluri de iepuri au fugit în interior şi nu le-am mai văzut. Se pare că au găsit hrană. Produce oare pământul fără să ştim…

Cel puţin doi ani de când suntem aici! Grâul a crescut admirabil. Avem pâine aproape la discreţie şi câmpurile cultivate cresc mereu. Dar ce luptă trebuie să ducem împotriva păsărilor! S-au înmulţit în chip ciudat şi, de jur împrejurul culturilor noastre…

Cu toate decesele despre care am vorbit mai înainte, micul nostru trib n-a descrescut, ci dimpotrivă. Fiul şi pupila mea au trei copii, şi fiecare dintre celelalte trei perechi, la fel. Toată această liotă crapă de sănătate. E ca şi cum specia umană ar avea mai multă vigoare, o vitalitate mai intensă, de când e atât de redusă ca număr. Dar cauze…

Aici de zece ani şi nu ştiam nimic despre acest continent. Nu-l cunoşteam decât pe o rază de câţiva kilometri în jurul locului debarcării. Doctorul Bathurst ne-a făcut să ne fie ruşine de apatia noastră. La îndemnul lui, am armat vasul, ceea ce ne-a luat aproape şase luni şi am făcut o călătorie de explorare.

Ne-am întors alaltăieri. Călătoria a durat mai mult decât socoteam, pentru ca am vrut să fie completă.

Am dat ocol continentului care ne susţine şi care, totul ne face s-o presupunem, trebuie să fie, împreună cu insuliţa noastră, ultima parcelă solidă de pe suprafaţa globului. Ţărmurile lui ni s-au părut a fi pretutindeni la fel, adică foarte abrupte şi foarte sălbatice.

Călătoria noastră a fost întreruptă de mai multe excursii în interior; speram, mai ales, să găsim urme ale Azorelor şi ale Maderei, situate, înainte de cataclism, în oceanul Atlantic şi care, deci, ar trebui să facă parte din noul continent. N-am întâlnit însa nici cel mai mic vestigiu. Tot ce am putut constata este ca solul era răscolit şi acoperit de un strat gros de lavă în zona acestor insule, care au fost supuse unor violente fenomene vulcanice.

Dacă n-am descoperit ceea ce căutam, am descoperit ceea ce nu căutam! În dreptul Azorelor, pe jumătate acoperite de lavă, ne-au apărut mărturii ale muncii omeneşti – dar nu ale muncii foştilor insulari, contemporanii noştri de ieri. Erau rămăşiţe de coloane sau de olane cum nu văzusem niciodată. Cercetându-le, doctorul Moreno emise ideea ca aceste vestigii trebuiau să aparţină anticei Atlantide şi că fluxul vulcanic le-ar fi readus la suprafaţă.

Poate ca doctorul Moreno are dreptate. Legendara Atlantida ar fi ocupat, într-adevăr, dacă a existat, locul noului continent. Cât de ciudată ar fi, în acest caz, succesiunea pe aceleaşi meleaguri a trei omeniri care nu purced una dintr-altă.

Oricum ar fi, mărturisesc că problema mă lasă rece: avem destulă bătaie de cap cu prezentul, ca să ne mai ocupam de trecut.

Când ne-am întors, ne-a izbit faptul că, faţă de restul continentului, împrejurimile taberei noastre păreau să constituie o regiune favorizată. Asta se datorează exclusiv culorii verzi, odinioară atât de abundentă în natură, care nu e cu totul absentă aici, în timp ce a dispărut în restul continentului. Nu făcusem niciodată această observaţie până atunci, dar lucrul era incontestabil. Fire de iarbă, care nu existau în momentul debarcării noastre, ţâşneau acum destul de numeroase în jur. De altfel, ele nu aparţin decât unui mic număr de specii dintre cele mai obişnuite, ale căror seminţe au fost transportate până aici de păsări.

Din ceea ce am spus până acum, nu trebuie să se tragă concluzia că nu există vegetaţie în afară acestor câteva specii vechi. În urma unui efort de adaptare dintre cele mai stranii, pe întregul continent poate fi întâlnită o vegetaţie în stadiul de rudiment, de promisiune. Cele mai multe dintre plantele marine care-l acopereau când a ţâşnit din valuri au pierit la lumina soarelui. Câteva au rezistat totuşi în lacurile, bălţile şi băltoacele uscate progresiv de căldură. Dar, în acea perioadă, începeau să se nască râuri şi izvoare cu atât mai favorabile vieţii ierburilor marine şi algelor, cu cât apa lor era sărată. Când suprafaţa şi apoi adâncurile solului au fost lipsite de sare şi apa a devenit dulce, imensa majoritate a acestor plante au dispărut. Un mic număr, obişnuindu-se cu noile condiţii de viaţă, au prosperat în apa dulce aşa cum prosperaseră în apa sărată. Dar procesul nu s-a oprit aici; câteva dintre aceste plante, înzestrate cu o putere de acomodare mai mare, s-au obişnuit cu atmosfera, după ce se obişnuiseră cu apa dulce şi, mai întâi pe ţărmuri, apoi din aproape în aproape, au înaintat spre interior.

Am surprins această transformare pe viu şi am putut să constatăm cum se modificau formele, odată cu funcţia fiziologică. De pe acum, câteva tulpini se înalţă timid spre cer. Putem prevedea că, într-o zi, o floră va fi creată astfel pe de-a-ntregul şi între speciile noi şi cele vechi va izbucni o luptă înverşunată.

