CAPITOLUL IV

BANDA KONGRE.

Dacă Vasquez, Felipe şi Moriz ar fi mers până-n capătul vestic al Insulei Statelor, ar fi constatat cât de mult se deosebea acest litoral de cel care se întinde între capul San-Juan şi capul Several. Nu erau decât faleze care aveau aproape 200 de picioare înălţime, cele mai multe abrupte, prelungindu-se până sub apele adânci şi care erau fără încetare bătute de valuri, chiar şi pe timp frumos.

În faţa acestor coaste sterpe, ale căror spărturi, crăpături şi falii adăposteau mii de păsări de mare, se aflau o mulţime de bancuri şi recife, o parte văzându-se până la o depărtare de două mile în timpul refluxului. Între ele şerpuiau canale înguste şi treceri practicabile numai pentru ambarcaţiuni uşoare. Ici-colo, fâşii de plajă, nisipuri, unde creşteau câteva plante marine jigărite, presărate cu scoici sfărâmate de iureşul valurilor mari din timpul fluxului. Peşterile nu lipseau în interiorul 19 acestor maluri: grote adânci, uscate, întunecoase, cu intrări înguste care nu erau vânturate de furtuni, nici inundate de hulă, chiar şi în perioada echinoxului. Ajungeai la ele pe nişte cărări întortocheate pline de grohotiş, răscolit câteodată de fluxul marin. Şanţuri greu de trecut te duceau până la creastă, dar pentru a ajunge la podişul din centrul insulei, ar fi trebuit să treci peste creste mai înalte de 900 de metri şi să străbaţi o distanţă nu mai mică de 15 mile. În general, solul era mult mai sălbatic şi pustiu pe aceste locuri decât pe litoralul opus unde se găsea golful Elgor.

Cu toate că vestul Insulei Statelor se afla la adăpost de vânturile din nord-vest, datorită înălţimilor Ţării de Foc şi ale arhipelagului Magellan, marea se dezlănţuia cu tot atâta furie ca şi la capul San-Juan, capul Diegos şi capul Several. Aşa că dacă un far fusese construit pe coasta Atlanticului, un altul ar fi fost la fel de necesar pe coasta Pacificului pentru navele care se îndreptau spre strâmtoarea Lemaire venind de la capul Horn. Poate că guvernul chilian se gândea la acea epocă să urmeze exemplul guvernului argentinian.

În orice caz, dacă astfel de lucrări ar fi fost întreprinse în acelaşi timp la cele două capete ale insulei, n-ar fi fost cu putinţă ca o bandă de răufăcători să se pripăşească în vecinătatea capului San-Bartolome.

Cu câţiva ani înainte, aceşti răufăcători îşi găsiseră sălaş la intrarea golfului Elgor, unde descoperiseră o grotă adâncă, săpată în stânca de pe mal. Grota le oferea un adăpost sigur şi cum nici o navă nu se oprea la Insula Statelor, se aflau în perfectă siguranţă.

Aceşti indivizi, în număr de 12, aveau un şef cu numele de Kongre, căruia un anume Careante îi servea de secund.

Nu erau decât o adunătură de indivizi, originari din America de Sud, 5 dintre fiind de naţionalitate argentiniană şi chiliană. Cât despre ceilalţi, băştinaşi probabil din Ţara de Foc, fuseseră recrutaţi de Kongre, deoarece trebuiseră numai să traverseze strâmtoarea Lemaire pentru a completa banda de pe insula pe care o cunoşteau, căci veneau acolo la pescuit în timpul sezonului frumos.

Despre Careante se ştia doar că este chilian, dar era greu de spus în ce oraş sau sat se născuse, sau din ce familie făcea parte. Având vârsta între 31 până la 40 de ani, de statură mijlocie, slab, dar numai vine şi muşchi şi deci extrem de puternic, viclean, prefăcut, nu s-ar fi dat înapoi niciodată de la jaf sau omor.

Cât despre şeful bandei, nu se ştia nimic. Nu vorbise niciodată despre naţionalitatea sa. Se numea în adevăr Kongre? Nu ştia nimeni.

Un astfel de nume este destul de răspândit la indigenii din arhipelagul Magellan şi din Ţara de Foc. În timpul unei călătorii a navelor Astrolabe şi Zelle, căpitanul Dumont d’Urville, la o oprire în portul Peckett din strâmtoarea Magellan, primise la bord un patagonez care se numea astfel. Dar era îndoielnic ca acesta să fie originar din Patagonia. Nu avea faţa îngustă în partea superioară şi lată în partea inferioară cum o au 20 locuitorii din acele regiuni, nici fruntea lor strâmtă şi piezişă, ochii alungiţi, nasul turtit şi statura îndeobşte înaltă. Chipul său era departe de a fi blând ca la mai toate aceste popoare.

Kongre avea un temperament pe cât de energic pe atât de violent.

Aceasta se vedea uşor din trăsăturile lui întunecate, pe care nu izbutea să le ascundă o barbă deasă, încărunţită, deşi nu împlinise decât 40 de ani. Era un adevărat bandit, un răufăcător periculos, făptaşul multor crime, care nu putuse să-şi găsească alt sălaş decât această insulă pustie din care se cunoştea numai coasta.

Dar de când se adăpostiseră aici, cum au putut Kongre şi tovarăşii săi să-şi ducă viaţa? Acest lucru îl vom explica pe scurt.

Când Kongre şi complicele său Careante fugiseră din Punta-Arenas, portul principal în strâmtoarea Magellan, în urma nelegiuirilor pentru care trebuiau să atârne în ştreang, ei se refugiară în Ţara de Foc, unde era greu să fie urmăriţi. Acolo aflară de la populaţie cât de frecvente erau naufragiile pe Insula Statelor, care încă nu avea nici un far. Fără îndoială că malurile ei fuseseră acoperite de tot felul de epave şi sfărâmături, dintre care unele desigur aveau o mare valoare. Kongre şi Careante se gândiră atunci să organizeze o bandă de jefuitori ai epavelor, împreună cu 2 sau 3 ticăloşi ca dânşii întâlniţi în Ţara de Foc. Li se asociară alţi 10 patagonezi de aceeaşi teapă. O ambarcaţiune indigenă îi transportă pe celălalt mal al strâmtorii Lemaire. Dar deşi Kongre şi Careante fuseseră marinari şi navigaseră mult timp prin meleagurile nesigure din Pacific, nu putură evita o catastrofă. O furtună îi aruncă spre est şi valurile spumegânde sfărâmară ambarcaţiunea de stâncile capului Calnett, în momentul când încercaseră să intre în apele liniştite ale portului Parry.

Atunci porniră pe jos spre golful Elgor. Nu fură decepţionaţi în planurile lor. Plajele între capul San-Juan şi capul Several erau acoperite cu sfărâmăturile unor naufragii mai vechi sau mai recente, cu baloturi de mărfuri încă intacte, cu lăzi cu provizii care puteau să asigure hrana bandei pe multe luni. Găsiră revolvere şi puşti uşor de reparat, muniţii bine păstrate în cutiile lor metalice, lingouri de aur şi argint de mare valoare, provenind de la bogatele transporturi australiene, mobile, scânduri, lemne de tot felul, ici şi colo câteva resturi de schelete, dar nici un supravieţuitor al catastrofelor maritime.

De altfel, primejdioasa Insulă a Statelor era cunoscută de navigatori.

Orice navă pe care furtuna o izbea de această coastă se pierdea cu tot ce avea pe ea, oameni şi mărfuri.

Kongre şi tovarăşii săi nu se aşezară în fundul golfului Elgor, ci la intrarea lui, ceea ce convenea mai bine planurilor lor de a supraveghea capul San-Juan. Întâmplarea îi făcu să descopere o peşteră a cărei deschizătură se ascundea în dosul unor tufişuri dese de plante marine, alge şi varec, şi care era destul de încăpătoare pentru toată banda.