Lucrurile se petrec la fel şi cu fauna. În vecinătatea cursurilor de apă pot fi văzute foste animale marine, în cea mai mare parte moluşte şi crustacee, pe cale de a deveni terestre. Văzduhul e străbătut de peşti zburători, mai mult păsări decât peşti, aripile lor crescând nemăsurat şi coada lor arcuită îngăduindu-le…

Ultimul fragment cuprindea, intact, sfârşitul manuscrisului:

Toţi bătrâni. Căpitanul Morris a murit. Doctorul Bathurst are şaizeci şi cinci de ani, doctorul Moreno şaizeci; eu şaizeci şi opt. Toţi ne vom sfârşi curând viaţa. Totuşi, mai înainte vom îndeplini sarcina ce ne revine şi, pe cât ne stă în puteri, vom ajuta generaţiile viitoare în lupta care le aşteaptă.

Dar vor vedea oare lumina zilei, aceste generaţii ale viitorului?

Sunt tentat să răspund afirmativ, dacă nu ţin seama decât de înmulţirea semenilor mei: copii mişună şi, pe de altă parte, în condiţiile acestei clime sănătoase, în acest ţinut în care animalele feroce sunt necunoscute, longevitatea e mare. Colonia noastră s-a întreit.

Dimpotrivă, sunt tentat să răspund negativ, daca mă refer la profunda decădere intelectuală a tovarăşilor mei de nenorocire.

Micul nostru grup de naufragiaţi se afla totuşi în condiţii favorabile pentru a profita de cunoaşterea umană. El cuprindea un om deosebit de energic – căpitanul Morris, azi decedat, doi bărbaţi mai culţi decât media obişnuită – fiul mei şi cu mine – precum şi doi savanţi veritabili – doctorul Bathurst şi doctorul Moreno. Cu astfel de elemente, am fi putut face ceva. N-am făcut nimic. De la început, păstrarea vieţii noastre materiale a fost, este încă, singura noastră preocupare. Ca la început, ne petrecem timpul căutându-ne hrana, iar seara, epuizaţi, cădem într-un somn greu.

E, vai! Prea evident că omenirea, ai cărei unici reprezentanţi suntem, e pe cale de regresiune rapidă. Semnele animalităţii s-au accentuat la mateloţii de pe „Virginia”, oameni inculţi altădată; fiul meu şi cu mine am uitat ceea ce ştiam; doctorul Bathurst şi doctorul Moreno şi-au lăsat ei înşişi creierii în paragină. Se poate spune ca viaţa noastră cerebrală este inexistentă.

Din fericire, am efectuat periplul acestui continent cu mulţi ani în urmă. Astăzi n-am mai avea curajul… Şi, de altfel, căpitanul Morris, conducătorul expediţiei, a murit – după cum a murit de bătrâneţe şi „Virginia”, care ne purta atunci.

La începutul şederii noastre aici, câţiva dintre noi se apucaseră să-şi construiască locuinţe. Aceste construcţii neterminate s-au transformat în ruine. Dormim toţi pe pământ în orice anotimp. De multa vreme n-a mai rămas nimic din veşmintele noastre. Câţiva ani, ne-am străduit să le înlocuim cu alge ţesute mai întâi cu dibăcie, apoi mai grosolan. Am renunţat şi la acest efort, pe care clima blândă îl face de prisos: trăim goi, ca aceia pe care-i numeam sălbatici.

A mânca, a mânca, aceasta ne era ţinta perpetuă, preocuparea exclusivă.

Mai dăinuie totuşi câteva rămăşiţe din vechile noastre idei şi sentimente. Fiul meu Jean, acum om matur şi bunic, nu şi-a pierdut de tot afectivitatea şi fostul meu şofer, Modeste Simonat, îşi mai aminteşte vag că i-am fost cândva stăpân.

Dar odată cu ei, cu noi, aceste slabe urme ale oamenilor care am fost – căci de fapt nu mai suntem oameni – vor dispare pentru totdeauna. Cei născuţi aici nu vor fi cunoscut niciodată o altă existenţă. Omenirea va consta doar din aceşti adulţi – îi am în faţa ochilor în timp ce scriu – care nu ştiu nici să citească, nici să numere şi abia vorbesc, din aceşti copii cu dinţi ascuţiţi, care par să fie doar un pântec nesăţios. Apoi, după aceştia, vor fi alţi adulţi şi alţi copii, mereu mai aproape de animale, mereu mai departe de strămoşii lor gânditori.

Mi se pare că-i vad pe aceşti oameni viitori, nemaicunoscând limbajul articulat, cu inteligenţa stinsă, cu trupul acoperit de peri aspri, rătăcind în acest deşert sumbru…

Ei bine, vrem să încercăm să nu fie aşa. Vrem să facem tot ce stă în puterea noastră pentru ca realizările omenirii din care am făcut parte să nu se piardă definitiv. Doctorul Moreno, doctorul Bathurst şi cu mine vom trezi creierul nostru amorţit, îl vom obliga să-şi reamintească tot ceea ce a ştiut. Împărţindu-ne munca, pe această hârtie şi cu această cerneală, luate cândva de pe bordul „Virginiei”, vom înşira tot ceea ce cunoaştem în diverse domenii ale ştiinţei pentru ca, mai târziu, dacă oamenii vor mai exista şi dacă, după o perioadă de sălbăticie mai mult sau mai puţin lungă, vor simţi renăscând setea lor de lumină, să găsească acest rezumat a ceea ce au făcut înaintaşii lor. Fie ca atunci ei să binecuvânteze amintirea acelora care s-au străduit, la noroc, să scurteze calea dureroasă a unor fraţi pe care nu-i vor vedea!