Aşezată în spatele unor stânci ale falezei de pe malul de nord al golfului, se afla la adăpost de vântul din larg. Transportară aici din resturile 21 naufragiilor tot ce putea servi ca mobilă, paturi, haine, o cantitate mare de conserve de carne, lăzi cu pesmet, butoiaşe cu rachiu şi vin.

O a doua grotă, lângă prima, servea să se depoziteze tot ce avea o valoare deosebită, ca aur, argint sau bijuterii preţioase găsite pe plajă.

Dacă mai târziu Kongre va reuşi să pună mâna pe vreo navă atrasă mişeleşte în golf, atunci va încărca toată prada şi se va întoarce în acele insule ale Pacificului în care săvârşise primele piraterii.

Până atunci, căci ocazia încă nu se ivise, răufăcătorii nu putuseră părăsi Insula Statelor. E adevărat că timp de doi ani averea lor nu încetă să sporească. Avură loc alte naufragii, din care traseră mari foloase. Şi după exemplul jefuitorilor de epave de pe anumite coaste periculoase din Lumea Veche şi Nouă, de multe ori provocară ei aceste catastrofe.

Noaptea, când se dezlănţuiau furtunile din est, dacă o navă ajungea în dreptul insulei, o atrăgeau cu focuri aprinse în direcţia recifelor, şi dacă prin minune unul din naufragiaţi scăpa de furia valurilor, el era imediat masacrat. Aşa se desfăşurau acţiunile criminale ale acestor bandiţi, a căror existenţă nu era cunoscută.

Totuşi, banda continua să fie prizonieră pe insulă. Kongre a putut provoca naufragiul câtorva nave, dar n-a reuşit să le atragă în golful Elgor pentru a pune mâna pe ele. Pe de altă parte, nici o navă n-a venit să se adăpostească înăuntrul golfului, puţin cunoscut de căpitani, şi chiar dacă ar fi întrebat, ar fi trebuit să aibă un echipaj prea slab ca să nu se apere de cei 15 bandiţi. Timpul trecea şi grota se umplea de lucruri de mare valoare. E lesne de închipuit furia lui Kongre şi a bandei sale. De altfel, acesta era veşnicul subiect de discuţie între Careante şi şeful lui.

— Să eşuăm pe această insulă, ca o navă oarecare, repeta el, când avem o încărcătură care valorează mai mult de 100.000 de piaştri…!

— Da, răspundea Kongre, va trebui să plecăm cu orice preţ!

— Când şi cum? întreba Careante.

Şi această întrebare rămânea totdeauna fără răspuns.

— Proviziile noastre se vor termina, bombănea Careante. Când găseşti ce să pescuieşti, lipseşte vânatul!… Şi ce ierni petrecem pe această insulă! Mii de draci! Şi când mă gândesc la ce o să mai avem de îndurat!

La toate acestea, ce putea să spună Kongre! Era puţin vorbăreţ şi nu prea prietenos. Dar fierbea de furie când se vedea atât de neputincios! Nu, nu putea face nimic… nimic! Nu neapărat o navă ancorată pe care bandiţii să o captureze, ci chiar o mică ambarcaţiune din Ţara de Foc, ce s-ar fi aventurat în estul insulei, ar fi fost de ajuns dacă ar fi putut Kongre pune mâna pe ea cu uşurinţă. Şi dacă nu el, cel puţin Careante şi unul din chilieni s-ar fi servit de ea spre a ajunge în strâmtoarea Magellan, unde s-ar fi prezentat ocazia să plece la Buenos Aires sau Valparaiso. Cu bani, care nu le lipseau, ar fi cumpărat o navă de 150-200 tone, pe care Careante cu câţiva marinari ar fi adus-o în golful Elgor. Această navă odată ajunsă în liman, s-ar fi descotorosit de 22 echipaj aşa cum ştiau… Apoi, întreaga bandă s-ar fi îmbarcat cu bogăţiile strânse, cu destinaţia insulele Solomon sau Noile Hebride.

Aşa stăteau lucrurile când, cu 15 luni înainte de această povestire, situaţia se schimbă brusc.

La începutul lui octombrie 1858, un vapor sub pavilion argentinian apăru în dreptul insulei şi începu manevra pentru a pătrunde în golful Elgor.

Kongre şi asociaţii săi recunoscură imediat o navă de război, contra căreia nu puteau întreprinde nici o acţiune. După ce înlăturară orice urmă a prezenţei lor şi camuflară intrările celor două grote, se retraseră în interiorul insulei pentru a aştepta plecarea navei.

Era Santa-Fe care venea din Buenos Aires, având la bord un inginer însărcinat cu construirea unui far pe Insula Statelor şi care trebuia să stabilească locul pe care avea să fie clădit.

Canoniera nu rămase decât câteva zile în golful Elgor şi apoi plecă fără să fi observat vizuina lui Kongre şi a bandei sale.

Cu toate acestea, Careante, care se strecurase noaptea până la liman, putuse afla motivul pentru care Santa-Fe acostase pe Insula Statelor. Un far urma să fie construit înăuntrul golfului Elgor! Se părea că banda era nevoită să-şi părăsească sălaşul, şi ar fi făcut-o desigur dacă ar fi putut. Kongre luă deci singura hotărâre posibilă în această împrejurare. El cunoştea partea de vest a insulei în jurul capului San-Bartolome, unde se găseau alte caverne care puteau să-i asigure un refugiu. Fără a pierde nici o zi, deoarece canoniera trebuia să revină cu o echipă de muncitori pentru a începe lucrul, el începu să transporte tot ce era necesar pentru a putea trăi timp de un an, fiind convins, pe bună dreptate, că la această depărtare de capul San-Juan nu avea să se teamă că va fi descoperit. Totuşi, îi lipsea timpul să golească ambele grote. Trebuie deci să se mulţumească să scoată cea mai mare parte din provizii, conserve, băuturi, aşternuturi de pat, haine şi alte câteva lucruri de valoare, apoi, astupând cu grijă intrările cu pietre şi ierburi uscate, le lăsă pe celelalte în plata Domnului.

După 5 zile de la plecarea lor, Santa-Fe apăru din nou la intrarea golfului Elgor şi apoi ancoră în liman. Muncitorii coborâră pe uscat şi debarcară materialele transportate. Aleseră ca teren o mică înălţime şi lucrările începură de îndată, şi se isprăviră după cum se ştie.

Iată de ce banda Kongre fusese nevoită să se refugieze la capul San-Bartolome. Un pârâu format de topirea zăpezilor le furniza apa necesară. Pescuitul şi într-o oarecare măsură vânatul le îngădui să economisească proviziile cu care veniseră din golful Elgor.

Dar cu câtă nerăbdare aşteptau Kongre, Careante şi tovarăşii lor ca farul să fie terminat şi Santa-Fe să plece, pentru a nu se întoarce decât peste 3 luni, cu schimbul!

Era de la sine înţeles că şi Kongre, şi Careante voiau să afle tot ce se făcea în fundul golfului. Fie că mergeau de-a lungul coastei de la sud 23 la nord sau că se apropiau prin interiorul insulei, fie că-i urmăreau de pe înălţimile care mărginesc partea de sud a portului New-Year, ei putură să-şi dea seama de mersul lucrărilor şi să ştie când se vor termina.

Kongre propuse atunci să pună în aplicare planul pe care-l pregătise de multă vreme. Cine ştie dacă acum, când golful era luminat, vreo navă nu se va opri, navă pe care apoi o va putea fura după ce va fi masacrat întregul echipaj?

Cât despre o excursie pe care ofiţerii canonierei ar vrea s-o facă la extremitatea sudică a insulei, Kongre gândea că n-avea de ce să se teamă. Nimeni nu va fi ispitit, cel puţin în acest an, să se aventureze până la capul San-Bartolome prin podişurile golaşe sau râpele aproape de neumblat, căci toată această regiune muntoasă nu putea fi străbătută decât cu preţul unor eforturi imense. Comandantul canonierei, e drept, putea să facă înconjurul insulei. Dar era foarte puţin probabil să caute să debarce pe coasta plină de stânci, şi în orice caz banda va lua toate măsurile să nu fie descoperită.

De altfel, acest lucru nu se întâmplă până în luna decembrie, iar lucrările farului erau pe sfârşite. Paznicii rămâneau singuri şi Kongre va fi încunoştinţat de plecarea navei atunci când farul îşi va trimite în noapte primele sale raze.

În ultimele săptămâni, câte unul din bandă observa ce se petrece, de pe vreo înălţime de unde se putea vedea turnul, de la o distanţă de 7 sau 8 mile, cu ordinul de a se întoarce imediat când se va aprinde lumina farului pentru întâia dată.

Careante fu acela care în noaptea de 9 spre 10 decembrie aduse această veste la capul San-Bartolome.

— Da, exclamă el, găsindu-l pe Kongre în cavernă, diavolul a aprins în sfârşit lumina acestui far, pe care tot diavolul o va stinge.

— Nu vom avea nevoie de el! răspunse Kongre, a cărui mână se întinse ameninţător spre est.

După câteva zile, la începutul săptămânii următoare, vânând pe lângă portul Parry, Careante se întâmplă să nimerească o lamă. Se ştie că animalul îi scăpă şi veni să se prăbuşească acolo unde-l văzuse Moriz, pe râpa de lângă pădurea de fagi. Din acea zi, Vasquez şi echipa sa, dându-şi seama că nu mai sunt singurii locuitori ai insulei, începură să supravegheze mai atent împrejurimile golfului Elgor.

Sosise deci momentul când Kongre avea să părăsească capul San-Bartolome, pentru a se întoarce la capul San-Juan. Bandiţii hotărâră să lase materialele lor în cavernă. Vor lua cu ei numai alimente pentru drumul de 3-4 zile ce-l aveau de făcut, socotind că se vor aproviziona din depozitele farului. Era 22 decembrie. Plecând în zori şi urmând o potecă ştiută doar de ei, puteau străbate în prima zi o treime de distanţă. La sfârşitul acestei etape, în timpul căreia parcurgeau 10 mile de teren muntos, halta avea să se facă la adăpostul copacilor sau într-o văgăună oarecare.

După haltă, a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, Kongre va începe a doua etapă aproape la fel cu cea dintâi, apoi, după încă o zi de mers, va ajunge la golful Elgor în a treia seară.

Kongre credea că în serviciul farului fuseseră lăsaţi numai 2 oameni, pe când în realitate erau 3. Dar nu avea nici o importanţă. Vasquez, Moriz şi Felipe nu se vor putea împotrivi bandei, neavând nici o bănuială că răufăcătorii se află în apropierea incintei. Doi vor fi ucişi în locuinţă şi al treilea va fi răpus cu uşurinţă în camera de cart. Kongre va deveni astfel stăpânul farului. Va avea apoi tot timpul să aducă materialele de la capul San-Bartolome şi să le depoziteze din nou în grota din golful Elgor.

Acesta era planul întocmit de temutul bandit. Nu se îndoia că va reuşi pe deplin. Dar şansa îl va favoriza oare după aceea? Iată ce nu mai era atât de sigur, întrucât lucrurile nu mai depindeau de el. Va trebui ca o navă să ancoreze în golful Elgor. E adevărat că acest popas va fi cunoscut de navigatori după călătoria lui Santa-Fe. Deci se putea foarte bine ca o navă de tonaj mijlociu să prefere să se refugieze în golful luminat de far decât să străbată prin strâmtoare, sau ocolind pe la sud insula, o mare dezlănţuită. Kongre se hotărâse ca, într-un asemenea caz, să pună mâna pe nava care-i dădea posibilitatea atât de mult aşteptată, să fugă în Pacific, scăpând de pedeapsa pentru crimele săvârşite. Dar trebuia ca totul să se petreacă înainte de întoarcerea canonierei pentru schimbarea paznicilor. Dacă nu ar fi putut părăsi insula în timp util, Kongre şi ai lui trebuiau să se întoarcă la capul San-Bartolome. Şi atunci nu va mai fi acelaşi lucru. Când comandantul Lafayate va afla de dispariţia celor 3 paznici ai farului, nu va avea nici o îndoială că au fost victimele unei răpiri sau ale unui asasinat. Se vor întreprinde cercetări şi canoniera nu va pleca decât după ce îi va căuta de la un capăt la altul al insulei. Cum ar putea atunci banda să scape de această urmărire şi cum va putea supravieţui dacă situaţia s-ar prelungi?

În caz de nevoie, guvernul argentinian va trimite neîndoielnic şi alte nave. Şi chiar dacă ar reuşi Kongre să pună mâna pe o ambarcaţiune a friegienilor, şansă puţin probabilă, strâmtoarea va fi supravegheată în aşa fel, încât nu va mai putea s-o traverseze pentru a se refugia în Ţara de Foc. Îi va ajuta oare norocul pe bandiţi să poată părăsi insula la timp?

În seara zilei de 22, Kongre şi Careante se plimbau discutând la extremitatea capului San-Bartolome şi, după obiceiul marinarilor, scrutau cerul şi marea. Careante zise:

— E deci stabilit că vom lăsa tot materialul la capul San-Bartolome?

— Da, răspunse Kongre. Va fi mai uşor să-l ridicăm mai târziu…

când vom fi stăpâni acolo… şi când…

Nu apucă să termine. Cu ochii îndreptaţi spre largul mării, se opri şi zise:

— Careante… priveşte acolo… în dreptul capului.

Careante privi marea în direcţia indicată.

— Ah, făcu el, dacă nu mă înşel, este o navă…!

— Care vrea să ajungă la insulă, spuse Kongre, şi se ţine aproape de coastă, căci are vântul din faţă.

Într-adevăr, o navă, cu toate pânzele întinse, manevra la vreo două mile de capul San-Bartolome.

Cu toate că avea vântul din faţă, nava înainta puţin câte puţin şi, în caz că voia să treacă prin strâmtoare, avea să intre în ea înainte de a se întuneca.

— E o goeletă, zise Careante.

— Da… o goeletă de 150-200 tone, răspunse Kongre.

Nu încăpea îndoială că goeletă voia mai degrabă să treacă prin strâmtoare decât să o ia pe la capul San-Bartolome. Totul era dacă va ajunge în apropierea lui înainte să se lase întunericul. Cu vântul care sufla, nu risca să fie aruncată de curent pe recif?

Toată banda se strânse la extremitatea capului.

Nu era pentru prima oară de când se aflau aici, ca o navă să apară la o distanţă atât de mică de insulă. Se ştie că, în asemenea împrejurări, jefuitorii căutau s-o atragă în dreptul stâncilor, prin focuri amăgitoare. Şi de data aceasta cineva propuse să se recurgă la acest mijloc.

— Nu, răspunse Kongre, nu trebuie ca această goeletă să se sfărâme. Să încercăm să punem mâna pe ea… Vântul şi curentul îi sunt potrivnice… Noaptea va fi neagră. Va fi imposibil să pătrundă în strâmtoare. Mâine ea va mai fi în dreptul capului şi vom vedea ce vom face…

O oră mai târziu, nava dispăru în beznă fără ca vreo lumină să arate prezenţa sa în larg.

În timpul nopţii, vântul se schimbă şi începu să bată dinspre sud-vest. A doua zi în zori, când Kongre şi însoţitorii săi ieşiră pe ţărm, zăriră goeletă eşuată pe recifele capului San-Bartolome.